This life was not created only for you and your families. We also want life and it’s our right to live it. – Nadia Murad, Sesiunea de deschidere a Adunării Generale ONU, septembrie 2016
În încheierea articolului său despre comentariile românilor la adresa protestelor Black Lives Matter, colega mea, Raisa Manolescu, scria că empatia devine o formă de rezistență împotriva ignoranței, cea care ne poate încătușa pe fiecare dintre noi. Într-adevăr, capacitatea de a empatiza cu cel de lângă tine poate preveni conflictul, poate duce la crearea unui spațiu comun în care înțelegerea să își facă loc în mod firesc. Ce te faci, însă, atunci când cineva, din diverse motive, pur și simplu nu-l poate înțelege pe celălalt, pe cel diferit? Și ce te faci când empatia nu e de ajuns?
Dincolo de aspectele menționate de Raisa în numitul articol, cred că protestele din Statele Unite au ilustrat cu acuratețe un fenomen tot mai întâlnit la nivel global, un fenomen care de altfel cred că s-a și conturat în urma accentului pus pe multiculturalism și globalizare, acela al empatiei selective. Sintagma se referă la tendința oamenilor de a se arăta interesați de problemele dintr-o anumită regiune și de a uita că ele sunt prezente și în alte zone ale globului, adesea într-o măsură chiar mai mare. Mulți oameni și-au arătat indignarea față de situația discriminării rasiale din SUA, video-urile cu cetățeni afro-americani bătuți de poliție au explodat pe rețelele de socializare, chiar și în România, însoțite de comentarii care condamnau astfel de gesturi. Perfect justificabil. Dar de ce nu a reacționat aproape nimeni așa atunci când a circulat pe facebook un video cu persoane de etnie romă care erau bătute de polițiști pentru că nu purtau mască? Mai rău: mii de comentarii în care diferiți oameni spuneau că merită să fie bătuți, pentru că sunt țigani, lepre, hoți, care spuneau că romii merită să fie împușcați pentru că sunt inutili. Ați crede că nu sunt aceiași oameni care militau online împotriva discriminării din America, dar de cele mai multe ori erau chiar ei. Această divergență de standarde e unul din multele exemple alarmante, îmi permit să spun, de empatie selectivă, care își subliniază propria toxicitate pentru societate. Ne pasă, adesea, de ceea ce ne convine să ne pese, de ceea ce e confortabil să ne pese, ne transformăm în luptători tenace pe internet și uităm de cei ale căror probleme ne pun opiniile în dificultate. Și, orice am spune, o astfel de atitudine e doar o altă ipostaziere a ignoranței.
Înainte însă de a trece mai departe, vreau să fac câteva mențiuni. Prin articolul de față nu pretind că eu aș fi un cetățean ideal, cum nu pretind nici a găsi vreo soluție. Îmi doresc doar să dau o formă în cuvânt unor aspecte pe care le-am observat recent în lumea din jur și la mine însămi deopotrivă și care m-au revoltat profund, care mi-au ridicat semne de întrebare puternice și care cred, în fond, că ar trebui să ne facă pe toți să ne interogăm mai atent propriile credințe față de cei care ne înconjoară, de mai aproape sau de mai departe.
În efortul meu de a înțelege de ce empatia selectivă capătă un contur atât de pronunțat am găsit doi factori cu rol decisiv. Primul ar fi acela al felului în care oamenii tind să relaționeze cu cei din jur la momentul actual. Nu am o reprezentare clară a relațiilor interumane din trecut, cu atât mai mult cu cât România nu a avut un parcurs democratic, iar asta și-a lăsat în mod sigur o amprentă puternică. Cu toate acestea, nu pot să nu observ că astăzi oamenii nu (mai) sunt dispuși să depună un efort pentru ceilalți decât dacă asta aduce ceva în schimb, că filtrează foarte atent lista celor care merită atenția și dedicarea lor. Altfel spus, de ce ar trebui să îmi pese de ceva ce nu mă afectează în mod direct, de ce să mă consum pentru ceva ce nu mă privește în existența mea imediată? E nu numai un mecanism de gândire rentabil pentru propria persoană și falimentar pentru societate, dar și un fel foarte trist și sărăcăcios de a te plasa în lume. A nu acorda atenția ta decât celor care reușesc să împlinească o serie de condiții impuse de tine e un refuz egoist de a depune un minim efort de înțelegere a lumii în care te miști, e o modalitate de a te adăposti comod în indolență. Iar mai devreme sau mai târziu devine toxic, în plan personal și social deopotrivă.
