Malaxor. Receptarea lui Mihai Eminescu în manuale școlare*

Poetul e din naștere, fără îndoială” (Titu Maiorescu, Critice, II). Edificiul care s-a construit în jurul numelui său a fost o nevoie și, poate mai mult decât atât, o luare în stăpânire categorică, concretizată prin crearea  unui cult ce răzbește în timp, dar care se reduce la o schemă simplă: Eminescu este al tuturor, este „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga), „actul de identitate universală al neamului nostru” (Vladimir Streinu). Astăzi, nu mai uimește pe nimeni universalitatea poetului, ba dimpotrivă, transformată în automatism, revenirea continuă la figura sa înglobează un firesc al nostru, o stare nepieritoare a lucrurilor și voința unei societăți de a încuraja, în esență, perpetuarea unui mit. Eminescu nu „se învechește”, însă discursurile, considerațiile, ritualurile care alunecă și au ajuns, demult într-o sferă a clișeelor, constituie baza procesului de glorificare a unui portret, pentru că Mihai Eminescu nu este perceput ca un „autor din literatura română”, ci este „acel” autor, „opera lui conține mereu ideile potrivite, ideile bune și frazele de care avem nevoie (Ioana Bot, Mihai Eminescu-poet național român- istoria și anatomia unui mit). Cu toate că scriitorul este un observator al mutațiilor, al mecanismelor vremii sale, creația eminesciană rămâne credibilă și actuală tocmai pentru că „găsește în lume apropieri și afinități sau deosebiri și contraste care ne uimesc și ne dau sentimentul frumuseții”. (Alexandru Philippide, Eminescu și gândirea poetică). Cât din frumosul lumii de atunci se regăsește în tot ce ne înconjoară acum este greu de spus, însă literatura ca fenomen estetic în care se adună obsesii, probleme – abisale sau nu – lucrează onest cu date identificabile în timp și spațiu. Așadar, generații întregi au proiectat în Eminescu un titan, un semizeu până în punctul în care, de fapt, se conturează o imagine uzată a acestuia ce vorbește despre dorința acută de validare a națiunii române.

Începuturi. Precepte

Cu regret, se constată că tânăra generație a secolului al XXI-lea nu îl citește pe Eminescu, nu îl înțelege (din prisma faptului că un lirism greu de digerat este brusc subevaluat?), nu caută să vadă dincolo de voalul mitizant așternut asupra operei poetului. „Meritul” școlii românești în această ecuație este, fără îndoială, indiscutabil. Prinsă în cursa pentru preamărirea valorilor, ea reușește să amputeze o parte din memoria culturală prin exploatarea ei excesivă. Rezultatul este cu totul paradoxal: pe cât de mult li se înfățișează „personajul” (e greu să descoși pânza pentru  a ajunge la omul din spatele statuii)  Mihai Eminescu, cu atât se lărgește prăpastia dintre poezia acestuia și elevi, iar în jurul ei se țes plictisul, indiferența, posibil, dezgustul.

Pornind de la portretul pe care îl zugrăvește Titu Maiorescu în studiul critic Eminescu și poeziile lui (1889), îndrăznesc să observ neconcordanța dintre fastul hipnotic din jurul legendei și personalitatea în sine, una rezervată, naivă în propria-i genialitate, care s-a autocenzurat de nenumărate ori și care disprețuia recunoașterile publice. Apare întrebarea Cum ajunge un autor în manualele școlare? În spatele propulsării lui Mihai Eminescu în viața publică și a punerii sale într-o lumină didactică stă chiar Titu Maiorescu cu cele două articole esențiale, Direcția nouă (1872) și cel menționat anterior, la acestea se adaugă și articolul Poeți și critici (1886) prin care se pune în discuție  ideea de întâietate literară  cu referire la pozițiile ocupate de Alecsandri și Eminescu în cadrul ierarhiei  canonului literar. „Disputa canonică” (Iulian Costache,  Eminescu. Negocierea unei imagini) vine pe fondul încercării Junimii de a oferi un canon alternativ, de a imprima o nouă direcție, iar urgența aceasta imediată stârnește inevitabil o polemică între două viziuni literare diferite, nu neapărat între două vârste literare, pașoptistă și cea junimistă. Ulterior, foarte mulți vor adera la paradigma literară alternativă, „virtuală” în acel moment cum atrage atenția Iulian Costache, iar canonul estetic de tip maiorescian va crea o postumitate culturală prin care se redefinește canonul literar tradițional. Eminescu ca autor central în canonul estetic al literaturii romane, ca autor în canonul didactic, ca obiect de studiu, de dispută sau de admirație a fost înregimentat secvențial, deși la început primit cu entuziasm și cu o dorință setoasă, rezultând de-a lungul timpului diferite forme de iconizare a acestuia.

