Între Ion Buzu și un alt Ion Buzu/ care trăiește toate astea există un spațiu al curiozităților și al criticilor, al râsului și al plânsului, al politicului și al socialului, dimensiuni ce se întrepătrund, provocând dezastre. Acea conștiință intermediară care primește glas în Realist și egal, deși este pe alocuri cinică și tranșată, nu își pierde umorul și nu încetează să-și pună întrebări sau să le sădească în mintea cititorului.
Cel de-al doilea volum al autorului, lansat în 2021 la Charmides, este o călătorie, în primul rând, dinspre mine, unul mai lipsit de putere decât altul, spre ceilalți (La revedere dulce putere), apoi spre tine, cu foarte multă sfială și, deci, cu multe ocolișuri geografice și literare (O frumoasă și reală negare a vieții). Nu în ultimul rând, partea a treia a volumului – Muntele – este călătoria aproape sfidătoare spre ceva ce știe până și călătorul că nu există: revelația din vârf.
Oameni și spații
Firul roșu care străbate volumul de la început până la final este acela al unei continue și foarte subtile preocupări pentru acele destinații finale în care ajungem sau nu, pentru felul în care ne schimbăm până acolo și, poate mai mult decât orice, pentru cum se transformă lumea în urma sau în prezența noastră.
La nivel stilistic, poemele îmbracă atât haina pasionatului de filozofie, cât și pe cea a programatorului pe care, la rândul lui, le poartă și autorul. Cu trimiteri frecvente la dialoguri cu personalități artistice, uneori rememorate, alteori doar imaginate, Ion Buzu intră și ne invită și pe noi blând, dar convingător într-o lume a ideii, fără a se depărta de lumea concretului sau, mai simplu, de lumea omului care rânește găinațul din țarcul găinilor (O vietate folositoare la unu noaptea). Naturalețea cu care cele două dimensiuni ajung să conviețuiască în satul din Moldova, la Chișinău, în România sau în Grecia este ceea ce face ca acest volum să fie cu adevărat real și egal.
În el, Ion Buzu nu este neapărat un poet al imaginilor, dar e cu siguranță un poet al oamenilor și al spațiilor, lucru care, în contextul unor poeme nu foarte extinse ca dimensiune, mi se pare cu atât mai fascinant. El ia persoanele din anumite spații – de la bătrîna care cerșea anul trecut/ lîngă vechiul meu job/ (și care) a fost înlocuită cu alta, până la Plahotniuc, Marx sau preotul de la Athos – și, în doar câteva versuri, le face personaje simbolice.
Pentru a contura aceste spații și acești oameni, autorul apelează, printre altele, la umor. E un umor subtil, foarte firesc, care se construiește treptat, dar a cărui miză nu e comicul în sine. E un umor-momeală, care te atrage la început, dar te rănește după sau, cel puțin, te pune pe gânduri, pentru că problematizează înainte de a-ți da răgazul să zâmbești. Iar după, zâmbetul nu mai vine.
La revedere dulce putere
Această primă parte a volumului, foarte ancorată într-un concret situațional, aproape narativă, face indirect trimitere la lupta perpetuă a omului cu propria lipsă de putere în raport cu forțele exterioare. Dar revolta e domoală, soră cu complacerea. E aproape o luptă pașnică, pentru că în corporație sau la țară, în contemporaneitatea lui Marx sau în universul lui Maletzke, nu suntem cu toții decât niște sticluțe de tărie la 30 ml, care, la un moment dat, ne lăsăm goliți și umpluți apoi cu apă (la revedere dulce putere). Ilustrativă pentru această neîmpotrivire a omului în fața controlului este și poemul Vreau să știu cum e să stai într-un loc în care nu vrei să stai. Aici, Ion Buzu compară reacția unui samurai „amenințat” de o muscă cu reacția unui animal în fața abatorului – primul creând din agitație o și mai mare agitație în jurul său, iar cel de-al doilea găsind liniștea în fața morții: n-ai ce păţi mai rău/ și gîndurile să-ţi zburde în toate părţile. Te face să te întrebi de câte ori în viață ai fost Mitiușa, fără să fi fost vreodată înrolat în armată.
O frumoasă și reală negare a vieții
Această parte a volumului este mai puțin despre mine și mai mult despre tine și, poate mai mult decât atât, despre ce suntem și ce putem facem împreună. Aici se creează, în mai multe poezii, imaginea misterioasă și criptică a unei ființe pe care poetul a căutat-o, a cunoscut-o și cu care se află în dialog. Ea îi aduce contrastul, îi creează dihotomii, îi trezește simțurile și, în același timp, îl propulsează din nou în acea stare de liniște pe care ți-o oferă o liniuță pe un test – toate testele arată o singură liniuță/ cînd ești salvat (În ziua când era să devin tătic).
Muntele
Dintre toate, Muntele este partea din volum cu cea mai mare implicație socio-politică, deși trimiterile nu lipsesc nici din primele două. Este secțiunea care ne duce la originile tuturor preocupărilor expuse anterior – Plahotniuc, Platon, preotul de pe muntele Athos – în definitiv, toți cei care au sau au avut în mâini una dintre cele mai mari puteri în capitalism și în democrație deopotrivă – încrederea și/sau admirația mulțimilor, dar care au ales să opereze cu alte mijloace – băieții lui Plahotniuc și preotul care părăsește cele sfinte definind atitudini simbolice în acest sens.
Din volumul lui Ion Buzu mi-a rămas speranța, mi-a rămas călătoria spre locuri mai mult sau mai puțin cunoscute, mi-a rămas chiar imaginea omului din primul poem – vecinul care încearcă sa fie o ființă folositoare. Într-o lume în care ne deplasăm din inerție și în care pare că suntem acționați constant de un mecanism exterior nouă, e greu să te simți util pentru ceilalți sau chiar pentru tine. Și totuși, nu știu cum facem, dar funcționează…
[ AICI puteți consulta programul Festivalului „Poezia e la Bistrița”- 14-17 iulie, 2022- unde este invitat și poetul Ion Buzu.]
*Tamara Bivol, colaboratoare Alecart, este studentă la Facultatea de Drept, UAIC.
Foto: Andrei Rusu