Cel de-al doilea factor pe care l-am identificat e strâns legat de primul, manifestându-se însă la o scară mult mai largă, în raportarea unui individ la un alt popor. De altfel, această raportare se dovedește a fi puternic influențată de zona geografică, respectiv de nivelul de dezvoltare al civilizației și al culturii respectivului popor. Suntem mai înclinați să empatizăm cu cei din țări puternice, la nivel global, din punct de vedere economic și cultural. După principiul primului factor, tendința e să credem că statele dezvoltate merită atenție, întrucât evenimentele politice și sociale de acolo reverberează și asupra noastră. Ce se întâmplă cu celelalte state (care oricum sunt mai numeroase decât cele stabile)?
„Patrimoniul nostru cultural nu înseamnă absolut nimic dacă nu înțelegem ceva din el, anume că umanitatea e mai presus de utilitate.”
În 2018, premiul Nobel pentru Pace a fost acordat Nadiei Murad, activistă pentru drepturile omului și victimă a genocidului declanșat de ISIS (/ISIL/ Daesh) împotriva yazidiților din nordul Irakului în 2014, o minoritate etnică ce are la bază o religie monoteistă ale cărei origini pot fi urmărite până în Mesopotamia antică. Yazidiții au fost victime a numeroase genocide de-a lungul istoriei, cel din 2014 fiind cel de-al 74-lea. Ceea ce a atras mereu xenofobia asupra yazidiților a fost lipsa unei scrieri sfinte care să ateste religia lor; este o religie transmisă prin generații, existând temple și o zonă sfântă (muntele Sinjar) dedicată acestei credințe, dar nicio scriere oficială. Yazidiții din Irak erau în primul rând țărani, cei mai mulți săraci, care munceau la micile lor ferme pentru a-și asigura traiul minim. În august 2014, atunci când forțele armate Daesh au avansat în regiunea Sinjar, toate forțele de apărare au fugit, lăsând yazidiții singuri și neajutorați în cel mai adânc sens al acestor cuvinte. O parte dintre yaiziți au fugit pe jos spre muntele Sinjar, alergând zeci de kilometri, mulți fiind împușcați pe drum, în timp ce alergau ținându-și copiii în brațe, sau murind din cauza efortului. Alții, precum cei din Kocho, satul natal al Nadiei, nu au avut șansa aceasta. Atât armata Irakului, cât și Peshmerga (forțele armate ale regiunii autonome a Kurdistanului irakian) s-au retras din fața teroriștilor islamiști fără a anunța populația și i-au lăsat pe săteni să lupte singuri împotriva unui asediu ce a durat două săptămâni. Yazidiților li s-a spus că nu se poate interveni, li s-a spus să aștepte și totul va trece. Când și-au dat seama că nimic nu va trece și când, în sfârșit, un strigăt de ajutor ajunsese până în State, a fost deja prea târziu. Bărbații au fost împușcați exact ca niște vite, iar femeile tranșate tot ca pe animale. Cele între 8 și 40-45 de ani au fost convertite forțat la islamism și transformate în sclave sexuale pentru soldații Daesh, iar restul executate. Foarte puține femei au reușit să își păstreze copiii lângă ele, cele mai multe fiind despățite de fiii și fiicele lor. Nadia Murad avea 21 de ani atunci și a fost ținută în captivitate trei luni, după care a reușit să fugă de bărbatul care o cumpărase, fiind scoasă din regiunea controlată de ISIS de o familie de musulmani sunniți la ușa cărora a bătut aleatoriu în noaptea fugii ei. I-ar fi putut răspunde oricine. I-ar fi putut face orice. Au ales să o salveze, cu prețul vieții și al integrității familiei lor.
Poveștile femeilor și bărbaților care au fost victime ISIS sunt halucinante și mi-e imposibil să cred că atât de multă suferință poate lăsa pe cineva complet indiferent. Nepoata Nadiei Murad, Kathrine, a murit călcând pe o mină când mai avea câțiva pași până la zona sigură a Kurdistanului. Despre sora sa Dimal, Nadia povestește că fugise ore în șir de-a lungul graniței cu Turcia și Siria, iar picioarele îi sângerau unde se zgâriaseră în gardul de sârmă ghimpată de la frontieră. Desigur, putea fi mai rău: putea fi descoperită și împușcată de o patrulă de la frontieră sau putea să calce pe o mină terestră (Eu voi fi ultima. Povestea captivității mele și lupta mea împotriva Statului Islamic). Bărbați care au fugit zeci de kilometri cu gloanțe în picioare. Femei care au fost violate zilnic timp de luni sau ani întregi (6 ani mai târziu, o parte încă se află în captivitate).
