Pe la sfârșitul verii ce tocmai a trecut, plimbându-mă printr-o librărie bucureșteană, atentă la cărțile recent apărute la editura Polirom, privirea mi-a căzut asupra unei coperți absolut minunate. Un desen minimalist părând a fi rezultatul unor mânuțe de copil care exersează construirea lumilor proprii: un câmp verde, schița unor oameni ce alcătuiau familia-stereotip biparentală (mama, tatăl și copilul), un nor și un soare mare care, deși colorat în negru, putea să ofere la fel de multă lumină. Nici nu mai contează ce vârf de creion atinge soarele atâta timp cât acesta există. Apoi am citit titlul, Repetiție pentru o lume mai bună, și am simțit cum această carte avea să fie climaxul bucuriilor și al frumuseții care pot fi extrase din lume. Multe luni m-am gândit la ea ca la un volum ce trebuia să ajungă acum la mine, nu mai târziu. Citind romanul lui Mihai Radu, am înțeles că universul pe care-l propune e doar acea „repetiție” situată nu în cadrul unei perfecționări a „reprezentației”, ci al unei normalizări a spectacolului firesc al lumii. Pentru Paul, cel care trăiește și consemnează, lumea se adăpostește sub acel soare negru unde trăiește exuberanța tristeților, unde răul nu mai șochează, ci amuză într-un mod straniu și înfiorător pe alocuri. Este un alt mod atât de a te poziționa față de lume, cât și de a o respinge cu desăvârșire, de a-i distruge normele, a-i caricaturiza dimensiunile, a îndrăzni să nu i te supui și a o surprinde tu, uneori, pe aceasta.
lumea pusă sub semnul ridicolului & al prăbușirii
Ceea ce face Mihai Radu în Repetiție pentru o lume mai bună este să reprezinte viața așa cum este ea, nu așa cum se dorește a fi, o viață cu accente tragi-comice. Scriitura se prezintă ca o critică a comportamentului uman normativ, a oamenilor care folosesc cuvintele pe post de supozitoare, care se construiesc din gesturi, vorbe, mișcări inutile: De ce cred oamenii că au atât de multe de povestit unii cu alții? Am observat că mai tot ce-și spun sunt clarificări la ceea ce, de fapt, nu pot să-și spună. Lumea pare aici întoarsă pe dos, însă este, de fapt, în forma cea mai sinceră a sa, neșlefuită, necosmetizată, eliberată de tot ceea ce facem singuri împotriva noastră. Sunt acele adevăruri mici, de uz intern despre care vorbește Mihai Radu, fixate în realitate până la absurd, și tragic, și frumos, rostite cu ironie, sarcasm și umor negru. Oamenii apar aici ca vedete ale unui show de talente caraghios, în cadrul căruia fiecare mimează altfel, fiecare folosește alte artificii și decorațiuni, așa cum fac soții Moscovici, când încearcă să păstreze în aparență imaginea unui cuplu perfect, neatins de greutățile cotidiene, fără probleme amoroase. Se străduiau ca naiba să fie fericiți și să râdă în timp ce îi tăia cea mai mare nefericire ca cea mai mare pișare din istoria lumii. Paul încearcă a se elibera de acel „trebuie să înțelegi” al oamenilor, să se îndepărteze de cei care spun atât de des „nu-mi vine să cred” și se plimbă prin viață ca printr-un loc unde suferința este necesară pentru a exista frumusețe. E o electricitate falsă și bolnăvicioasă a lumii, ca în pragul sărbătorilor de iarnă când apare pornirea isterică de a vinde tot, de a vinde lumea cu totul, de a vinde vânzarea lumii și vânzarea vânzării, la infinit, când beteala e o infinită bală întinsă prin oraș, iar oamenii cunosc panica, criza, absurdul. O altă imagine pusă sub blițul tristeții este cea a mall-ului, a freneziei cumpărăturilor, a spectacolelor desfășurate pentru copii, cu prinți, prințese și clovni și ATM-ul pe care scria „Banca Transilvania” și care privea scena ca un robot tâmpit.
