Apărut postum, romanul al lui Bolaño, 2666, e, cel puțin spus, diferit de scriitura sa tipică: detașată și seducătoare. „Mamutul” final rămâne tot în paradigma translării detaliului complex la totul unitar, însă devine violent, macabru pe alocuri, dens și grăbit. Cu toate astea, micropovestirile ce compun romanul sunt familiare tocmai prin detaliul lor fin și prin diversitatea antologică specifică chilianului.
Romanul scoate din nucleul său narativ detectivscriitoricesc un univers al realismului visceral, nu cel din Detectivii Sălbatici, ci mai degrabă o copie fidelă a realității care sapă dincolo de rănile superficiale și de momentul curent și merge până la esența lucrurilor. Iar dacă Detectivii vorbeau antologic despre „tot” și despre nimic, 2666 face exact același lucru adăugând un strat maladiv, haotic subiectului. În spate se află o construcție a infernului existenței umane, Bolaño negând orice urmă a echilibrului, moralității și chiar a literaturii, recurgând la o depersonalizare cu rol expresiv în a satiriza contextul literar care i-a marcat cariera. Dimensiunea aceasta a poveștii face ca romanul să pară damnat sau, la polul opus, un manifest literar al violenței; dincolo de asta, el stă mai degrabă sub semnul fatalității.
Mai mult, există aici ceva ce trece dincolo de obișnuitul mister al literaturii chilianului, dincolo de construcția perfectă și de scriitura captivant-obsesivă specifică – ceva abscons care bântuie cititorul ca un fel de greutate pe umeri, o căutare perpetuă a unei ieșiri ușoare din universul anterior asemenea unui supra-mit literar. Simpla lectură a romanului necesită deci, un fel de implicare artistică, filosofică din partea cititorului pentru că oferă cu fiecare „petic” literar pe care îl utilizează un alt fir de ideologic de analizat, obligând prin hiperconstrucția riguroasă disecția fiecărei fraze. Așadar scheletul central al gigantului stă sprijinit în cele 5 părți ale acestuia (Partea criticilor, Partea lui Amalfitano, Partea lui Fate, Partea crimelor și Partea lui Archimboldi) care se compun ca cinci sub-romane individuale ce au în centru orașul Santa Teresa, unde se produc ucideri în masă ale femeilor, și destinul scriitorului Benno von Archimboldi. Epica aceasta modulară este dusă și mai departe prin colajele structurale ale tehnicilor narative înrămate și deconstruite.
Prima dimensiune se deschide în mod familiar, asemenea unei prelungiri a Detectivilor, cu patru critici europeni, trei bărbați și o femeie, o englezoaică – angajați într-un patrulater amoros internațional – care și-au construit cariera pe baza scriitorului german dispărut Archimboldi și care pornesc într-o căutare a acestuia în orașul urmărit de crime în masă, Santa Teresa, în jurul căruia Bolaño își antrenează personajele cosmopolite: un profesor de filosofie care e îngrijorat că fiica sa poate deveni următoarea victimă, un reporter afro-american ce a fost delegat să scrie despre un meci de box în Santa Teresa, polițiștii dezinteresați ai orașului și Archimboldi însuși. Bolaño se joacă pe tot parcursul acestor întâmplări cu fricile moderne ale omului, ilustrând plastic prin detașarea sa emoțională iminenta fatalitate și gravitate a situațiilor. Poate cea mai impresionantă construcție din cele cinci sub-romane o are Partea crimelor unde chilianul despică crimă după crimă compunând un catalog (sau dosar jurnalistic?!) al femeilor ucise. Iluzia umanizării victimelor apare doar ca modalitate de a impresiona, curând peisajele mortuare devenind similare unele cu altele, această iluzie fiind dublată de o reală dezumanizare a fondului, a polițiștilor indiferenți, a suspecților, a jurnaliștilor etc. Superficialitatea tuturor e simulată perfect de-a lungul volumului pentru a configura macabrul și a fascina prin lipsa de implicare a acestora în tragedia de facto. Dovadă, epitaful întregii pentalogii dedicate celor doi copii ai autorului: „O oază de oroare în mijlocul unui deșert de plictiseală”. În ceea ce privește dosarele victimelor, ce sunt peste 150 la număr, scriitorul construiește des personaje fictive virile, adânci, care sunt lăsate apoi să se înece rapid în epos, obținând astfel un soi de agendă telefonică detaliată, dar complet inutilă macroeconomiei romanului. Se manifestă maladiv, haotic această structură a terorizării cititorului, în spate ascunzându-se parcă uneori o plăcere a crimei pe care autorul chilian și-o stimulează.
Cel mai suculent sub-roman la nivelul poveștii este însă primul, cel al criticilor, cel în care Bolaño oferă clar un manifest al dezinteresului și al desconsiderării canoanelor breslei literare. Călătoria criticilor, cei care validează literatura, ajunge să îi invalideze pe aceștia, să le divulge involuția prin obsesie și să le rupă fibra interioară prin clișeele cu care operează. Ipocrizia ilustrată prin intermediul lui Pelletier, Morini, Espinoza și Norton devine de altfel pretext al fatalității obsesiei, autorul condamnându-și personajele (transpuneri tipologice) la platitudine. El construiește în introducerea aceasta un ghid al patologiei sale literare, al varietăților compoziționale practicate peste care tușează trăiri de o nemaipomenită forță personajelor sale, ce par uneori a se dezlănțui necontrolat, organic nelăsând impresia unui autor riguros, stăpân pe scriitură. Astfel, criticii literari, deși de un visceralism peremptoriu, nu sunt personaje care trăiesc ancorate într-o altă realitate decât cea proprie, cea literară – a unor idealuri false – fiind de fapt personaje rupte, pentru a fi disprețuite.