Și câtă atenție s-a acordat acestor evenimente, comparativ cu atacurile teroriste din Europa? Nu insinuez că nu ar fi grav ce s-a întâmplat la respectivele atacuri; e într-adevăr îngrozitor. Dar la fel de îngrozitor e ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu și totuși oamenii nu au prea multă deschidere înspre victimele care fug terorizate de acea zonă. (Îmi voi permite, conștientă de excepțiile de rigoare, să folosesc persoana I plural.) De ce nu ne-a păsat la fel de mult de traumele refugiaților cum ne-a păsat de cele ale oamenilor bombardați prin mall-uri în Europa? De ce? Pentru că erau săraci? Pentru că trăiau în țări sărace, pentru că sunt înapoiați ca civilizație, pentru că au o religie complet diferită de a noastră? Și asta îi face mai puțin demni de a fi numiți oameni, mai puțin demni de a primi ajutor? Îi face mai puțin oameni ca noi? Și cine suntem noi, europenii, americanii, cei care trăim, orice s-ar spune, într-o lume privilegiată, cine suntem noi să decidem care oameni merită să fie salvați și care nu? Să ne amintim ce făceam noi în ‘40-’45? Americanii nu ne-au spus că merităm, că noi l-am vrut pe Hitler, că așa ne trebuie dacă nu ne-am revoltat. Noi de ce spunem asta refugiaților? După război, Germania era la limita subzistenței. Și totuși nemții au fost ajutați. Noi, toți europenii, am fost ajutați. De ce ne uităm atât de urât la țările sărace, atunci?
Intervine aici un conflict de cultură și civilizație. Nu pot nega faptul că există o ierarhie a statelor în acest sens și că e bine ca ea să fie recunoscută ca atare. Cultura și istoria Europei, cu precădere cea vestică, reprezintă vârful acestei ierarhii, în timp ce sfera culturală de care aparțin refugiații este una care a rămas, într-adevăr, în minorat. Ce e revoltător, însă, este că aceste diferențe devin criterii pe baza cărora decidem dacă îi ajutăm sau nu pe cei mai năpăstuiți ca noi. Altfel spus, criterii pe baza cărora decidem care oameni merită să trăiască și care nu, ceea ce nu e altceva decât o cumplită meschinărie. Empatizăm selectiv, empatizăm doar cu cei din state dezvoltate pentru că ei sunt avansați, ceea ce face ca problemele lor să fie valide, iar pe cei săraci și inutili îi uităm intenționat, pentru că dacă nu sunt în stare de o cultură majoră, atunci nu sunt în stare de nimic. Îi anulăm ca oameni pe cei ce fac parte dintr-o cultură minoră (statut care nici măcar nu stă neapărat în puterea lor și pe care îl alimentăm deopotrivă), ignorăm cu bună știință că și ei au sentimente și suferă la fel ca noi. Când și cum am ajuns atât de privilegiați încât să ne permitem să privim lumea așa? Cultura și civilizația europeană își pierd orice relevanță atunci când nu sunt dublate de folosirea lor pentru a-i ajuta pe cei ce au nevoie de noi. De aceea incendiul de la Notre Dame și-a pierdut orice relevanță reală – pentru că ne-a păsat mai mult de o clădire decât de mii de oameni care suferă și se zbat pentru viață. Ne-a păsat mai mult de o clădire care arde decât de femeile care ard zilnic în urma atacurilor cu acid. Da, moștenire culturală, patrimoniu, simbol etc., dar asta e mai valoros ca viața unui om? Patrimoniul nostru cultural nu înseamnă absolut nimic dacă nu înțelegem ceva din el, anume că umanitatea e mai presus de utilitate. Nu asta ne învață marea noastră cultură? Nu asta încerca Dostoievski să ne spună prin Raskolnikov? Și cine suntem noi să ne batem cu pumnul în piept pentru o cultură construită cu precădere de excepții, în condițiile în care am fost la rândul nostru capabili de cele mai cumplete crime împotriva umanității până nu demult?
„Există nenumărate documentare despre regimul nazist, dar nici pe departe la fel de multe despre comunism. Și încă bem Stalinskaya.”
