Când frica e doar un dinte stricat nu-ți mai rămâne decât consolarea propriului dor. Reverența, de Florin Partene

Reverența este un volum al crâmpeielor din tine pe care ți le-ai desprins de propria autonomie în diferite clipe și din diverse motive – de frică, de rușine/repulsie, de (prea multă) singurătate sau de (prea puțină) iubire – după care le-ai ascuns sub canapea sau în sticlele de alcool, amânând pe o perioadă nedeterminată momentul în care va trebui să înfrunți adevărul a ceea ce mai rămas din ele (desculț/ aproape fără piele/ mă plimb prin câmpiile tale). Conservarea dorului, a melancoliei sau a dezamăgirii se instalează ca un parazit în ființa (semi)letargică, a cărei tăcere fără ieșire așteaptă candid (cald și sincer ca o pâine nouă) pulsațiile vieții. Întreg universul creionat de Florin Partene mi s-a părut un loc cald și primitor, care însă supurează în întuneric și își coase rănile la loc în propria-i solitudine, care nu este, așa cum m-aș fi așteptat, o damnare a ființei, ci pare mai degrabă o alinare mult visată și care se mulează perfect/ ca o pungă de plastic/ atunci când de câteva ori pe an/ îți dorești să mori/ și să nu se întâmple nimic.

Mă trezește durerea/ pun sîngele la loc/ mă pansez/ și-mi beau mai departe berea…

Pare că versurile din Reverența respiră la unison într-un crescendo al intimităților eviscerate și abandonate (între mine și inima mea/ spaima că va veni dimineața/ ca un zid nesigur/ de catifea împietrită), care se pliază perfect peste tremurul strâmb, peste circumvoluțiunile spaimei de a rămâne căptușit în materia patului (în fiecare clipă ne despărțim/ ne potrivim ceasurile/ aprindem lanternele/ și ca în joacă ne sufocăm/ cu pernele), peste incoerențele gândurilor. Cea mai mare frică rămâne ghemuită & ascunsă într-un spațiu al cărui nume e imposibil de rostit (e între mine și mine cel care noapte de noapte/ își ia inima în brațe/ și o ciupește să rămînă trează), frica atrofierii simțului, a anihilării oricărei urme de durere. Suferința, deși sufocantă, este de preferat în locul pustiirii, întrucât o anesteziere totală nu poate însemna decât moarte (îmi iau inima din brațe o așez pe podea/ și ca pe un scaun comod/ mă așez pentru toată ziua/ pe ea).

Noaptea conduci scînteile în foc/ iar focul îl pui în pat lîngă tine

Iubirea, atât cea carnală, cât și cea spirituală devine în poeziile lui Florin Partene o formă de exfoliere a propriilor simțuri (ce mai înseamnă toate acum/ când pe pieptul tău/ furnici roșii s-au adunat/ și harnice tenace ca mintea/ rup din tine bucățele/ pe care mie mi le aduc), creând nu doar o fascinantă dimensiune erotică, ci și una de-a dreptul organică, viscerală (ne iscodim unul altuia măruntaiele/ cu degetul nemilos/ scărpinăm pîinea aceasta fierbinte). Extrapolând, imaginea acesta a pâinii fierbinți pe care simți plăcerea să o frângi sub degetele tale poate fi asemănată cu întreaga Reverență: un crepuscul beat de amor și de poezie, aflat în ombilicul lumii, așteptând cuminte să fie pur și simplu distrus și reintegrat în ceva mai mare decât oricare limită a imaginației sale (când ficatul e doar un tampon/ de care te rogi să absoarbă/ cînd băutura face din tine/ o bătrînă știrbă și coardă).

Ființa pare cuprinsă de un freamăt secret pe care încearcă să-l ignore, dar care se insinuează lent și obsesiv în cititor, ca zbaterea unei pleoape. Odată atinsă măcar de o fărâmă de iubire, această armonie fluctuantă este dizolvată și înlocuită cu atenția anxioasă față de semnele caracterului friabil al lumii (aici nu e nevoie de gură și nici de cuvinte/ poți orișicând să faci bube/ sau să te trezești/ cu cea mai netedă piele potrivit călcată/ sau așa deodată să nu mai conteze). Versurile creează nu doar o stare inexorabilă de provizorat, de desprindere dureroasă de propriul echilibru, ci și numeroase contracții, pulsiuni de regrete, vinovății, mărunțișuri & măruntaie ale unei vieți pe care, deși nu ai trăit-o, simți impulsul de a afirma că-ți aparține.

