POVESTE. ORAȘUL PRIVEȘTE. STAI CUMINTE. fiecare dintre noi/ ajunge acasă, strigă la un zid, la o sobă, la un frigider, la sine/ însuși. Iartă-mă,/ nu am fost cinstit cu tine,/ viață-/ ție îți dau socoteală.
Volumul lui Ilya Kaminsky, Republica surdă (apărut la Casa de Editură Max Blecher, în traducerea lui Gabriel Daliș), ilustrează (pentru că nu creează, ci aduce în față într-o formă neschimbată, fără a-i aplica filtre ale înțelegerii) o lume aflată în plin declin, o lume a păpușăreselor, a oamenilor care devin și se mulțumesc a fi marionete, o realitate plasată sub semnul războiului care ocupă toate planurile existenței umane. Împărțită în două acte (ACTUL I: Orășenii spun povestea Soniei și a lui Alfonso și ACTUL AL II-LEA: Orășenii spun povestea Mamei Galia), cartea prezintă povestea unei întregi lumi, acolo unde binele&răul se află într-o relație necesară de interdependență, acolo unde răul înăbușește, sufocă inocența gestului, preschimbându-l, unde viața încearcă a supraviețui într-un spațiu&timp al morții.
În țara banilor, a războiului & a morții, oamenii rămân înțepeniți, reci și goi în fața unei realități, iar singurele mișcări și întoarceri în prezentul care îi strivește este sunetul pe care uneori nu-l aud sau mișcarea împușcăturii ce ridică pescărușii de pe apă. În urechile orașului în care se așterne zăpada, răul pătează, se așterne el însuși peste o lume care a mimat puritatea, curățenia. Aici oamenii privesc de după perdea, oamenii nu au curajul să deschidă geamul, ușa, să facă ceva, să audă și să strige doare!. Izolarea lor le creează senzația că în interior liniștea există, neputând fi zdruncinată, însă exteriorul, dominat de mișcările patrulelor, pare a se scurge treptat în miile de realități particulare.
Republica surdă este o carte despre lupte interioare și exterioare, despre război și iubire, despre ambiguizarea unor granițe, când nu mai înțelegi cărei realități îi aparții, cărei realități trebuie să i te supui, unde duritatea osului soției pe care o auzi, atunci când zgârie cu unghia piciorul, devine singura speranță că încă se poate rezista. Ilya Kaminsky desenează prin vers un univers al gesturilor, al mâinilor care devin suficiente pentru a-l înțelege pe cel de lângă tine, pentru a ține în palme, așa cum face Mama Galia, un copil care moțăie, pentru a te conecta realității, care creează, deseori, senzația tangibilului. Copiii pun în contrast două dimensiuni, scot în evidență greșeala, eroarea însăși prin care înaintează această lume. Există un vânt ce atinge totul, până și pe Anușca, prea mică și fragilă, un vânt al durerii, al morții care nu iartă, care nu exclude, care nu uită. Absurdul unei astfel de vieți este conturat de mișcarea soldaților omorând, alături de cea a femeilor arătându-și decolteurile.
Am trăit fericiți în timpul războiului. Din poezia lui Ilya Kaminsky rămâne un album de fotografii, unele nefocalizate, altele fără a avea nevoie de focalizare, unde mișcările și plecările devin necesare, imagini ale oamenilor cu fier și foc în gură, ale cadavrelor care nu mai sunt sau nu au fost niciodată oameni, ilustrând, în cele din urmă, înmormântarea unei lumi întregi al cărei foc nu mai poate fi stins, iar nimeni, niciodată, nu va înțelege cine a aprins, de fapt, chibriturile.
privire în exterior: Pe pământ/ nu poți face un gest deșănțat către cer/ pentru că fiecare dintre noi oricum este/ un gest deșănțat către cer.
TRUPELE LUPTĂ PENTRU LIBERTATEA VOASTRĂ, o libertate falsă, care trebuie smulsă, desprinsă de sensul ei general-universal, de sensul pe care un grup restrâns de persoane și l-a asumat pentru o întreagă lume. Există libertatea omului, nu cea a cetățeanului. Exista libertatea sufletului, nu cea a mâinilor. Un om trebuie să miroasă mai frumos decât țara lui. Aici, nici viața și nici moartea nu mai contează, omul fiind înțeles drept un număr dintr-o mulțime, un lucru ce necesită a fi sacrificat pentru a glorifica frica, pentru a marca victoria care nu mai este, de fapt, a nimănui. Poate doar a morții, ce oricum ar fi câștigat lupta și în afara războiului. Este, deci, câștigul inumanului.
