Despre Bolaño s-a discutat în nenumărate rânduri – chiar și în ALECART – iar literatura sa devine obsedantă (și este obsesivă) din primul moment în care ai luat contact cu ea, fiind catalogată de mai mute ori drept o ficțiune „microb” ce intră în sânge și se multiplică la infinit. Poate că chileanul Bolaño nu e cea mai potrivită alegere când îți îndrepți atenția spre literatura contemporană, pentru că poartă acea etichetă facilă de scriitor „care dă bine”, dar cu siguranță, el rămâne un clasic datorită calității prozei sale (doar parțial tradusă în română). Aceasta a fost dezgropată editorial la nivel internațional abia în jurul anului 2002 – cu un an înainte de moartea lui Roberto Bolaño – și scrisă, în cea mai mare parte a ei, în cei 10 ani dinaintea morții sale, ca o „rafală de capodopere”. Menționasem și anterior într-o recenzie a Detectivilor Sălbatici calitatea totală a scriiturii acestuia – „Fără a vorbi despre ceva concret, romanul devine o metaforă a vieții, a căutării sensului: un roman despre nimic, dar despre tot în același timp, născut din iubirea lui Bolaño față de literatură și față de imposibilul devenit posibil al lumilor interioare”. Recuperez acum aceeași idee, pentru că aceasta este semnătura lui Bolaño – literatura.
Revenirea obsesivă la scriitura chileanului se datorează caracterului universal, antologic al acesteia, purtând amprenta acelui amalgam latino-american care se metamorfozează continuu și este dominat de o fluiditate uneori înfiorătoare pentru ficțiune, ancorând foarte ușor lectorul chiar și prin câteva fraze ce compun un puzzle autentic.
Pe de altă parte, există câteva constante literare la Bolaño (personajele poeți, critici, scriitori; fragmentarismul fațetat al universului și al ideii), constante care lucrează spre a crea un context, ele fiind forma perfectă pentru dorința literară vădită de a succeda la infinit fiecare element ce alcătuiește universul din interiorul romanelor sau povestirilor sale.
Proza lui Bolaño este una extraordinar de bogată, dar ea se folosește de principiul cel mai simplu al literaturii contemporane: metamorfoza realității pentru a captiva cititorul. Bolaño s-a bucurat de faimă odată cu Detectivii sălbatici – romanul nucleu al universului său literar, probabil cheia esențială de lectură. Motivul evident este acela că în Detectivii sălabatici chileanul dezgroapă noțiunea de literatură pură tocmai, cum subliniază chiar el, „din dragoste pentru aceasta”, refăcând astfel o lume literară autentică de la cap la coadă – o lume în care elementele specifice lui Bolaño se observă cel mai bine și unde au parte de o vădită rafinare a tehnicii literare utilizate, reducând acel avânt radical și tenacitatea exacerbată a anilor de început. Din păcate, Bolaño nu este tradus complet în română, existând doar câteva titluri de colecții de povestiri (Târfe asasine și Convorbiri Telefonice) pe lângă trei microromane (Nocturnă în Chile, O stea îndepărtată și Anvers) și numai unul din romanele „totale”– celebrul Detectivii sălbatici. Orice am alege din cele de mai sus, am descoperi o literatură latino-americană universală. Fiecare scoate la iveală dorința avidă a acestuia de a recompune o cultură literară pură care să lase la o parte politica sau orice altă formă de control ideologic și să evadeze permanent în spații cât mai diverse, să recompună astfel prin această evitare tocmai o scriitură autentică – până și personajele lui Bolaño sunt de cele mai multe ori niște refugiați ai unor lumi culturale distruse sau niște exilați, scriitori ratați sau traficanți de droguri.
Bolaño pornește în a urmări tot timpul acea linie fină de contur între nebunie și realitate, între grandoare și romantism, între estetică și esență, scoțând astfel la iveală țesătura evidentă dintre realitate și ficțiune tocmai prin acest balans și prin acea diversitate și metamorfoză continuă.
