Extract din sufletul gânditor al omului fumător sau din mintea sentimentală a iubitorului de femeie și fum, unul și același lucru:
Pledoarie pentru fum
Scriu aceste cuvinte în apărarea fumului,
fumul ușor ce dimineața se înalță
de pe pământul limpezit de zori și de noapte,
fumul negurii pe străzi ce nu au somn
care se face muzică și visuri și culori…
Fumul dorințelor și singurătății,
fumul țigărilor și libertății.
Romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari (publicat la Editura Polirom și lansat la Iași anul trecut de alecartieni, în prezența autorului) este strigătul unui război care se poartă adânc în conștiința viciatului, a îmbolnăvitului de starea iremisibilă a atașamentului resimțit față de obiectul pasiunii lui, țigara, cu incantații, pe alocuri sentimentale, mai rar etice, derivate din constrângerea unui prototip social care distanțează fumătorul de nefumător. Practic, desparte omul de om, izolându-l pe cel care fumează în atemporalitatea nicotinică a rasei sale.
Fumătorul Constantin, pasiv, dar calm în viciul său, locuiește în Camarile, într-o rulotă. Face contrabandă cu țigări. Într-o interdependență firească, dacă timpul bărbatului se dizolvă în spațiul permanentizat al fumului, atunci viața sa întreagă îi este subjugată cuplului format din resorturile ființei lui și țigară. Apogeul acestei relații subînțelese nu este contopirea celor două, a bărbatului Constantin cu țigara sa, ci este augmentația și transpunerea acestei dependențe în relația dintre fumător și femei. Dragostea își decantează autenticitatea, devine mutilată, deformată, condiționată de viciu.
Femeile protagonistului nu sunt iubite sau, dacă sunt, trec mai întâi prin filtrul unei subjugări față de obiectul dragostei eterne, indiscutabile a bărbatului față de fumul țigării. Se poate ca, în decursul unor îndrăgostiri sporadice, poate superficiale, nici Lady Chester sau Lady Slim să nu fi atins idealitatea cuplului Constantin-țigară. Se poate ca însăși aceasta să fi fost femeia unică, absolută, dar absconsă, a fumătorului.
Cristina întruchipează, timid, încercarea unei reforme spirituale în interioritatea dificilă a viciatului și reușește, prin simplul act al seducerii sale. Cristina nu fumează și nu tolerează fumatul. Ea este prima contrazicere majoră a personajului cu principiile sale.
(Poate că de asta femeile care mă interesează fumează sau încearcă să se lase de fumat; și dacă tocmai încearcă sunt cu atât mai încântătoare. Apoi, după ce nu mă mai interesează, mă întreb dacă nu cumva ceea ce îmi plăcea la ele era nicotina.)
În virtutea îndrăgostirii de femeia care nu este și nu poartă numele vreunei mărci de țigări, Constantin este gata să își trădeze condiția, e gata să încerce alungarea fumului și se pregătește deja să deschidă o fereastră. Prima iubire însă le va eclipsa mereu pe celelalte.
Preluând teoriile lui Gabriel Liiceanu despre seducție, putem afirma că în viața lui Constantin două sunt elementele care ajung la faza inițiatică, dar definitorie a luării de o parte (spun elemente pentru că tendința lui Constantin este de a confunda femeia cu țigara, acest proces decăzând inconștient în materializarea, cel puțin la nivelul ideii, a acesteia): viciul său și Cristina. De această dată însă, individualitatea fiecăruia este mai mult decât evidentă. Cristina nu îl seduce doar pe omul Constantin, ci îi seduce viciul, ceea ce îl face deja pe bărbat să îi aparțină. Iluzia acestei subjugări își are, totuși, frumusețea ei, care nu se spulberă, ci se accentuează, atunci când personajul fumător realizează că, în fine, arhiva sentimentelor sale, a fericirii lui, a beatitudinii compacte, neiluzorii, nu se va putea afla decât în fumul țigării și între degetele mâinii lui. Și atunci Cristina rămâne doar amintirea unei dâre de nicotină și de timp irosite.
Nu râde. Îți spun eu ce facem. Nu facem nimic. Trăim fericiți și fumăm până murim, e simplu.
*Ioana Tătărușanu, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași, este redactor-șef adjunct Alecart.
