Refugiul timpului, de Gheorghi Gospodinov: International Booker Prize 2023. Despre uitare și reinventarea memoriei

Cât timp focul memoriei rămâne aprins, tu ești stăpânul. Dacă începe să se stingă, urletul fiarelor va fi mai puternic și ele se vor apropia tot mai mult. Haita trecutului.

Cu cât e mai puțină memorie, cu atât e mai mult trecut.

Refugiul timpului e un cutremurător roman despre memorie. Despre pierderea memoriei, formă de surpare a amintirii despre cine ești și de năruire a capacității trupului de a păstra nealterat mecanismul funcționării lui anatomice. Despre maladia Alzheimer, transpusă la nivel de masă și devenită manifestare a demenței colective. Un roman despre memorie, dar și despre corolarul ei, uitarea. De fapt, despre dezintegrarea și rescrierea trecutului. O meditație asupra bătrâneții – monstrul care își ascunde capul sub nisipurile mișcătoare pe care flutură flamura speranței tot mai mari de viață pentru omul secolului al XXI-lea, monstrul împotriva căruia niciun erou nu are sorți de izbândă, monstrul pe care, mai devreme sau mai târziu, cu toții îl vom întâlni. Bătrânețea – cu ea se dă lupta adevărată, fără șanse de câștig, fără strălucire, fără pompă, fără săbii, cu un dinte de-al Sfântului Petru incrustat în ele, fără scuturi magice și ajutoare neașteptate, fără speranța de a fi cântat în cântece, fără ritualuri… O luptă epică fără epopee. Refugiul timpului e un roman ce are în centru omul, timpul și istoria, o meditație asupra uitării – terenul pe care înflorește posibilitatea infinită a reinventării, umplerea golurilor nu cu ceea ce a fost, cu ceea ce s-a trăit, ci cu o succesiune de imagini despre ceea ce amintirea colectivă păstrează sau proiectează. Căci trecutul nu e doar ce ți s-a întâmplat. Uneori e și ce ți-ai imaginat. Ajungând să fii purtat de voința de a reveni de bunăvoie în mijlocul ororii. Pentru că asta e istoria, asta înseamnă trecutul: o formă de oroare înlocuită cu o altă formă de oroare, apoi cu o alta și o alta, totul sub imperativul schimbării, al binelui, al unor mereu reînnoite utopii. Una mai terifiantă decât cealaltă. Iar Gospodinov nu are nevoie să coboare prea mult în timp pentru a-și demonstra „teza”: în istoria omenirii moartea nu a contat niciodată prea mult, iar în secolul XX a fost chiar extrem de ieftină. Ceea ce-l interesează pe scriitorul bulgar este să observe cât de vulnerabili suntem în fața uitării, cât de ușor alegem reîntoarcerea la atrocitate. Căci în memoria individuală, dar mai ales în cea colectivă, nu răul se păstrează, ci imaginea unei vârste de aur: copilăria, tinerețea – un timp auroral care nu are nimic de-a face cu realitatea obiectivă a timpului istoric trăit. Veșnica iluzie a omului. În numele ei, realitatea propriu-zisă dispare, înlocuită cu o imagine distorsionată. Un roman despre manipulare. Despre cum o idee, inițial puțin bizară, dar nobilă, scapă de sub control și se transformă în monstru.

Cartea cu adevărat curajoasă, curajoasă și nonconsolatoare, totodată, ar fi aceea în care toate istorisirile, cele întâmplate și cele neîntâmplate, plutesc în jurul nostru în haosul primar, strigă și șoptesc, roagă și chicotesc, se întâlnesc și trec una pe lângă alta în întuneric.

Foarte dens, pluristratificat, construit pe acumulări ce dinamitează cronologia și logica narativă, susținând „teoria” scriitorului bulgar despre romanul natural, Refugiul timpului este ficțiune, istorie și alegorie, roman și metaroman în același timp. Un construct alcătuit din multiple module, unele perfect autonome, între care se țes nevăzute fire de sens ce configurează un uriaș ansamblu narativ în care totul pare fluid, posibil, dar care ajunge să te prindă într-un labirint, o structură perfect logică și coerentă în ciuda aparentei flexibilități. Pentru că timpul, acest suprapersonaj al romanului lui Gospodinov nu e liniar, ci asemenea unui uroboros se autodevorează, se reinventează, iar amintirea noastră nu e, la rândul ei, decât un construct. Care ne conferă identitate, dar care predispune la uluitoare resemantizări și la tragice orbiri.