Cel mai evident loc unde regăsim această pură formă a scriiturii lui este Anvers – romanul încărcat de poeticitate apărut cu un an înainte de moarte acestuia, deși el antedatează toate celelalte scriituri publicate până atunci. Aici Bolaño nu doar lasă frâu liber celei mai pure forme de gând literar, ci provoacă în cel mai evident mod acea metamorfoză radicală a lumii literare care captivează la infinit, chiar obsesiv lectorul. În cele 56 de scene propuse, el creează un univers care se extinde constant exponențial folosindu-se de aluzii și modele ale unei asocieri structurale între fragmentele disjuncte și scenele de o frapantă realitate ficțională. Nici de această dată Bolaño nu se dezminte de la practica sa evidentă de a crea în interiorul literaturii soluții la propria scriere, lucrând astfel la adâncirea în lumea propusă, întorcând la infinit situația și universul propus. De această dată, în Anvers cea mai „validă” soluție este dată de unul dintre personaje, un scriitor englez: „Tot ce pot să scot sunt enunțuri vagaboande, pentru că probabil realitatea îmi pare ca o haită de enunțuri vagaboande”. Acest lucru se datorează clar dorinței autorului de a diversifica și de a crea niveluri multiple, supraetajate, de percepție asupra realității.
Revenind la constantele bolaniene, probabil cel mai evident se observă constanta alternării stilurilor și a tehnicilor literare. Nu există probabil literatură scrisă de Bolaño care să nu se folosească de diversitatea aceasta a stilurilor pentru a remonta un schelet. Și nu numai pentru a dramatiza o idee sau a o contura, ci și pentru a discuta despre aceasta, a o plasa ca piesă în interiorul unui puzzle. Cel mai clar loc unde se observă acest lucru, pe lângă cele două romane „totale”, este probabil spațiul povestirilor sale. În Convorbile telefonice sau în Târfe asasine, Bolaño își scoate la iveală geniul diversității literare legând povestirile unor personaje cu întâmplări total disjuncte prin intermediul unor personaje sau chiar prin intermediul lui însuși, introducându-se chiar pe sine (ca om și nu ca personaj) în proza sa, deși ea propune din nou aceleași constante: probleme fără rezolvări, escapade și exiluri. Astfel chileanul nu descrie decât ceea ce spuneam mai sus, acel fir nesfârșit de evenimente divergente care sunt aduse împreună și formează un contrast fluid și infinit care ține aproape orice individ într-un mod progresiv obsedant.
Fluiditatea aceasta a lui Bolaño nu numai că nu are o limită evidentă, ci demonstrează chiar o circularitate internă – cazul întâmplărilor din Detectivii sălbatici. Totuși, prin același tip de fluiditate scriitorul realizează una dintre cele mai interesante forme de descompunere și de demolare a unor percepte ce țin de cultura literară chileană.
Nocturnă în Chile urmărește două repere clare: relatarea unui critic-preot ficțional în ultimele clipe de luciditste a sa, dar și demitizarea unui Bolaño implicat în situația din Chile din aceeași perioadă. Bolaño creează de fapt inversul perspectivei pe care el probabil o trăiește în 1973 în scurta lui întoarcere în Chile, folosindu-se de părintele Sebastian Urrutia. Ce este notabil de fapt e dezinteresul scriitorului pentru conflictul politic despre care se vorbește, folosindu-l doar ca pe un pretext pentru a demonstra suferința culturală și spirituală resimțită de întreaga Americă Latină în perioada respectivă. Din nou chileanul reușește astfel să desfacă tiparul unei scriituri obișnuite și să reconstruiască ceva ce părea pierdut pentru literatura latino-americană a sfârșitului de secol XX și a anume, autenticitatea și vivacitatea literară dincolo de cultura locală.
Bolaño, deși se folosește mereu de același tip de scriitură, își păstrează o prospețime constantă fie și numai prin raportare la diversitatea acesteia. Mai important decât acest aspect îl reprezintă însă experiența literară produsă de acesta, chiar dacă ea rămâne, de cele mai multe ori, un amalgam care poate fi numit „un tot” integru fără o soluție finală. Acest tot obsedează prin înlănțuirea sa infinită și completarea internă autosuficientă oricărui univers literar autentic.
