O vastă frescă a războiului – războiul ca teatru al violențelor extreme, precum și originea traumatică a durerilor devastatoare trăite de soldați.
1945, Manciuria, cu aproximativ șase luni înainte de capitularea Japoniei
Greutatea metalului în mâini. Lumina orbitoare. Senzația că o insectă uriașă, păroasă se prelinge încet pe spate. Viziunea unui cap de bărbat scăldat în sânge, cu părul negru îmbibat de sudoare, rostogolindu-se lent în groapă. Cu gura schimonosită și dezgustul, ura, țipătul răstignite pe buze. Imaginea e cinematografică, insistența pe detalii redă nu atât oroarea, cât percepția viscerală, angoasa, imposibila alegere a celui ce vede, înainte de a înfăptui, deplina monstruozitate a gestului pe care este silit să-l execute. Un tânăr soldat, Mizukami. El este cel căruia i se ordonă să decapiteze un prizonier chinez. Să ucidă cu propria mână un om. În numele sfânt al Împăratului. În numele unei ideologii monstruoase. E mâna care până atunci mângâiase doar corzile violei și, cu mult timp în urmă, în cealaltă viață, trupul unei tinere franțuzoaice, femeia căreia îi promisese că se va întoarce. În lumea ei și a muzicii. Detaliile surprind interiorizarea ororii a ceea ce urmează să se întâmple, percepția constrângerii, a rușinii de a nu fi un adevărat soldat nipon, a disprețului celorlalți, a plăcerii sadice a sergentului-major. În același timp cu gândul care se limpezește tot mai clar: Ești Om, înainte de a fi japonez. Gând care adună întreaga revoltă împotriva unui gest inuman: Nu avem dreptul să facem așa ceva. Apoi, mâna ridicând sabia și străpungând brațul prizonierului. Sângele care țâșnește odată cu izbucnirea de furie a superiorului, cu sălbăticia dezlănțuită în el de neputința celui considerat nedemn. Brusc, din noaptea cea mai adâncă, izbucnește o muzică puternică, aproape asurzitoare, interpretată de toate instrumentele unei mari orchestre simfonice. […] Atunci se aude, în tremurul timpului care pare să se întindă la infinit, sunetul ca un suspin al unui corn englez care transmite singurătatea soldatului, starea lui de abandon lipsită de speranță. În mintea lui Jun Mizukami par a răsuna acorduri din ceea ce va fi redat de Șostakovici în Simfonia a opta, în acest poem al suferinței, un recviem pentru cei morți și pentru toate visurile schilodite ale celor prinși în sinistra înfruntare dintre Hitler și Stalin. Pentru el, a existat un timp când încă nu fusese nevoit să devină soldat. Când încă era om. Când nu interesa pe nimeni că e japonez și că trebuie să acționeze în numele Împăratului și întru slava Imperiului. Acum trăiește un altul, în care se infiltrează dezastrul și nebunia.
Dacă prima temă interpretată fortissimo de cele mai grave instrumente cu coarde era ca o metaforă a amenințării cu moartea generată de distrugerile masive, a doua temă, introdusă pianissimo de vioara întâi, suna ca expresia reținută a unei lamentări sfâșietoare.
1940, mai, la câteva zile după ce trupele germane au invadat Belgia, Țările de Jos și Nordul Franței
O tânără însărcinată și unchiul ei urmează lungul convoi al celor care încearcă să se refugieze din fața naziștilor. Lăsând totul în urmă, epuizați, prinși în vâltoarea unor evenimente pentru care nimic nu i-a pregătit. Sunetul macabru al avioanelor de luptă, uruitul lor terifiant. Ploaia de bombe. Răsuflarea ușurată a celor care, la adăpostul unei păduri, au scăpat. Apoi, țipătul neomenesc care se ridică din piepturile lor. Privirile lipite de trupul decapitat al unui bărbat lovit de o bombă. Oroarea în forma ei absolută. Singura reacție posibilă: valul de greață violent, spasmele corpului zbătându-se să se elibereze de ceea ce s-a întâmplat. Tăcerea Annei – o rugăciune mută, în timp ce Fernand încropește un mormânt peste care două ramuri întruchipează o cruce.
De acolo, muzica s-a intensificat, s-a amplificat, a izbucnit chiar ca un incendiu cu ajutorul a nenumărate instrumente, inclusiv a percuției – a timpanelor, a tobei mici, a tobei mari, a xilofonului – de parcă toată orchestra explodase, de parcă muzica devenise un câmp de luptă gigantic cu tot felul de zgomote reale și imaginare.