E adevărat că o parte din refugiați au provocat probleme și tensiuni sociale, că s-au dovedit a fi criminali. But maybe, just maybe, we need to take a long, hard look at ourselves. Câteva mii de membri ISIS sunt europeni. Majoritatea refugiaților sunt oameni ca noi toți, care iubesc și suferă și vor doar să trăiască în pace, care fug de teroare, de sclavie, de moarte. Noi ce făceam până acum 30 de ani? Treceam granițe înot și săpam canale ca ultimele animale de muncă, privind spre Occident ca niște câini bătuți la firmiturile de la masa stăpânilor. Și acum ce facem? Murim incendiați din cauza corupției și a unui regim pe care eșuăm constant să îl incriminăm așa cum merită de fapt. Problema aceasta a stigmatizării întârziate a comunismului stă tot sub semnul empatiei selective și ne afectează mai mult decât credem. Există nenumărate documentare despre regimul nazist, dar nici pe departe la fel de multe despre comunism. Și încă bem Stalinskaya. Și est-europenii sunt tratați foarte asemănător cu felul în care îi tratăm pe refugiați – oameni de care cel mult ți-e milă, dar care sunt totuși mai incapabili ca tine, cetățean al unui stat mai dezvoltat, a cărui cultură a dat personalități de referință pentru istoria omenirii. Dacă regimul comunist ar fi fost la fel de incriminat și stigmatizat ca cel nazist, ne-am fi recăpătat, ca popor, demnitatea furată de o mână de criminali ai istoriei. Și am fi avut ulterior șansa de a contura o zonă culturală mai solidă. Așa că poate ar trebui să ne îndreptăm atenția către eforturile Nadiei Murad, ajutată de Amal Clooney, de a aduce în fața unui tribunal liderii ISIS, în loc să învinuim victimele pentru faptul că n-au fost în stare să construiască o civilizație mai prosperă decât cea pe care o au.
Nu e ca și cum le-am fi dat vreo o șansă reală până acum, oricum. Dar ne place să vizităm. E exotic. Și magneții de frigider sunt colorați.
Îmi dau bine seama că e greu pentru un om să empatizeze cu ceva ce îl depășește. Că e greu să empatizeze cu atât de multe victime și probleme câte sunt. Dar putem încerca să nu fim ignoranți. Putem încerca să ne dedicăm din timp măcar cât să citim ceva despre aceste probleme atunci când le întâlnim, în diverse forme. Și putem încerca să acționăm acolo unde avem posibilitatea. E o mare ipocrizie din partea noastră, iar aici mă refer în special la români, să tratăm cu atât de multă indiferență persoanele de etnie romă. Să nu încercăm să acceptăm că țigan e la fel de rasist ca the n-word, pentru că simbolizează opresiunea, sclavia discriminarea. Să nu recunoaștem că nu am făcut mai nimic pentru a-i integra și a-i ajuta să iasă din sărăcie. Când unul cade într-o groapă, pe cine dai vina, pe cel ce nu se poate cățăra de acolo sau pe cel ce nu încearcă măcar să îi întindă o mână? E ușor să blamăm romii și să ne scuzăm cu texte precum nici ei nu vor, nu vin pe locurile speciale din școli. Câte locuri speciale în școli sunt rezervate romilor? Cum se comportă colegii, profesorii cu acești copii? Sunt umiliți, considerați proști, incapabili, suboameni. Se ia în considerare mediul din care provin, problemele care îi bântuie pe cei de etnie romă încă de când se nasc? Când ești refuzat de un grup, reacția firească nu e să te izolezi de acel grup, alături de alții la fel ca tine? Nu asta facem și noi când plecăm în Occident la muncă?
Cred că empatia își are limitele sale implacabile condiției noastre de simpli oameni, dar cred, în același timp, că există un soi de datorie și decență morală, umană, de a fi atent și la cei din jur, de mai aproape sau de mai departe. În fond, nu suntem atât de departe unii de alții – sunt câteva ore de zbor cu avionul între noi. În absența conștiinței vii că toți suntem oameni în aceeași măsură, apartenența la o cultură demnă de admirație și recunoaștere nu mai înseamnă nimic. Când îi anulăm ca oameni pe cei din medii defavorizate, când râdem de ei, când îi umilim și îi alungăm, nu facem altceva decât să ne anulăm pe noi înșine deopotrivă, să devenim inumani. Moștenirea culturală pe care o avem e menită să ne facă mai sensibili, mai atenți, să ne ofere o experiență și o maturitate care să ne trezească conștiința și să ne împingă să întindem mâna și celui pe care nu îl înțelegem afectiv. În spatele unei eșarfe sau a unui niqab este tot o femeie care poate că fuge de abuz și-ar trebui să le primim pe amândouă, chiar dacă o eșarfă ni se pare, poate, mai frumoasă decât un niqab.
*Anastasia Fuioagă, proaspăt absolventă a Colegiului Național Iași, a fost redactor-șef și secretar general de redacție Alecart. Anul acesta s-a calificat la faza națională a Olimpiadei de Filozofie și a obținut Premiul al II-lea la Concursul Național de Literatură „Rețeaua Literară” (secțiunea Poezie).