Deseori, cartea pare a fi o imagine trasă pe film – un timp oprit și pus sub culori care deformează și falsifică, ba chiar se construiește ca un videoclip în care fiecare personaj este centrat. Cel care mișcă această cameră și schimbă punctul de focusare nu este altul decât Paul. Deși aduce în fața cititorului/ spectatorului o poveste centrală care urmărește moartea propriului tată, el jonglează cu alte timpuri, cu alte povești destinate a nu face altceva decât a ajunge nu să justifice, ci să completeze planul principal al povestirii. Este fascinant cum pe tot parcursul cărții, ceva rămâne mereu nespus, iar altceva cunoaște o supradoză de detalii temporale, narative sau chiar interioare, ajungând ca, în final, personajul să potrivească ultimele piese ale puzzle-ului, cele mai importante și fără de care întreg tabloul nu ar putea înfățișa absolut nimic. Sfârșitul romanului nu doar că realizează o ordine epică și interioară a celui care povestește, ci întărește ideea de repetiție, pentru că de acolo, din punctul în care narațiunea se oprește, viața protagonistului ar putea continua la fel. Cărăm după noi o pungă cu rahat prin viață, uitând de ea.
boala și suferința puse sub semnul a trei moduri de a trăi: a simți, a observa și a împrumuta
Narațiunea se deschide cu o întâmplare ce modifică complet realitatea celui ce o trăiește. Paul trebuie să-și ia tatăl acasă de la azilul „Conacul Speranței”, ironia întâmplării fiind că azilul murise înaintea bătrânilor din el. După câteva zile de când tatăl fusese internat, în fața azilului s-a construit un cartier de case: privirile multe ale bătrânilor s-au întâlnit cu privirile pline de viață ale copiilor din familiile tinere. Ulterior, între viață și moarte se construiește un zid. Bătrânul rămâne ultimul din clădirea cu holuri albe, ultimul internat într-un spațiu care a devenit pustiu, așteptând ca fiul său să decidă pentru dânsul. Viața este o continuă reducere a posibilităților până când singura variantă care-ți rămâne este să te oprești din respirat.
Repetiție pentru o lume mai bună este o carte despre distrugeri și pierderi, iar suferința pare a fi un suprapersonaj sau vocea care șoptește încotro va merge firul narativ al tuturor poveștilor, subtilitatea acesteia fiind dovedită de puterea de a se infiltra în viețile celor care o trăiesc fără a fi sesizată, înșelând mereu orice urmă a bucuriei. Există o suferință care te înstrăinează nu doar de ceilalți, ci și de ceea ce ai fost – boala, dar și o suferință înțeleasă ca un gest de egoism aproape inconștient: (bolnavii) te cer mereu, te vor lângă ei, se agață, gustă din tine, te halesc cu totul în final dacă nu ești atent. Una dintre întrebările esențiale pe care Paul și-o pune odată ce se confruntă cu boala aflată în stare finală a propriului tată este cea dacă există o conștiință comună a muribunzilor, dacă există un limbaj sau o formă de (auto)înțelegere atunci când sunt pe punctul de a pleca. De aceea ar fi vrut să o întrebe pe asistentă: Dragă Dana, noaptea e o lume în care muribunzii planetei deschid ochii larg și spun ceva esențial despre viață?
Întâlnim personaje care dispar odată cu boala lor, așa cum se întâmplă cu bătrânul. Mai întâi e corpul care slăbește, carnea devine insensibilă, părul dispare, dinții mor. E o despărțire reciprocă: nu doar noi renunțăm la corp, ci el e cel care produce în primul rând aceste îndepărtări. Ceea ce pentru Paul devine nu atât tulburător, cât o arie de analiză, un lucru intrigant, este întocmai această suferință fizică pe care o supraveghează îndeaproape, văzând cum, sub propriii ochi, cel de lângă dispare. În schimb, alte personaje sunt „purtătoare” de suferință, atrag tot răul și-l transformă în bine pentru a-l întoarce spre ceilalți. Pentru Paul și, intuind el însuși că și pentru tatăl său, Tamira, una dintre cele trei asistente, reprezintă o bucurie și o binecuvântare. E plăcut să ai în viață o Tamira care te spală, care îți dă să mănânci, care are grijă de tine când tu nu mai ai chef de viață – femei tip adăpost, tip lume.