1945, mai, Tokyo
Un oraș devastat, peste care stăpânește teroarea și voința de neclintit a celui pe care toți îl consideră de stirpe divină. O alarmă antiaeriană, un nou raid, o fetiță pierdută în mulțimea dezorientată, spre care mâna lui Ayoko se întinde încrezătoare că o poate salva. Spaima, plânsul lasă loc pe chipul micuței uimirii de a fi fost protejată. Mâna ei mică în mâna tinerei care se grăbește spre casa unde mama bolnavă o așteaptă probabil îngrozită. După câteva minute de tăcere, huruitul bombardierelor B29 sparge din nou liniștea. Monstruoasele păsări ale morții și zgomotul lor infernal, sinistru. Căldura puternică ce o izbește pe Ayoko drept în față. Gândul că trebuie să ajungă acasă cu orice preț, că bătrâna ei mamă o așteaptă. Clipa suspendată în care în conștiința ei își face loc înțelegerea: fetița nu pare a mai opune nicio rezistență grabei ei. Degetele îi sunt încă încleștate pe mâna copilei: un braț smuls, despărțit de trupul nimicit de suflul exploziei. Durerea și furia, neputința care pârjolesc totul. Acasă, mama e doar un alt trup fără viață. Cartierul General Imperial declară pagubele neglijabile, deși un cartier a fost aproape ras de pe fața pământului. Vor urma Hiroshima și Nagasaki. Abia după suflul apocaliptic al bombelor atomice vocea firavă (și atât de omenească a Împăratului), pentru cei mai mulți japonezi auzită pentru prima dată, va anunța capitularea. Vor continua oamenii din această țară să creadă că acest omuleț este un zeu, o zeitate a pământului? – iată întrebarea care scurtcircuitează conștiința lui Ayoko în salonul de spital unde lucrează.
Deodată, a început un marș impunător. O schimbare de atmosferă remarcabilă. Bazată practic de la un capăt la altul pe o măsură cu pulsație binară, muzica celei de-a doua mișcări se desfășura ca și cum ar evoca un întreg regiment format din mai multe batalioane.
Jun Mizukami, Anna, Ayoko. Manciuria, Franța, Japonia. Trei oameni ale căror vieți au fost frânte. Trei țări între care se întinde umbra morții. Acumularea ororii, lentoarea înregistrării ei, alternanța brutalității ce dezmembrează ritmurile firești ale acestor vieți cu asimilarea și apoi cu cristalizarea ei la nivel de conștiință, acutul sentiment de neputință constituie deschiderea magistrală a romanului lui Akira Mizubayashi (tradus din limba franceză de Mădălina Ghiu). Sub aparențele unei povești de iubire între doi tineri despărțiți de dezlănțuirea de nebunie a Celui de-Al Doilea Război Mondial, tineri aparținând unor țări aflate în capetele opuse ale lumii, de părți diferite ale conflagrației, și ale unei întâlniri – aproape miraculoase – peste ani între nepotul lui Jun și nepoata Annei, întâlnire făcută posibilă de un concert și o carte, se scrie zguduitorul adevăr uman al unor vieți zdrobite. Al unor realități terifiante. Al traumei. Al felului în care oamenii se opun brutalității, absurdului, al modului în care nebunia sau boala devin semne ale refuzului de a adera la prezent. Povestea în sine e simplă, aproape clasică: doi oameni siliți de război să se despartă, fără nicio speranță, rătăcind în tăcere, încercând să păstreze o clipă în plus ceea ce e pe cale să se destrame. Între promisiunea unei întoarceri și cea a așteptării se va întinde necruțător războiul. Și lenta cădere a fiecăruia dintre ei, un proces de distrugere a propriei persoane. Nu imposibilitatea de a se mai reîntâlni e în prim-plan – iubirea lor e un scurt interludiu luminos, iar nașterea micuței Agnes, mama lui Mizuné, dovada acesteia – ci felul în care ea este reconstituită. Trecutul netrăit ce își întinde peste ani ramificațiile în prezent.
Într-o serie lungă de douăsprezece variațiuni care, într-o tonalitate întunecată și reculeasă, devenea un recviem dedicat victimelor dezastrelor războiului.