Lumea, ca teatru de păpuși, pare a-și vedea liniștită de treabă, pare a înainta destul de firesc până când moartea devine moartea cuiva. Pe timp de război,/ suntem cu toții pagini smulse din cartea râsului. Alfonso simte ruptura când cei de lângă el (Petia și Sonia, soția sa)) mor. Înecul se apropie, este inevitabil. Alfonso omoară soldatul pentru o ladă de portocale. Alfonso moare pentru moarte.
privire în interior: Trupule, de toate te învinovățesc ei și/ caută în trup ceea ce nu în trup trăiește.
Răul există prin noi, oamenilor le este frică de oameni. A porni răul înseamnă a-l lăsa să existe pentru totdeauna, iar flama, focul se va răspândi la nesfârșit. Doamne, asemenea foc/ dintr-un chibrit pe care nu tu l-ai aprins. Din acest motiv, poate nici Dumnezeu nu mai este responsabil, întrebările adresate către cel care ar fi putut să supravegheze de sus desfășurarea întâmplărilor lumii trebuind a fi îndreptate către om, către omul din noi. Ecoul și absența Lui își găsesc liniștea într-un cer care pare a fi despărțit de pământ, într-un cer care rămâne luminos, însă sub care noi îngăduim orice. Nimicnicia noastră interioară constă într-o inconștiență ce ne permite să tragem un pui de somn în mijlocul unor dezastre care încă nu ne ating direct, care ne-au ocolit pentru o vreme. Auzul nostru nu slăbește, dar ceva tăcut în noi se oțelește.
Conflictul interior se proiectează acolo unde atenția nu mai este îndreptată spre lucrurile care contează, iar pe fundalul desfășurării luptelor proprii, lumea se sparge în mii de cioburi, lângă tine – cel ce vede și devine inert. Există un blocaj care determină toate personajele să devină absente în fața durerii, o retragere în sine ce se transformă în vină atunci când apare conștientizarea faptului că trebuie să faci ceva chiar înainte ca răul să îți fie vecin. O țară întreagă privește. Privește picioare cum aleargă și cad. Tristețea pe care poezia o sădește în suflet vine dintr-o cădere a umanului, dintr-o durere și dintr-un pericol ce pândesc omul care simte că este privit și care, chiar și atunci când propria inimă nu mai rezistă, nu face nimic. Trupul băiatului stă întins pe asfalt/ ca trupul unui băiat. Nimic nu devine mai firesc decât moartea, nimic mai firesc decât cruzimea. Prezentul îmbracă haina absurdă a firescului.
Oameni buni, chiar că erați o priveliște de pomină. În timp ce unii mor, alții țin discursuri. În timp ce unii mor, oamenii își fac salată. Într-o țară pașnică, pacea nu există, iar singurul elogiu adevărat este cel adus nepăsării. Vina se cuibărește în suflet și devine atât de fragilă, încât până și în cele mai mici și simple bucurii&șanse&gesturi oamenii simt nedreptatea.
surzenie&tăcere: Erau prea multe cadavre și/ prea puțini oameni-/ prea multe urechi, dar nimeni prins de ele.
Ilya Kaminsky desenează o lume construită din tăceri și din rătăciri în timpuri și prin spații străine, reci, o lume unde oamenii capătă aceeași substanță cu realitatea în care, fără să vor, cad. Surzenia îmbrățișează un oraș întreg, ca semn al unei împotriviri față de uciderea lui Petia. Surzenia devine aici salvare&sinucidere. SURZENIA ESTE O BOALĂ CONTAGIOASĂ. La 10, Mama Galia scrie cu creta NIMENI NU VĂ AUDE pe porțile barăcilor soldaților. Lumea nu este îmblânzită nici de data aceasta, încep arestările și pedepsele, iar actul solidar nu este definitivat. Surzenia nu mai înseamnă revoltă, ci devine inerție, spaimă, absență.