Cel care reconstituie înspăimântătoarea aventură prin memoria individuală și colectivă a ultimului secol și țese pânza acestui sumbru avertisment care este Refugiul timpului e, la rândul său, scriitor. Un scriitor ce se retrage departe de lumea dezlănțuită și de nebunia ei, aflat el însuși pe marginea prăpastiei, a uitării, când multe dintre amintirile sale urmau să-și ia zborul ca un stol de porumbei speriați. Pentru care, așadar, memoria se șterge și la fel, granița dintre ceea ce a trăit și ceea ce a creat. Care va alege să rămână permanent în umbra celuilalt, a lui Gaustin, psihiatru gerontolog, cel pe care nici el însuși nu mai știe în ce măsură l-a inventat sau a fost inventat de el. Gaustin, cel pe care întâi l-am creat, iar apoi l-am întâlnit în carne și oase. Sau a fost invers, nu-mi mai amintesc bine. Prietenul nevăzut, mai vizibil și mai real decât mine. Gaustin, un vagabond în timp, plimbându-se prin anii `60 sau `70, `40 sau `50 cu aceeași lejeritate, devenit treptat un fel de clovn diabolic sau un demon simpatic care fâlfâie în fața fiecăruia iluzia recuperării timpului pierdut. Un vizionar sau un nebun, un psihiatru excentric sau o fantoșă, o pură invenție menită să-l poarte pe autorul ei printre meandrele timpului și ale memoriei, ale realității și ale posibilului, ale utopiei și ale distopiei. Gaustin, cu numele său amintind de Sfântul Augustin și de revoluționarul Garibaldi, jucăria ce ajunge să-și domine creatorul, fantoșa ce dobândește viață și-și poartă stăpânul în lumea lui, într-un timp în care memoria și uitarea joacă pe marea scenă a istoriei ultima carte: cea a supraviețuirii.

Povestește-mi cine sunt eu.

Ceea ce inițial ar fi trebuit să fie o clinică a lucrurilor trecute se transformă treptat în adăposturi ale trecutului și apoi într-un experiment la scară europeană de recuperare a unor „bucăți” de trecut în funcție de dorința fiecărui stat manifestată democratic prin vot. Ceea ce inițial ar fi trebuit să fie o încercare de a-i ajuta pe pacienții bolnavi de Alzheimer se dovedește o maladie în care nebunia și manipularea scapă de sub control. Căci oamenii au trăit întotdeauna sentimentul nostalgiei. Față de un loc, față de un timp, față de ceva ce nu mai există propriu-zis decât în amintirea lor, fiindcă între ceea ce își amintesc că a fost și ceea ce este se interpune timpul a tot nimicitor. Fără ca asta să-i împiedice însă să trăiască mai puțin intens. În O Odisee, Daniel Mendelsohn readuce în discuție ceea ce știe orice filolog clasicist și anume, sensul etimologic al cuvântului nostalgie. Nostos este termenul grec pentru „întoarcere acasă”; […] Cu vremea, acest cuvânt plin de alean, nostos, cu rădăcini adânci în temele Odiseei, a fost combinat cu un alt cuvânt din vastul vocabular grec al durerii, algos, pentru a ne oferi o cale simplă și elegantă de a vorbi despre acea senzație dulce-amară pe care o avem câteodată în legătură cu o anumită stare de dor tulburător. Literar, acest cuvânt înseamnă „durere asociată cu dorul de casă”, dar așa cum știm, „acasă”, mai ales pe măsură ce înaintăm în vârstă, poate fi la fel de bine un moment ca și un loc. Cuvântul este „nostalgie”. Când memoria începe să dispară, singura alinare vine din anularea breșei dintre prezentul din care ai fost evacuat și trecutul care pentru tine e singurul prezent pe care îl cunoști. Din acest drept la fericire se naște clinica lucrurilor trecute care însă nu înseamnă un simplu decor, un trecut de mucava reconstituit ca într-un muzeu, ci refacerea spiritului epocii așa cum s-a păstrat acesta în cele mai mici detalii, în acele lucruri insignifiante – lumina unei după-amieze, umbra unei frunze de rododendron, un miros, un gust, sunete, chipuri, tăceri. Provocarea a fost, așadar, cea de a reînvia, de a recompune trecutul. Dar oare trebuie? Clinica experimentală a lui Gaustin e deschisă în Elveția, la Zürich, acolo unde timpul se manifestă în toată relativitatea lui, unde Einstein și-a conceput teoria și Thomas Mann l-a creat pe Hans Castorp, așadar, într-o țară fără memorie, situată parcă, prin neutralitatea ei, în afara timpului. Clinica are paliere pentru tot mai multe decenii ale secolului al XX-lea și va fi rapid multiplicată, căci ceea ce inițial are rol paliativ se dovedește ispita de a anula nostalgia colectivă a altor timpuri prin construirea unor orașe, apoi a statelor înseși care să-și aleagă trecutul optim în care să se reîntoarcă, fără a bănui că niciun trecut nu e cu adevărat trecut și că pretutindeni pândesc colții ascuțiți ai răului.

