Despre lecțiile bătrâneții și Alzheimer în Recunoștință, de Delphine de Vigan

Credem cu toții că avem timp să spunem lucrurile și, deodată, e prea târziu.

Nu suntem niciodată suficient de prezenți, de aproape, de statornici în viața oamenilor care contează cu adevărat pentru noi. Ca și când timpul s-ar întinde nesfârșit în fața noastră. Ca și cum tăcerea, zâmbetul, mângâierea ar putea suplini cuvintele. Ca și când nu am avea nevoie de iertare. De a o oferi și de a o primi. Amânând. Un pic mai mult – până când devenim neputincioși. Și e prea târziu. Ca și cum faptul că îi purtăm în căușul palmelor/gândurilor noastre ar fi suficient. Doar că nu e. Iar ei, oamenii care contează pentru noi, ajung să se piardă în umbra gesturilor noastre de complezență, a lașităților noastre, a tăcerilor, a spaimelor. Un mulțumesc ar putea fi suficient. Un da, sunt aici ar putea schimba lumea. A noastră și pe a lor. Despre acest da, purtat pe buze, dar de prea puține ori rostit, vorbește Delphine de Vigan în Recunoștință. Într-o adevărată pledoarie pentru lucrurile cu adevărat importante. Pentru cuvântul îndreptat către oamenii cu adevărat importanți. Care au trecut prin viața noastră pentru o mai îndelungată perioadă sau doar pentru o clipă, cu viteza unei comete. Dar care au lăsat în noi urma trecerii lor. A unei întâlniri care ne-a făcut ceea ce suntem.

Extrem de dureros, de profund, de sfâșietor acest miniroman scris mai degrabă din tăceri, din ecoul unor gesturi din trecut care reverberează într-un prezent în care timpul chiar nu mai are răbdare; un roman construit din cuvinte pe punctul de a fi înghițite definitiv de uitare și care aduce la un loc trei oameni: o bătrână și doi tineri. Care nu s-au întâlnit niciodată înainte, dar care, datorită ei, ajung să înțeleagă ce pot pierde. Și fac o alegere. Pentru ea și pentru fiecare dintre ei. Unii pentru ceilalți. În zbaterea de a (se) vindeca, de a (se) alina. Învățând să iubească cuvintele. Pentru că ele sunt prima formă a gesturilor viitoare.

Să îmbătrânești înseamnă să înveți să pierzi.

Presentimentul pierderii. Și frica paralizantă. Cuvintele care nu te mai ascultă, al căror contur se schimbă – nu fluid, ci amenințător. Cu fiecare zi care trece. Așa începe. Numele a ceea ce ți se întâmplă este Alzheimer. Și vine un moment când se pune capăt fiecărui gest care a punctat ritmul unei vieți: Trage după ea ușa apartamentului, această ușă pe care a închis-o de sute de ori, însă azi știe că e ultima oară. Insistă să învârtă ea însăși cheia în yală. Nu va mai face niciodată aceste gesturi pe care le-a repetat de sute de ori: să deschidă televizorul, să întindă cuvertura, să spele aragazul, să coboare jaluzelele din cauza soarelui […]. Vine un moment când femeia aceasta care a iubit cuvintele mai mult ca orice, care le-a cunoscut valoarea, decide că trebuie să se retragă într-un azil. Pentru că viața ei s-a transformat într-o corabie în derivă, plutind printr-un spațiu altădată cunoscut, acum din ce în ce mai periculos, mai plin de goluri. Un azil care să-i ofere o viață micșorată, îngustată, dar perfect reglată. Și iluzia demnității. Ce dacă ea, Michka, a citit Lessing, Plath și Virginia Woolf, a fost o viață abonată la Le Monde, de vreme ce acum nu mai poate parcurge decât titlurile? Ce dacă ea, Michka, a deschis într-o zi, demult, ușa apartamentului și a primit în viața ei o fetiță care acum a devenit femeie și încă se agață cu disperare de ea și nu vrea să o lase să se piardă în întunericul fără cuvinte care amenință să o înghită? Boala nu iartă, iar iubirea e uneori insuficientă: propria-mi neputință mă ia cu asalt și mă lasă fără grai.

Gândul că pierzi foarte mult. Că pierzi continuu ceva. O parte din tine. Din ce ai trăit. Din cuvinte. Și oboseala de a le căuta permanent. Senzația că îți alunecă printre degete. Epuizarea dureroasă știind că le poți avea înapoi doar în vis. În puținele vise care nu sunt un coșmar. Și, mai ales, sentimentul că nu poți abandona lupta pentru că mai ai încă ceva de făcut. Ceva care nu depinde de tine, dar în afara căruia orice sens s-ar pierde definitiv. Mai crud decât orice cuvânt. O datorie. Marie și Jérôme asistă neputincioși la lupta pe care Michka o dă. Și fiecare pentru sine înțelege lucrurile acelea foarte dureroase care se întâmplă în relație cu cei dragi. Pentru că fiecare are propriile traume și propriile momente de fugă de realitate. Și se agață de Michka cu aceeași disperare cu care ea însăși se agață de ei. Aș fi preferat să avem mai mult timp. // Nu i-ai spus totul? // Am mai observat asta. Perspicacitatea surprinzătoare a bătrânilor. Felul acesta al lor de a pune degetul exact pe rană. // Nu, Michka. Nu i-am spus totul. Sper că i-am arătat, dar nu i-am spus totul. // A, e tare nevăzut… e tare neplăcut, așa. Poți trăi cu gândul că i-ai arătat celuilalt, celui pe care știi că-l vei pierde, totul, dar nu că nu i-ai spus totul. Deși niciodată nu se poate spune totul. Cuvintele dau cu rest. Și restul e mereu mai mare decât toate spusele la un loc. Ca în jocul lui Jérôme, ortofonistul spitalului-azil, arătându-i lui Michka niște imagini în încercarea de a-i aduce înapoi cuvintele: Care e termenul generic care le unește? Întrebarea corectă ar fi fost care ne unește. Dispariția.