„După ce omul, nebun întîi, mort pe urmă, n-a mai putut face rău fraților săi români prin el însuși, reputația lui furată a continuat opera distrugătoare. Tinerimea a suferit mai mult de această influență atât de jalnică și viitorul țării a fost stăvilit în puterea sa de credință și de lucru de scepticismul bolnav al poetului iubit” (Nicolae Iorga, Eminescu)

Mențiuni despre textele eminesciene în manualele școlare apar relativ devreme, încă din 1875, chiar dacă acesta nu publicase niciunul dintre textele sale fundamentale. Să înțelegem contextul: „afirmarea foarte timpurie a valorii poetului în celebrul articol al lui Maiorescu din 1872 coincide cu momentul de cristalizare a disciplinei respective în învățământ și deci cu apariția primelor manuale de literatura română, și în același timp cu momentul de vârf al aderării profesorimii românești, din Transilvania și din Vechiul Regat, la principiile culturale și estetice ale junimismului în forma sa maioresciană”. (Ioana Bot, Mihai Eminescu-poet național român- istoria și anatomia unui mit). După aceasta, opiniile încep să se coaguleze într-un ansamblu armonic, punând o primă piatră de temelie pentru următorii zeci de ani, căci talentul îi este recunoscut. Nicolae Iorga punea problema influenței unei opere literare de renume asupra naturii morale a contemporanilor săi, în acest sens, figura excepțională a lui Mihai Eminescu a traversat diverse faze pentru a ajunge în ipostaza de legendă a românilor, prins la cumpăna mișcărilor ideologice și politco-istorice. Eminescu a fost mereu soluția optimă, sprijinul major al tuturor argumentelor încă din 1900 și până la prăbușirea comunismului în 1989, marcând simbolic centenarul morții poetului, dar mai presus izbânda poporului român și ieșirea la lumină: „adjudecat fiind de fiecare pentru a măsura şi a motiva o acţiune istorică sau alta; regaliştii vedeau în poet idealurile politice ale conservatorismului său, naţionaliştii arborau idealul limbii române şi al istoriei neamului ales, comuniştii găseau dreptatea egalitaristă şi combaterea imperialismului politic, decembriştii anului 1989 îl descopereau în rugăciunile sale.” (Cornel Munteanu, Eminescu-Poliforismul operei). În ciuda acestora, poetul rămâne o culme de nezdruncinat a canonului literar.

O anumită prudență față de scrierile sale se remarcă, evident, în 1947, odată cu instaurarea regimului comunist și încercările de rusificare a culturii noastre, fiind evitată cu grija zona politicului și a naționalului. În esență, poetul este una cu națiunea, o oglindire a spiritului românesc, o expresie a năzuințelor individuale ce se confundă cu cele colective sau, cum îl numea Tudor Arghezi, „sfîntul preacurat al ghiersului românesc”, din acest motiv decupajul de texte din manualul unic din această perioadă evită subtil poemele cu temă istorică sau despre trecutul glorios al neamului. Reversul acestor eforturi se reflectă în zilele noastre, când elevul ajunge la școală și se ciocnește, nu neapărat de spațiul poetic eminescian propriu-zis, ci de renumele poetului, de interpretări, de răspunsuri robotizate/șablonizate și apoi de necesitatea de „a-l învăța” pe Eminescu pentru examenul de la finalul celor doisprezece ani de școală.

Sufocarea prin obligativitatea studierii unui autor anulează, într-o anumită măsură, impactul operelor sale, indiferent de puterea de înnoire a limbajului și a viziunii, de muzicalitatea versurilor, de geniu. Nu se oferă timp pentru interogare, pentru meditație (programa trebuie urmată, examenul trebuie susținut, promovat cu note, preferabil mari), deoarece „oprirea în loc s-a ajuns a se resimți ca fiind lucru oarecum de rușine; dar, peste aceste nedumeriri, care sunt totodată ale facultății logice, se trece și fiindcă nu mai pot fi observate. Cauzele sunt două: una este familiaritatea noastră îndelungată cu opera, ceea ce nu ajută atît de mult înțelegerea deplină, cît acceptarea ei așa cum ni s-a dat, iar a doua ține de opera însăși, de profundele ei sugestii muzicale, care lucrează asupra spiritului nostru ca un narcotic”.(Vladimir Streinu, Clasicii noștri) Funcționalitatea modului de receptare, nu doar a lui Eminescu, ci a tuturor autorilor canonici se închide simetric asupra-i, încât apropierea de poet este, într-adevăr, una artificială și nu captează puternicele accente sufletești ce dăinuie în versurile sale.