Un Dumnezeu uituc, un Dumnezeu cu Alzheimer ne-ar elibera de toate responsabilitățile. Nu există memorie – nu există nici crimă.

Partea a doua a romanului lui Gospodinov se transformă într-o amară distopie care proiectează consecințele recuperării unor momente ale trecutului, avertizând asupra diferenței dintre imagine, așteptări, false amintiri, utopii de tot felul și confruntarea cu monștrii care abia așteaptă să devoreze aceste mase atinse de uitare. Căci fiecare stat, fiecare națiune, fiecare epocă are propriii monștri. Care ajung nu doar să te bântuie, ci să-și exercite cu cruzime puterea de fascinație, așteptând momentul în care vor pune din nou stăpânire peste lume. Așa cum, în mausoleul din Sofia, Gheorghi Dimitrov pare a-i face copilului de altădată sinistru cu ochiul, dovedindu-se apoi, peste ani, în timpul grotescului spectacol de reînviere a anilor `50, că e veșnic viu.

Omenirea știa în copilăria ei că întoarcerile în trecut sunt periculoase, iar miturile preveneau asupra încercării de a recupera ceva ce ai pierdut. Prin Orfeu, prin soția lui Lot, ele au avertizat că trecutul e periculos, iar întoarcerea spre el nu te lasă nepedepsit. Îngerul istoriei (acel Angelus Novus desenat de Klee) ar putea fi, de fapt, femeia lui Lot? De ce se oprește și se întoarce? Pentru că e omenește. Ce a lăsat acolo? Trecutul. De ce tocmai în sare? Pentru că sarea nu are memorie. Nimic nu crește pe sare. Odată cu trecerea mileniilor însă, umanitatea pare a fi fost atinsă de Alzheimer, iar această uitare a ceea ce s-a întâmplat devine fatală. Atâta timp cât îți amintești, ții trecutul deoparte. Atâta timp cât îți amintești, individual, dar mai ales colectiv, monștrii naționalismului, ai ideologiilor criminale, ai intoleranței, monștrii drapați în sloganuri goale, dar atât de seducătoare, despre bine și despre mai bine, despre progres, adevăr și dreptate pot fi ținuți la distanță. În Europa dată peste cap de nostalgia trecutului, a unui trecut în care fiecare națiune își caută momentul de glorie și de progres, sângele, crima și fanatismul devin o plagă de nestăvilit, prezentul e apocaliptic, iar viitorul imposibil.

Cu cât o societate uită mai mult, cu atât cineva produce, vinde și umple cu un surogat de memorie nișele astfel eliberate. E industria ușoară a memoriei. Un trecut, fabricat din materiale ușoare, o memorie din plastic ieșită dintr-o imprimantă 3D. Memorie după necesități și cerere. Noul Lego – se propun diferite module de trecut care se îmbină perfect în locul rămas gol.

Dincolo de recuperarea cu o extraordinară luciditate și acribie a momentelor cruciale care au brăzdat terifiant Europa secolului al XX-lea, dincolo de trecerea în revistă a tuturor lașităților, intereselor, egoismelor, atitudinilor cinice sau doar inconștiente ale statelor de-a lungul ultimului secol, Gospodinov avertizează în acest roman asupra necesității păstrării memoriei. Avertizează în legătură cu cât de ușor se inventează o memorie colectivă și ne obligă să ne amintim că a uita nu înseamnă doar a șterge realități trăite de înaintași, ci și a recompune, a recrea, deci a ficționaliza trecutul.

Creierul unui om atins de Alzheimer devine un teritoriu plin de găuri negre, din ce în ce mai mari și mai dense, ajungând să-l înghită în cele din urmă, să-i șteargă identitatea. Dar o colectivitate atinsă de uitare e o colectivitate roasă de demență și care poate fi manipulată fără niciun efort. Trecutul e plin de nebuni ce au făcut-o, iar prezentul a diversificat terifiant mijloacele de neantizare a memoriei și de influențare a percepției asupra realității. Acesta e noul teatru în aer liber, cu mulțimi care nici măcar nu știu că participă la un spectacol. O tragicomedie dell`arte. O nouă formă de vulnerabilitate a umanității, un teritoriu asediat de boală, gata să devină terenul pe care să se desfășoare feroce descătușări de ură, spectacole sinistre în care viața ți se pune la mezat, grotești înscenări în spatele cărora păpușari îndemânatici se joacă cu mintea noastră, iar trecutul își dezvăluie în sfârșit adevărata față sub forma unui prezent din care nu ai unde evada, căci orice viitor a murit. Odată cu deșertificarea memoriei și contrafacerea ei.

[Citește AICI cronica volumului Un roman natural și AICI – a volumului Înainte să inventez căderea!]

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!