E ceva eliberator în orice boală. E ceva eliberator în orice abandon. Mai ales atunci când începi să nu mai crezi în frică. E un moment, o clipă, când culorile lumii se schimbă. Nu mai crezi în frică și gata, e ca o magie. Paul nu pare în niciun moment a se elibera de frică, ci a o anestezia. El transformă lumea ridicând la suprafață subtilitățile și reprezentându-le prin contraste puternice. Deși pare că răul nu-l mai șochează, ba chiar devine materialul perfect din care își modelează glumele, există un moment când Paul îi spune Tamirei că doar durerea este reală, că niciodată nu ne-am gândit la iluzia suferinței, niciodată nu am pus-o sub semnul imaginației. Cu fericirea e altfel. Omul are pornirea de a crede mai ușor în lucrurile care îl vor pierde decât în cele care îi aduc speranță, iar ușor, ușor începe chiar să le ajute să se întâmple, găsindu-și eliberarea în momentul în care tot cerul se prăbușește ca un acoperiș deasupra lui. Treptat, romanul lui Mihai Radu devine povestea cotidianului, a omului generic, a tuturor lucrurilor cu care rămânem singuri la sfârșitul zilei, atunci când dezamăgirile și fricile se îngroașă.
o suferință mută, „o durere fără un centru anume”
Urmărind relația tată-fiu, întrebarea care poate fi articulată este dacă avem dreptul să ne condamnăm părinții. Paul încearcă să recupereze imaginea celui care i-a fost părinte și care acum a uitat tot chiar și despre el însuși. Fiul oscilează între suferință și milă, între condamnare și iertare, lăsând mereu povestea într-un punct în care ceva mai trebuie zis astfel încât să-i putem înțelege atitudinea.
În copilărie, tatăl era doar o prezență absentă, cufundat mereu în propriile idei, răspunzând monosilabic, ajungând între timp să fie doar un dispozitiv care înregistrează ce se întâmplă în jurul său, privind realitatea fără a mai face parte din ea. Copilul își amintește de modul în care tatăl obișnuia să simplifice lumea distrugând-o, cum îi sufoca bucuria soției, cum reușea să demoleze fericirea celorlalți. Pentru acesta, totul trebuia să se desfășoare în interiorul casei, exteriorul însemnând, de fapt, imposibilul din interior: de ce ar mânca ciorbă de perișoare în oraș dacă o poate face acasă? Bucuriile altora pe care le demonta ca pe niște chinezării. Tăcerea era felul lui de a se certa, așa cum face atunci când soția sa, la vârsta de 65 de ani, pleacă în Gold Coast, la sora ei, pentru o perioadă nedeterminată de timp.
După ce mama moare, Paul este nevoit să aibă grijă de tatăl său care deja nu se mai putea mișca și devenise o creatură scheletică, neputincioasă. Primele semne ale răului apar atunci când bărbatul începe să mute obiecte prin casă fără rost, urmând ca mai târziu doctorii să vorbească despre o oarecare demență care-l va epuiza.