Regina inimii e un roman muzical, nu doar pentru că Jun este un muzician care trăiește la Paris până în 1939, moment în care este obligat să se reîntoarcă în Japonia cu ultimul pachebot ce va asigura legătura între Marsilia și Yokohama pentru a fi gata să se înroleze în armata imperială aflată în plin război de păstrare a hegemoniei coloniale în China și în Asia de Sud-Est, nu doar pentru că, la aproape 70 de ani distanță, Mizuné, tânăra franțuzoaică de care îl leagă nebănuite legături de sânge, e la rândul ei violistă, nu fiindcă în gândurile și în viețile personajelor reverberează permanent ecouri din piesele lui Șostakovici, Mozart, Strauss, Brahms, ci pentru că romanul e gândit sub forma unei adevărate simfonii narative, cu cele cinci părți ale sale întretăind planuri și destine, schimbând perspectivele, făcând piruete în timp și spațiu, oferind partituri individuale personajelor, creând subtile legături între ele, alternând prim-planurile cu considerații mai ample despre relația omului cu istoria – cu brutalitatea ei, cu constrângerile și cu dezlănțuirea ei de forțe din care omul iese întotdeauna zdrobit, mutilat, neom. Chiar și atunci când nu participă direct la oroare. Chiar și atunci când suportă, nu face direct atrocitatea. Chiar și atunci când încearcă să protejeze, să salveze un strop de umanitate. Și, în egală măsură, un roman muzical fiindcă vorbește despre maniera în care muzica oglindește toate aceste momente, această zbatere, recuperând și readucând în lumină, peste timp, lupta omului cu seamănul său, cu suflul pârjolitor al istoriei, cu trauma. Muzica și literatura, căci Otto Takosch/Otohiko Mitzukami scrie un roman despre ce înseamnă să trăiești sub un regim opresiv care îți răpește libertatea de a gândi și de a mai fi tu însuți, folosind notațiile pe care Jun le consemnase în jurnalul ținut în timpul campaniei din Manciuria, un jurnal ale cărui ultime pagini trec de la caracterele japoneze la cele latine. Schimbând, odată cu adevărul descoperit, destinul tânărului Otohiko și marcând ciudata ruptură de limbaj ca formă de dedublare a lui Jun, de încercare de a se salva în spațiul limbii în care și-a trăit iubirea, dar și ca prim semn al bolii sale. De fapt, nebunia este o formă de rezistență, cred… sau mai degrabă aș spune, forma excesivă și ieșită din comun pe care o îmbracă actul de rezistență. Este locul unde se înscrie violența de nedescris… În romanul lui Takosch, muzica și viața tânărului muzician acompaniază meditația despre omul zdrobit de violența Istoriei, despre cruzimea de care tot el, omul, e capabil, despre atrocitățile din ultimii ani ai războiului sino-japonez.
A fost o rugăciune lungă și tulburătoare de o liniște profundă, o rugăciune universală fără divinitate, fără profeți, fără religie, fără frontiere, rugăciunea arzătoare fără cuvinte a sufletelor rătăcitoare care s-au întors de departe în acea seară, de foarte departe, din viața lor zdrobită, din trecutul lor luminos înghițit cu sălbăticie de întuneric.
Crezul lui Jun (pentru el, muzica trebuia să poată da seama de ororile și nebunia de care umanitatea era capabilă fără scrupule) e susținut nu doar de subtile paralelisme între războiul de 15 ani de agresiune colonială și anii de război civil din Rusia, ocupația nazistă în Cehoslovacia, scenele de teroare de după Hiroshima și Nagasaki, înmulțirea atentatelor teroriste după 2001, ci și de muzica pe care o interpretează Mizuné și de discuțiile despre ceea ce oglindește ea. Nu întâmplător, destinele tuturor personajelor par a fi traversate de întâlnirea cu simfoniile lui Șostakovici. Dacă în mintea lui Jun par a răsuna acorduri din Simfonia a opta, pe care peste ani Mizuné o va interpreta cu Orchestra Filarmonicii din Paris, întâlnirea dintre ea și Otto are ca punct de pornire Simfonia a unsprezecea, cu acel început luminos de august 1905 terminat cu masacrul din Duminica Roșie.
Născută parcă chiar din teribila sălbăticie, redând sonor amenințarea, cruzimea, groaza, solitudinea, ajungând să închine un imn tuturor vieților zdrobite, muzica dobândește consistența unui suprapersonaj în romanul lui Akira Mizubayashi. Ea este cea care îi aduce împreună pe Otto și pe Mizuné și, simbolic, prin întâlnirea celor doi, pe Jun și pe Anna. Ea este cea care pare a avea puterea de a elibera și de a mângâia, de a reface legăturile rupte dintre oameni, dintre generații, dintre vieți. Întreținând speranța în ciuda tuturor atrocităților. Căci regina inimii e, în romanul lui Mizubayashi, femeia iubită de Jun, viola de care nu se desparte până în momentul în care va fi constrâns să meargă pe front și muzica. În toate formele ei. Cu toată puterea de a evoca oroarea și de a alina suferința.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)