Profilul eminescian în manualele școlare

O răsfoire a manualelor propuse de Ministerul Național al Educației pentru ciclurile gimnazial și liceal explică schematismul și ușurința cu care este tratat Mihai Eminescu. Într-un manual destinat clasei a V-a (editura Art, autori Florentina Sâmihăin, Sofia Dobra, Monica Halaszi, Anca Davidoiu-Roman), poetul nu apare decât pasager, în cadrul capitolului despre identitatea națională. Descrierea scurtă a autorului și a textului auxiliar scot la lumină sintagma care întregește aura sa: „poetul nostru național”, ce a onorat cu o dragoste adâncă față de neam trecutul său învolburat. Este examinat un fragment din Scrisoarea III, cel al întâlnirii dintre Baiazid și Mircea cel Bătrân, înaintea luptei de la Rovine, dar evenimentul este pur fortuit, profesorul este liber, de această dată, să propună sau nu textul la clasă. Mișcarea sufletească se deformează, se contractă sub imboldurile unor alte mize pe care sistemul le croiește cu scopul de a lămuri, de a puncta strict niște idei generale. O astfel de școală nu izbutește să creeze cititori de cursă lungă. Or, frica de literatură, nu ca materie predată, ci ca fenomen cultural iscă, la rândul ei, sentimentul de îndoială, de incertitudine, de pasivitate în ceea ce privește asumarea valorilor și acest fapt este un eșec condamnabil al învățământului românesc. Dacă în clasele primare elevul aude vag despre Somnoroase păsărele, în gimnaziu, în urma unui salt de alte două clase (manualele de clasa a V-a și clasa a VI-a nu reproduc pentru studiere opere eminesciene), deodată se deschide o lume, în aparență restrânsă și compactă, dar, în realitate, încărcată de cugetări și simțiri artistice.

Manualul de clasa a VII-a (de la editura Artklett, 2019, autori Florentina Sâmihăin, Sofia Dobra, Monica Halaszi, Anca Davidoiu-Roman și Horia Corcheș) ilustrează o nouă ipostaziere a poetului, anticipând aureola prefigurată, care transformă imaginarul eminescian într-un spectacol mediatic și ideologic, într-un moment național etern. Poezia Lacul, apărută la 1 septembrie 1876 în revista Convorbiri literare abordează două teme predilecte ale poetului, dragostea și natura”. Pe lângă descriere telegrafică (numele Eminescu poate fi oricând înlocuit cu cel al unui alt reprezentant al curentului romantic, dacă ar fi să abuzăm de termenii teoretici), mai tristă este, poate, abordarea tipicară a dascălului, căci cercul vicios îl încadrează și pe el; în acest sens, autorii de manuale testează noi maniere de apropiere de text. „Alcătuiește o listă de trei melodii pe care le-ai asocia poeziei Lacul de Mihai Eminescu. Justifică-ți opțiunile”. Mi s-a părut interesantă încercarea de proiectare în mod distinct a unei imagini în mintea elevului, deși cred că astfel de cerințe sunt lăsate deoparte în defavoarea altora mai comice, în opinia mea: „Crezi că iubirea, în această poezie, aduce fericire sau suferință?” Se pregătește aici un nou prag școlar important, Evaluarea Națională. Printre exercițiile de recunoaștere a rimei în poezie, a figurilor de stil și trimiterea pretențioasă la mitul androginului, elevul aflat la granița periculoasă dintre copilărie și adolescență trebuie să își asume o identitate în chip plenar, iubirea fiind o coordonată universală indispensabilă ce determină o oscilare, după cum se arată, între două puncte, extaz și agonie, aducând cu ea ori fericire ori suferință. Extremele în literatură înțelese în acest fel sunt o inadvertență, nu se găsește un echilibru între minte și inimă, între problema pedagogică de predare a lui Eminescu și receptarea afectivă a sensurilor din poeziile sale. „Înțelepciunea dobândită prin cunoașterea inimii e un amestec de lumină și căldură, spre deosebire de adevărurile strict «intelectuale», care sunt lumină fără căldură, și de afectele pure, care sunt căldură fără lumină, acea iubire «oarbă» de care vorbim adesea, fără să reflectăm la sensul mai adânc al formulării” (Andrei Pleșu, Despre inimă și alte eseuri). Privind silogismul lui Andrei Pleșu ce gravitează în jurul raportului lumină-căldură, am putea afirma că Eminescu a ajuns prea „luminos”, orbitor de luminos, dar lipsit de căldură. În manualul de clasa a opta se optează pentru Tudor Arghezi și Lucian Blaga.