Deși încercând să mimeze detașarea, Paul este profund marcat, emoționat de momentul băii, atunci când își spală propriul părinte. Orice s-ar spune, faianța, pielea umană și niște oglinzi reci nu pot alcătui nicicum un scenariu optimist. Aceste momente s-au întipărit în mintea sa ca un ritual: mai întâi, potrivirea apei, reglarea acesteia, apoi privirea tatălui – fixă, absentă, îndepărtată, rușinată de propria goliciune și neputință, apoi ridicarea și gestul de a se sprijini, drumul spre cameră și îmbrăcarea după ce fiul i-a făcut masaj la mâini și la picioare. Refrenul acelor timpuri este: de la o vârstă, nu mai circulă sângele. Odată ce își trimite tatăl la „Conacul Speranței”, Paul se detașează cumva de propriul trecut, făcând vizite rare în care îi citea celuilalt din „Gazeta Sporturilor”, ascultând mereu aceleași și aceleași povești pe care tatăl uita că i le mai spusese și înainte. Uitarea ca o gură care mănâncă lumea, iar într-un final se mănâncă și pe sine, lăsând în urmă un fel de anti-buric al lumii.
Când este contactat de asistentele azilului pentru a-l lua în grijă, gândurile fiului se furișează între ce merită și ce nu merită cineva, între mila care apare atunci când îi schimbă pampersul și suferința resimțită la sfârșitul fiecărei zile, când observă cum noaptea și boala se luptă să-i desființeze propriul tată. Mă simțeam lipsit de energie, mă simțeam brusc conectat de tata cu forța, eram bateria lui externă, eram un organ exterior corpului său, mă prăbușeam odată cu el. Panică, da. Paul este prins într-o trecere lentă a timpului, blocat în moartea treptată a tatălui care pare a se afla pe o listă de așteptare, gata pentru strigarea inevitabilă. Poate din acest motiv, Paul simte ca în ultimele momente de viață ale părintelui trebuie să fie el singur cu asistentele care l-au îngrijit la domiciliu până atunci. Nu o dorea pe Mădălina, fosta soție, prin preajmă. Familiarul se prelungea într-o posibilitate a justificării tuturor gesturilor celuilalt, iar asta devenea insuportabil. Atunci când se îndepărtează de realitatea prezentului, Paul reconstruiește una dintre cele mai urâte și mai dureroase amintiri cu tatăl său când, copil fiind, îl privește de la câteva străzi distanță cum este bătut. Este, de fapt, rușinea de a-l vedea și de a nu acționa, a fiului și a martorului, fapt pentru care, timp de o săptămână, stă pe străzi, pe la prieteni, refuzând a se întoarce acasă. De asemenea, el așază un moment sub o căldură unică, niciodată retrăită de atunci. Era iarna lui 80, o zi friguroasă, cu viscol și multă zăpadă. Copilul și tatăl merg să aducă un porc acasă. Se opresc pe drum, tatăl îi dă mănușile jos și îi încălzește mânuțele de propriul gât cald, spunându-i că-și va aminti mereu de acea zi. Paul rescrie acele clipe, descriindu-le ca fiind singura dată când a avut senzația că tatăl său se uită cu adevărat la el. Ochii mei, ochii lui tata, ochii Laviniei, poate că doar despre asta e vorba în final: ochi care privesc în alți ochi și în alți ochi.
viața săracă și falsă a adulților
În Repetiție pentru o lume mai bună, lumea adulților se compune din jucării stricate, mame deprimate, bărbați beți speriați de moarte. Căderea de unul singur în realitate este dureroasă, iar cei care ți-au oferit căldură și protecție își pierd puterea. Mama nu mai e, lumea toată nu mai doarme odată cu ea. Copil fiind, am crezut în oamenii mari. În magia, eroismul și lumea oamenilor maturi. (…) Dacă un copil ar percepe direct, abrupt, lipsa de sens a vieții adulților, probabil că ar plânge la infinit și ar muri sufocat de amărăciune. Paul simte visceral trecerea timpului, iar critica pe care o aduce vieții e doar o încercare de atenuare a fricii. Frica este amortizată doar când privește viața ca pe un banc sec. El cultivă senzația că e mereu înconjurat de martori, că oamenii așteaptă ceva, că e decisiv ceea ce va face, ceea ce va spune și va alege. În orice moment, Paul se simte răspunzător de ceva îngrozitor. Am crezut cu toată ființa în omul adult. Nu știam că el nu există. Nu știam că nu e decât o fantomă plină de frică. Nu știam că e un căcăcios care se împachetează în tot soiul de minciuni.