Toți suntem o pulbere fină/ și din delicatețe/ plutim în lumină

Pe tot parcursul volumului, aproape în fiecare poem, am resimțit această permanentă tensiune între ceea e vizibil și ce este ascuns. Ca și cum nu ai putea stabili cu certitudine dacă fluxul poetic este păpușarul sau biata păpușă trasă pe sfori (la picioarele mele/ marea care crește și se sărează din mine/ direct din măduva oaselor). M-a impresionat această hipersensibilitate, această suprapunere intactă a ființei peste fragilitatea lumii exterioare, această delicată pendulare între opac și transparent. O emoție tactilă se topește într-una vizuală, una vizuală se contopește  cu una olfactivă, sângele poeziei curge firesc și se coagulează în cărnuri străbătute de ape vineții, refăcând din cioburi noapte de noapte (un) obraz crăpat…

Am simțit poezia lui Florin Partene ca pe o poezie a surplusului intimității refuzate, a materiilor eterogene topite, dizolvate și reamestecate (pînă la urmă reușesc să respir/ și într-o secundă/ un aer care a stat ani lungi în alții/ mă inundă), a reflexelor maniacale (cînd ridurile țîșnesc pe la ceafă/ vin mâinile ei/ și cu mișcări de balenă uscată/ îmi afundă ochii în odaia luminoasă), a refugiilor și a subterfugiilor pe care le cauți orbește printre crăpături, a simțurilor renegate (un pumn roșu îmi deschide pieptul/ și-o minte cristalină/ îmi numără orele de stat într-un pat) și a amestecului de metal lichid și carne ce îmbracă diferite și abstracte forme ale impulsului carnal/al iubirii (din visul tău din noapte/ și din femeia ta nu poți să ieși; noaptea toată țin în brațe/ trupul tău lichid/ fără să beau vreo picătură).

Încă socot și socotitul îmi iese/ ca răbdarea din tine/ și-mi dă pe la nas/ cu un rest de țigară

În Reverența se alungă senzația obișnuită a stabilității și a solidității, a reperelor temporale sau a certitudinii că fiecare clipă va fi la fel ca următoarea (în camera noastră e liniște/ în noi scrumul și somnul pe cuie/ atunci orice oră ar fi/ noi știm că e noapte), creând iluzia unei ființe imponderabile care se poate destrăma ca un fir de ață la orice contact exterior (dar, mai ales, interior, unul care ar erupe sângerând din adâncurile ființei sale). Familiaritatea sunetelor și a gesturilor infinitezimale este înlocuită cu stranietatea unei carapace atent construite aflate acum în imposibilitatea de a-și mai proteja conținutul (noi suntem bine dotați/ trei mame pe noapte/ și să ne scoată de-acolo doi tați/ iar în plus pentru noi o sforicică bordo/ numai și numai a noastră).

Volumul de poezii al lui Florin Partene rămâne pentru mine o respirație sacadată, schingiuită în propriul aer, care însă își găsește mereu răgazul necesar de a (se) auzi în vacarmul uman & lumesc. Ca o paranteză, aleg să închei cu un fel de joc pe care l-am descoperit în momentul în care am ajuns la cuprinsul cărții și am observat că de oriunde ai începe să le citești, poemele lui Florin Partene au aproape o energie magnetizantă care se aranjează de la sine armonios într-o compoziție simetrică. Am observat entuziasmată că titlurile poemelor sale se pot conecta și ele într-un poem de sine stătător. Vă invit să citiți ce a ieșit, cu speranța că aceasta este ultima formă prin care pot arăta că volumul are o remarcabilă forță ce merită descoperită:

sunt slăbănog și umblu cu slăbănoaga/ nu am camera mea

aceasta e camera dragostei/ iată că pînă și-n orele mișcătoare

e între mine/ de zile întregi aceeași țigară

picătură cu picătură/ nici ploaie veche/ insuportabilă ca răsuflarea celuilalt

îmi spune că începută/ am trecut prima noapte cu tine

trăiesc în patru camere deodată/ nu m-a strigat nimeni

în gură pămînt reavăn/ aici crește lăstarul fricii

desculț/ înaintăm în degete/ în timp ce eu îngheț/ în liniile din mâini port vorbe

 

(*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!