 „We are what we myth.” (William G.Doty)

Celula corpusului de texte eminesciene se împrospătează ciclic. Miza acestei lucrări nu este să demitizeze imaginea „poetului național”, ci să evidențieze fracturarea discursului său poetic sub acțiunea unor factori deja menționați anterior (școală, profesori, elevi, examene naționale, perioadă istorică). Oricum, cordonul ombilical dintre Eminescu și națiunea română nu poate fi îndepărtat, din cauza impulsului narcisist de a defila cu valorile autohtone. În liceu se merge pe aceeași nișă de „descifrare” a autorilor din programa școlară. Orizontul de captare a universului eminescian se reduce simțitor în fața atitudinilor teoretice și poezia se îndrumă pe o linie simplificată. În contradicție cu opiniile despre genialitatea lui Eminescu, nu poate fi contestat faptul că aceasta stârnește o anumită antipatie în rândul tinerilor. Se ajunge la un exces de Eminescu în liceu? Cel mai probabil. Un autor pentru bacalaureat, pentru „examenul maturității” se urâțește considerabil dacă este predat doar pentru întocmirea unui subiect de tip III perfect.

În manualul de limbă și literatură română pentru clasa a IX-a (Corint, 2004, autori Marin Iancu și Rodica Lăzărescu) capitolul „Utopia iubirii împlinite” are ca suport unul dintre sonetele eminesciene alături de mențiunea lui G.Călinescu: „dragostea eminesciană este plină de gingășie”; astfel, se completează perspectiva precedentă întâlnită și în clasa a VII-a. De această dată se insistă pe semnificațiile operei, se fac trimiteri la critici literari (Ioana Em.Petrescu, G.Călinescu, Alain Guillermou sau Perpessicius), se încearcă o soluție de avarie care să mai reducă din atenția acordată legendei Eminescu. Când însuși glasul împreună cu celelalte două sonete Afară-i toamnă…, Sunt ani la mijloc… alcătuiește un triptic unitar, reliefând substanța pură a eroticii unice eminesciene și creând cadrul pentru introducerea noțiunilor de sonet, rimă sau eu liric. În clasa a X-a textele se înmulțesc, necesare fiind considerații generale mai ample despre temele abordate cu precădere și asupra personalității pe care le aduc Marin Iancu, Ioan Bălu, Rodica Lăzărescu în manualul de la editura Corint din 2004: „Creator pentru care poezia nu este un exercițiu exterior, ci un mod profund de existență, Mihai Eminescu a lăsat posterității o operă diversă, care cuprinde poezii, teatru, publicistică și traduceri” (p.118). Comentariile aduse pe marginea poemului Dorința ca text de studiu- ce se bucură de atenția elevilor (unul dintre puținele aflate pe lista scurtă ca alegere pentru bacalaureat)-sunt mai amănunțite. Apar și comentarii despre poezia de meditație, Odă (în metru antic), nemaiîntâlnite până acum. Spre a exprima aproape inexprimabilul, Eminescu reunește cuvinte care niciodată n-au mai stat unul lângă celălalt: «dureros de dulce», «voluptatea morții neîndurătoare».” Așadar, Eminescu nu este doar eternul îndrăgostit rănit, ba dimpotrivă, el „cercetează” și alte arii afective, alte probleme de conștiință. Într-un alt manual de clasa a X-a, de data aceasta de la editura Art (2019, autori Adrian Costache, Florin Ioniță, M.N. Lascăr, Adrian Săvoiu), sunt indicate două poeme Floare albastră și Pe lângă plopii fără soț, accentul fiind pus, din nou, pe tema iubirii. Se distinge însă și reproducerea studiului critic al lui Titu Maiorescu despre Eminescu. „Este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele poet. El pleacă de la premisa că tânăra generație se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu” (p.153).