dragoste & păduchi, prietenie & muzee ale tristeții
Spuneam că romanul lui Mihai Radu este despre distrugeri și pierderi fiindcă viața lui Paul s-a eliberat din start de acel „trebuie” (să faci, să simți, să înțelegi), iar în interiorul acestei alegeri stă atât luxul, cât și pustietatea singurătății. Pentru el, iubirea impune ideea de distanță, de detașare, lucru pe care-l realizează ori de câte ori reîncearcă noi suduri ale relației cu Mădălina, fosta soție. Adevărul e că nu sunt bun ca „aproape”, talentele mele strict umane sunt optime la distanță medie, semi-apropiere sau semi-depărtare. Încă din copilărie a învățat să o uite pe Mădălina, copila și prietena din același cartier, față de care slăbește saluturile și pe care o regăsește și o redescoperă mai târziu, moment în care formează un cuplu, ea rămâne însărcinată, iar el pleacă. Uită, fuge, revine la un moment dat când fetița deja crește. Un singur lucru se schimba: Lavinia creștea și cu timpul s-a înrolat în armata inimoasă a celor care mă acuzau.
Au existat mai multe încercări de a reconstrui sau, mai corect, de a construi pentru prima dată o familie, însă fiecare gest a eșuat. Pentru Paul, Mădălina are nevoie de un manual de utilizare, ea punea suferință în orice, pentru gust. Fiecare revedere îi surprindea la fel: „două armate de reproșuri aliniate față în față”. Treptat, fiecare întâlnire devine un chin întrucât suferința ei trebuie să devină suferința lui, chiar și atunci când e vorba de un alt bărbat, chiar și atunci când e vorba de un câine: Ce poate fi mai dezarmant: femeia care a divorțat de tine că nu ți-ai ținut nici o promisiune se agață de tine să-i promiți ceva despre un câine. Cu toate acestea, există mici momente de bucurie suspendată, o bucurie care îți taie suflul, care te sufocă, știind că niciodată lucrurile nu au fost și nu vor mai fi. Asta se întâmplă într-un apel telefonic comun când cei trei, mama, tatăl și fiica, vorbesc și râd, iar la un moment dat, când totul era atât de bine, am simțit că și răul e acolo – se întâmplă, fiecare dintre noi își spunea probabil: de ce nu a fost astfel, ca acum, de ce a trebuit să fie cum a fost? Paul simte distanțele inimaginabile, ruptura ireparabilă ca pedepse ale tuturor bucuriilor mici. Însă poate că așa sunt oamenii cei mai fericiți împreună: despărțiți.
Printre toate aceste realități aflate pe punctul de a se prăbuși, Paul găsește luxul oamenilor singuri. Ne permiteam acest lux al oamenilor singuri și fără mari așteptări: să nu ne spunem cine suntem și de ce suntem așa cum suntem. Sexul cu Patricia conține o onestitate aparte: doi oameni, trecuți de 55 de ani, având corpurile îmbătrânite, încercând să se simtă bine, să aibă răbdare cu ei înșiși. Sexul – un jurnal al singurătății. Frumusețea pe care Paul o găsește în acest gen de relații „situationship” vine faptul că renunți să te cauți și să îl cauți pe celălalt de adevăruri ca de păduchi, iar despărțirea, asemenea sinuciderii, nu trebuie să o propui. Să treci totul sub tăcere, să fugi, să uiți. În locul acelui ménage à trois: eu, Mădălina, suferința, Paul alege libertatea, despărțirea, fuga, viața ca o înșiruire de rupturi: se termină o despărțire și începe alta, se termină o moarte, începe alta.