Celelalte trei părți sunt probabil cele mai facile empatic din monstrul ermetic ce îl reprezintă 2666. Partea lui Amalfitano și Partea lui Fate sunt mai degrabă niște ilustrări nuvelistice ale maladiilor și fricilor societății moderne decât părți propriu-zise ale mega-romanului, deși rămân elemente cheie pentru că aduc în prim-plan personaje de legătură între celelalte laturi epice. Tratate ca un fel de liant sau intermission între celelalte secvențe narative, ele își fac loc prin fluiditate, fiind forme mature ale prozei scurte a lui Bolaño. Ultima secvență, cea delegată poveștii lui Archimboldi este însă mult mai densă și mai stranie.
Partea lui Archimboldi ilustrează din nou un alter-ego, de această dată literar, al lui Bolaño. Structurându-se ca o amplă biografie, secvența neagă tocmai aparentul crez nucleic al scriiturii chilianului și anume descoperirea biografiei unui artist-mit ce fascinează, iar culmea, autorul infuzează personalitatea sa doar în momente critice dezvoltării literare a lui Archimboldi. Inserțiile vizibile se dezvoltă asemenea celor din Detectivii făcând notă discordantă cu întreaga structură, rupând orice linie a fluidității textului, deși ele nu sunt decât pentru a induce în eroare – alter-ego-ul lui Bolaño neieșind niciodată din pielea personajului. Pasajele devin revolte, accese de furie literară. Faptele îl poartă alert pe scriitor prin cel de-al Doilea Război Mondial, prin România și Germania, din Europa până în America Centrală. Povestea scriitorului german sub pseudonim configurează o imagine a violenței literaturii și a necesității experienței ororii și suferinței pentru a valida originalitatea.
Viziunea aceasta diluată asupra realității este configurată cu lux de amănunte prin secvențele scurte de o acuratețe și o fidelitate extraordinară. Firul epic principal întotdeauna eludează înțelegerea cititorului, fiind volatil asemenea semnificațiilor titlului, plasându-se într-o perpetuă metamorfoză și oscilație între elementele colajului narativ.
Cea mai cruntă pedeapsă pentru un cititor al lui Bolaño este, cred, rezumarea acțiunii sau identificarea elementului ce captivează. Țesătura epică nu a determinat niciodată clar vreunul dintre aceste elemente esențiale consistenței romanului, deși la acest nivel ambele capodopere ale sale tind să îndeplinească această calitate.
Metamorfica, plurisemantismul și alternanța narativă reprezintă probabil primul nivel, însă numai contextul și imagistica pot suplini cu ușurință aceste elemente lăsând la o parte semnificația, eposul propriu-zis sau realismul visceral.
2666 necesită o răbdare titanică uneori, pentru că editorial vorbind este lăsat în paragină pe alocuri, testând cititorul modern prin lipsa sa de compasiune, prin detașarea nevrotică și surzimea trăirilor personajelor. Partea crimelor este un perfect exemplu de întârziere literară, de element cu o construcție aparținând marilor romane clasice și nu celor moderne, punând la încercare răbdarea prin lungimea exagerată și importanța acordată cruzimii și detaliilor macabre, prin observațiile clinice, jurnalistice ale crimelor. Există aici o teorie a unui manifest al feminismului dat de Bolaño printr-o aparentă conotație socială și legătură cu crimele efective din anii `90 din Ciudad Juarez, însă acest lucru, personal, îmi pare improbabil. Descrierile vădite a marca un tragism nu au vreo formă de mișcare emancipatoare în interior. Astfel s-ar putea vorbi la fel de bine și despre segregarea afroamericanilor prin destinul lui Fate. Nu cred în astfel de teorii care merg probabil mult prea departe de textul în sine și sunt născute din acea greutate ce planează deasupra mamutului lui Bolaño.
În ciuda tuturor elementelor componente, 2666 pierde în fața Detectivilor printr-o lipsă de congruență la nivelul macro-eposului: povestea scriitorului, de exemplu, se termină asemenea filmelor low-budget într-o ieftină și banală frază („… și a plecat în Mexic”), iar o primă lectură nu se simte satisfăcătoare, obligând la obsesie prin generarea unei senzații de ratare, senzație care e dată de fapt de așteptările mult prea ridicate față de roman. Meritul lui Bolaño e că prin acest minus chiar demonstrează necesitatea renunțării la obsesie și lipsa de fatalitate a literaturii ce se naște din violență, fiind o scriitură ilustrativă a lumii ca țesătură densă de experiențe – romanul plasându-se volatil la intersecțiile destinelor conturate și niciodată statornicindu-se pe unul singur. Cu acest lucru însă am, sincer, o singură problemă: 2666 urlă violent din toate colțurile despre temele sale și devine prea obositor pentru fi numit cel mai bun roman. E cel mai cărnos, dar nu cel mai echilibrat. Este, la fel ca toată scriitura lui Bolaño, un roman viu, ce pulsează, însă merge atât de departe, încât chiar și construcția sa reflectă concepția chilianului asupra existenței, fapt ce îl destabilizează literar, supunând cititorul la un efort imens.
2666 e antologic pentru tot ceea ce Roberto Bolaño avea de spus, pentru imperfecțiunea sa și pentru imperfecțiunea literaturii în același timp, conturând din nimicul existenței crâmpeie puse în colaj ce definesc un tot. Dar independent de ceea ce se spune despre romanul apărut postum – o capodoperă, el are nevoie de un cititor mult prea dedicat și angajat în această cursă permanentă de a contrazice literatura.
*Tudor Berbinschi, redactor-șef Alecart, este elev la Colegiul Național Iași.