În continuare, în manualul de clasa a XI-a (Art, 2006, autori Adrian Costache, Florin Ioniță, M.N.Lascăr, Adrian Săvoiu) sunt amintite poemele Odă(în metru antic), Luceafărul și Scrisoarea I în care se constată cu o ironie amară evoluția spiritului satiric al poetului. „Ce știi despre univers, ce informații ai despre acest spațiu infinit, ce legi îl guvernează?”(p.139). Alegerea acestor trei texte ilustrează într-o viziune unitară opera autorului. Deschiderea problematicii despre univers este insinuarea unui spațiu vast ce nu a fost accesat în anii anteriori sau doar a fost discutat tangențial. „Temperamentul său pesimist, întărit prin ucigătoarea filozofie schopenhaueriană de nefericitul și ingratul său trai în mediul social aproape dezolant din România, în fine de viața de martir” (Ioan Scurtu, Tribuna literară) își pun amprenta asupra scriiturii sale. Autorii manualului reliefează faptul că, într-o ultimă etapă a creației eminesciene, se renunță la figurile de stil numeroase, în schimb grija deosebită pentru maniera de construcție și pentru muzicalitatea versurilor crește, un ritm pe care G.Călinescu îl urmărea în analizele sale. „Nu există o muzică deosebită de sunete pe care ideile ar trece mai încet sau mai lunecos, ca vasele cu pînze pe apă, ci poezia este ea  însăși o muzică de idei.” (G.Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II)

Este evidentă, pregătirea intensă a șablonului ce trebuie aplicat la examenul de Bacalaureat din clasa a XII-a, de vreme ce manualele de limba și literatura română nu propun alte texte pentru studiere sau discutare. „Instituirea unei grile interpretative oficializate în care orice deviaţie este sancţionată sau ignorată este în mod clar sterilizantă, deoarece împiedică punerea sub îndoială, reevaluarea, abordările novatoare.” Afirmația lui Pavel Gheo Radu din cadrul numărului 265 al revistei Dilema (27 februarie-5 martie 1998) detronează închiderea fundamentală a lui Eminescu într-o schemă îndrăgită peste măsură și condamnă, în fond, lipsa de curaj în a rupe cercul vicios al interpretărilor. Mai grăitor este felul ostil în care a fost primit acel numărul al Dilemei: ca un atac direct al unui simbol, realmente, fiind un semnal de alarmă. Cezar Paul-Bădescu, cel ce a realizat antologia justifică atitudinea și tonul demitizant al articolelor prin nevoie de a-l coborî pe Eminescu de pe soclul clădit, iar imboldul său vine tocmai dintr-o experiență pedagogică eșuată încărcată cu judecăți axiologice.

 Concluzii.  Posibile soluții

„Ce profil de receptor ar avea acest cititor al secolului al XXI-lea și cât din conținutul postumității operei lui Eminescu i-ar răspunde formației, sensibilității și nevoilor sale de lectură, rămâne încă un deziderat de îndeplinit în societatea şi cultura românească.” (Cornel Munteanu, Eminescu-Poliforismul operei). Vorbim despre libertatea cititorului în fața textului și felul în care acesta este descompus, analizat, disecat și nu privit doar ca un obiect abstract, de neatins, iar în acest proces startul nu trebuie furat, „căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoștințele tale treptele succesive care să te ridice până la ea?” (Titu Maiorescu, Critice, II).  Din unghi exclusiv estetic, o reconfigurare în spiritului unei probități exegetice ar despovăra elevul pentru care poeziile lui Mihai Eminescu reprezintă un spațiu nemișcător, limpede și fad. Radu Vancu (poet, profesor) vede salvarea de la canonizare prin exerciții sincere de admirație față de o lume frumoasă în nemărginirea și incertitudinea ei: „Așa încerc să-l predau și eu pe Eminescu azi: ca pe poetul obsedat de intensitate & de frumusețe care a fost, convins că limbajul poate aduce în lume exact cantitatea de frumusețe de care e nevoie pentru ca și lumea, și limbajul, și cititorul să fie simultan salvate”.

 

*Lucrarea Amaliei Carciuc (studentă în anul I la Facultatea de Litere, UAIC, și fost redactor Alecart), care reprezintă punctul de plecare al acestui articol, a obținut PREMIUL I la Colocviul Național Studențesc „Mihai Eminescu” (19-20.11.2020), secțiunea „Critica criticii & Studii culturale”. (Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” este, prin continuitate, deschidere şi excelenţă ştiinţifică, cea mai prestigioasă manifestare ştiinţifică studenţească ce se desfăşoară, fără întrerupere, la Iaşi, din 1974.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!