În prietenie, esențială este pentru Paul regăsirea chiar și în dezastru, în rătăcirile pe care le simți nu doar în tine, ci și în ceilalți, cele care te fac să fii mai puțin singur. El povestește despre plăcerea de a dormi la prietenii ratați, în case și apartament care sufocă, fără lux, în încăperi derutante, confuze, în acele „muzee ale tristeții” care exprimă mai mult firescul vieții decât ar putea vreodată o casă mare și ordonată, impecabilă, să o facă.
există multă suferință în încercarea de a transforma lumea într-un loc mai bun
Finalul romanului lui Mihai Radu surprinde simultaneitatea experiențelor și a momentelor lumii. Se râde și se plânge în puncte cardinale diferite. Poate că viața ar trebui să înceapă cu acea voce feminină de la teleshopping: „Iar toate acestea ar putea fi ale dumneavoastră pentru doar…”. În timp ce Costi, Slavic și Adi fac grătar și beau în curte la Paul, tatăl acestuia moare în casă singur cu asistentele. Paul este anunțat și, chemând-o și pe Patricia la el fără să-i expună situația, pătrunde în cameră și alături de toți ceilalți râde în fața mortului: Am izbucnit toți în râs ca nebunii, pentru că totul era greșit în această scenă, deși nu ai fi putut să spui ce anume.
În timp ce asistentele îl spală pe bătrân, Paul întregește povestea: Știți, bărbatul ăsta și-a abuzat sexual fata vitregă atunci când ea avea 13 ani. Abuzul este ascuns, considerat ca fiind o închipuire a fetiței, a Marei. Atunci când răul s-a produs, Paul era de partea cealaltă a peretelui și niciodată nimeni nu va putea ierta pe nimeni. După ce îi trimite pe toți acasă și îi roagă să revină a doua zi, Paul încearcă să trăiască cu corpul mort al tatălui, pe care acum îl vede singur pe scenă, încrezător, singura liniște pe care-o resimte provenind din faptul că, odată cu bătrânul, a murit și boala. Scena finală este învăluită într-o solidaritate bizară. Acum, mai mult ca oricând, fiul nu se sfiește să petreacă timp cu tatăl său. Îl întinde pe canapea și se întinde și el jos, pe podea, creând scenarii și provocându-l să stea cât mai mult nemișcat. Umorul negru din final este prelungirea unei confirmări pe care o primește Paul: viața e o chestie de nicăieri și singurul lucru pe care știe să-l facă e să ne deprime pentru că nu suntem ființe unice, speciale „dincolo de buci”. Paul este de acord cu acest fapt, spunând ironic: Personalizează, picătură de rahat prețios ce ești. Romanul se încheie cu imaginea bărbatului mort, îmbrăcat într-o bluză de trening Puma, cu ochelari de soare, urmată de fuga lui Paul. Interesant e că tatăl moare iarna, cam în aceeași perioadă în care aceștia au construit întâia amintire, asta urmând să fie ultima.
În Repetiție pentru o lume mai bună, Mihai Radu surprinde neputința oamenilor de a se conecta la dezastrele interioare și exterioare. Oscilând între insuficiențele lumii și vina unei specii umane dezamăgitoare, între acceptare și evitare, între cădere și posibilitatea de a fi linear chiar și în suferință, Paul este cel care poartă tristețea unei întregi lumi, însă mereu parcă în răspăr. Ce trist e, totuși, să te naști cu menirea de a face bine. E mai rău ca un viciu. Nu poți să te lași, cum te lași de țigări.
*Denisa Grădinaru, fost redactor-șef Alecart, membră a Colegiului Alecart, este studentă în anul al II-lea la Facultatea de Litere și colaboratoare a revistelor sibiene EUPHORION și APLAUZE, unde publică recenzii de carte sau cronici de teatru . În liceu, a fost olimpică la română și logică și a obținut, în clasa a XII-a, Marele Premiu la Olimpiada Universitară de Literatură – Chișinău.
Grafică imagine articol: Adrian GOR