Orașul moțăie. Orașul ascultă&privește. Orașul este vinovat. Oamenii se rup de realitatea care pare a trece cumva prin ei, pe care nu o pot accepta și, fără a avea conștiința sacrificiului sau pe cea a riscului, înmărmuresc în fața desfășurării evenimentelor, ceea ce, la o primă privire, pare uman, normal, adecvat, însă Acum fiecare dintre noi este/ o boxă a martorilor. Lumea pare a fi neutralizată de spaimă și de durere, neputincioasă în fața războiului, fără a putea mișca ceva. A auzi înseamnă vină. A gândi înseamnă vină. Ce nu spunem/ cărăm în valizele, buzunarele, nările noastre. (…) Îl iau pe Alfonso/ și nu ne împotrivim. Tăcerea noastră se împotrivește în locul/ nostru.
a căuta liniștea: Ce e un bărbat? Ce e o femeie? Ce e un copil? O liniște între două bombardamente.
Printre zgomotele care ridică pescărușii de pe apă, personajele găsesc frânturi de liniște, refugii în care timpul pare a fi suspendat. La fel și durerea. Faptul că iubirea există și războiul există devine înfricoșător. Sub același cer, oamenii mor și iubesc. Devine greu să trăiești într-o lume în care există atâta frumusețe și suferință în același timp.
Dragostea dintre Alfonso și Sonia este trăită incomplet, însă la putere maximă, o dragoste furată câte puțin când în jur există doar moarte: Ne furișăm prin oraș,/ Sonia și cu mine,/ printre teatre și grădini și porți din fier forjat-/ Fii curajos, spunem, însă niciunul/ nu-i curajos în timp ce un sunet pe care nu-l auzim/ ridică păsările de pe apă. Celălalt devine căldură, refugiu, pauză, chiar și atunci când nu mai este. Alfonso o reconstruiește pe Sonia din imagini, gesturi, detalii, păstrează prezența ei, mirosul de ou și de lămâie al părului, negul de pe umăr, puzderia de pistrui, săruturile dintre degetele picioarelor, rochiile în culori vii, cu fermoare fine. Ea devine tangibilă chiar și în absență. Părțile particulare care o compun rămân adânc imprimate pe retina celui care a iubit-o, neschimbate&neschimbătoare. După ce Sonia moare, ceea ce rămâne din ea nu este doar durere, ci și refugiu. Alfonso trăiește, căutând amintirea, timpuri bune, timpuri mult mai calde și liniștite decât prezentul. În toată surzenia, liniștea adevărată marchează o singură întrebare: Unde este soția mea?
O altă formă a iubirii (deci și a liniștii) este Anușca, copilul de care nici Sonia și nici Alfonso nu s-au putut bucura. Chiar așteptarea lui înseamnă o liniște între două zbuciumări interioare, între două realități care nu mai oferă nimic, între două neliniști. Mama Galia pare a fi datoare „să spună”, în cea de-a doua parte a cărții, povestea lipsă a tuturor: Du-te acasă! Nu ți-ai mai pupat nevasta de când/ Noe era marinar!. Ea păstrează prin haos&dezordine viața, reușind a o salva deseori. Anușca devine viață lângă moarte, speranța că încă există și altfel de izbucniri. Izbucniri de lumină&inocență&bunătate. Pentru asta trăiesc. Personajele caută constant scăparea prin iubire față de ceilalți, un sens, existând în interiorul lor o nevoie (poate chiar umană) de distragere de la rătăcire și durere. A trăi înseamnă a iubi, poruncește cartea cea mare./ Dar dragostea nu-i de-ajuns.
AICI TRĂIESC OAMENI.
Republica surdă construiește o lume în care devine dificil, chiar și ca martor-cititor, să nu simți cum picioarele se înmoaie și nu mai cunosc echilibrul, o lume în care războiul strivește umanul, primând o nevoie de a te face mic și de a sta în locul tău, la fel de mic și care să îți creeze falsa senzație a siguranței, sperând ca durerea celui de lângă tine să te ocolească cât mai mult. Ilya Kaminsky pune în evidență naivitatea umană, amăgirea, accentuând lipsa unei înțelegeri esențiale: mereu omul, cel care se află deasupra puterii, este, de fapt, mult mai puternic. Binecuvântez tot ce-i pe pământ până se satură,/ până când fiecare inimă nestrunită recunoaște: M-am amăgit singur. În poezia lui Ilya Kaminsky, a privi nu mai înseamnă a înțelege, iar cei surzi caută, disperați, seninătatea unui cer pe care îl privesc și totul devine vină. Ce este liniștea? Ceva al cerului din noi.
*Denisa Grădinaru, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași. Anul acesta, Denisa a obținut Premiul I la OLAV (faza județeană) , Premiul II la OLLR (faza județeană) și Marele Premiu la Olimpiada Universitară de limba și literatura română, Chișinău.