Vin pentru că-mi face plăcere.

Cuvântul adevărat e cel care se dezlânează. În fapt, viața. Ceea ce femeia aceasta a avut. Acum, e doar un trup confruntându-se cu golul tot mai acaparator dinăuntrul minții ei, captivă în carcasa care o ține încă aici. Descusută. Dezmembrată. Confuză. Panicată. Tot mai greu de înțeles. De acceptat. Și nu de către ceilalți, de către Marie sau Jérôme, ci de ea însăși. Și într-o zi o rugăminte: un anunț în ziar, încă o dată, pentru a-i găsi pe cei care au ținut-o la ei când era mică. Cei care i-au dat o altă identitate fetiței evreice ai cărei părinți au crezut că pot scăpa de lagăr și de camerele de gazare și că se vor întoarce. 1942-1945. Oamenii care au salvat-o. Oamenii cărora nu le știe nici măcar numele. Oamenii pe care a încercat mereu să-i găsească. Să le mulțumească. Un strigăt de acuzare răsunând noaptea când deschide fereastra în căutarea iertării: Oamenii ăștia v-au salvat și nu le-ați ținut minte numele? Invariabil, aceleași cuvinte încheind coșmarul: Adevărul e că sunt morți și că nu le-ați mulțumit niciodată!

Michka și Marie: două singurătăți, două tristeți care s-au ciocnit întâmplător și și-au modelat viețile. Atunci, demult, o fetiță și o femeie. Nu tânăra de acum care învață să-și iubească pruncul încă nenăscut în ciuda a ceea ce a văzut în propria familie că înseamnă a fi mamă, nu bătrâna care a devenit Michka, ci ele două umplându-și una alteia viața. În pași și cu gesturi mici, înconjurate de carioci, de hârtie colorată, de foarfeci, mergând la zoo și mâncând înghețată. Amintindu-i lui Marie ceea ce ea deja știe, îi arată în felul ei că nu trebuie să se teamă, că trebuie să trăiască, să se bucure, să lupte. Pentru că, după ce fetița de atunci a ales-o pe ea, Michka a devenit o alta: Am început să-mi dau silința pentru altcineva, vreau să spun, pentru altcineva în afară de mine. Asta schimbă totul… Înseamnă să-ți fie teamă pentru altcineva, altcineva decât tu însuți. E o mare șansă pe care o ai tu. De cealaltă parte, e tânărul care de două ori pe săptămână încearcă să o facă să lupte alături de el pentru cuvinte. Să nu lase întunericul să le destrame. Să nu-i permită să se lase prinsă în noapte. Dar lupta lui Jérôme la căpătâiul tuturor acestor bătrâni ascunde, la rândul ei, refuzul de a folosi el însuși cuvintele pentru o împăcare, teama de a nu fi rănit, respins. Încă o dată. Umbra tatălui e la fel de amenințătoare pentru el ca umbra care cuprinde mintea Michkăi. Întâlnirea dintre ei nu e întâmplătoare. Și Marie, și Jérôme învață să se ferească de regrete. Iar Michka e o oglindă a conștiinței fiecăruia dintre ei.

Să vorbim, cuvintele astea care-ți plac dumitale atât de mult. Asta contează, cuvintele.

Niciodată numit, suflul distrugător al Alzheimerului e acolo, în și lângă ea. Odată cu el, vine tristețea care ia locul spaimei. Tot mai densă. Și oboseala. Nevoia acută de a pune punct. Ultimul gest de demnitate umană. În fața neantului care nu absoarbe doar cuvintele, doar amintirile, ci tot ceea ce a iubit, tot ceea ce a făcut. 50 de pastile galbene așteptând cuminți. Adunate cu grijă în momente de luciditate. Visând un vis doar al lor. Și mâna care se întinde către ele. Așteaptă. O să-ți spun… E doar… ca să fiu… literă… înțelegi? // Ca să fii liberă? // Da. Liberă, asta e. Doar ca să știu. Că e fosibil să… plec. Cât mai e trip.

Scriitura lui Delphine de Vigan din Recunoștință e sincopată. Fragmentară, descompusă, dar, în același timp, densă. Pentru că golurile sunt umplute de viața care e trăită cu emoție. În interiorul a ceea ce contează. Aceste goluri nu ascund, ci scot la lumină, reușind să schimbe, încă o dată, viața. Nu pe a Michkăi, ci pe aceea a lui Marie și a lui Jérôme. Alinătoare, vindecătoare, cuvinte smulse întunericului minții. Acel da, sunt aici. Atât cât e posibil pentru fiecare dintre noi. Atât cât ni s-a dat.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!