Lucrezi tu ce lucrezi sau poate că trăiești cu impresia că se lucrează – până când ajungi să îți pui problema productivității (ce cuvânt tare am găsit!). Când îți spune lumea că nu ai rezultate, justificările par a fi mai multe, mai flexibile – lumea în care tu invoci condițiile proaste necesare desfășurării ființei creatoare este o lume mulțumitoare,o lume în care tu critici fără să produci și se cheamă ca tu ești mai deștept, mai „pe fază”.
Dar unui tip așa de interestingly smart ca tine, i se poate întâmpla să observe singurel la un moment dat că nu produce, nu concretizează, că nu prea își aude ecoul. E de bun simț să nu uite de acea clipă de sinceritate și să nu caute în continuare acei factori externi negativi descriși interesănțel în discuțiile în care vorbește singur sub admirația câtorva gură-cască.
Problema productivității nu este legată strict de profit, de încasări. Productivitatea este feedback-ul dat de societatea și de natura în care ne naștem la ce avem noi de oferit. Unii pot avea nevoie de un talent, un lucru, o tema desăvârșită printr-un talent, în timp ce alții l-ar considera în plus. Cred că e firesc să te întrebi mai încolo: ce o să rămână și cui o să rămână chestia asta la care lucrez eu? Deci nu e ca și cum nu ai vrea să ți se facă statuie, pentru că apreciezi orice fel de feedback pozitiv.
E adevărat că nu contează prea mult ce spun alții, dar aprecierile înapoiate îți redau utilitatea. Și ca să distingem de pe acum: știm cu toții că satisfacțiile rezultatelor productive sunt mai mult sau mai puțin rezultatul succesului în anumite piețe. Dar, dacă vinzi comoditate culturală, ești producător, nu productiv. Deci nu vorbesc despre cei care își denigrează studiile superioare, pretextând cu terminarea lor, nu vorbesc despre urmașii necalificați ai profesioniștilor, despre manglitorii de la colț care au fost deștepți, dar numai până la a nu își face treaba. Producătorii produc fantezii copilărești cu crom pe caroserie și cu parbriz ionizat.
Cred că omul productiv e mai relaxat în ceea ce privește exprimarea. Dacă ar avea ceva de dovedit, n-ar face atâta gălăgie. Sau poate ar fi ca un sistem audio excelent: acel concert la care s-a auzit tare și ai înțeles toate versurile, toate subtilitățile.
În fine, sentimentul că rezultatele trebuie să apară și că la un moment dat ce faci tu o să însemne ceva pentru cineva poate agita starea în care te afli. Și cum nu toți pot lucra sub presiune, „se poate produce o extorsiune” a existenței și, mă rog, riști să o arzi „emo”, în zădărnicie și în lumea asta nedreaptă. Cert e că liniștea tot de la tine vine, și nu de la alții, nu din afară în mod definitoriu. Mai întâi schimbi tu macazul și după aia restu; altfel, cine te-ar înțelege? Ideea e că liniștea joacă un rol puternic în obținerea productivității.
Liniștea în sine; zen, păsărele, somnic, pozitivism, toate te nivelează și te fac util și, deodată, simți că îți ies cărțile bine. Aproape că aș admite că e o chestie religioasă la mijloc, pentru că simpla crdință în ceva, într-o idee sau urmărirea unui scop calmează cumva spiritul ăsta atât de drag nouă; fiindcă – să recunoaștem – nu prea știu unii ce vor și la ce să se aștepte. Deci intelectul ți-l formezi cu un pic de nepăsare simpatică, budistă, prin care triezi priorități și informații care nu te privesc, care nu îți ajută profesional, cum ar veni. Pentru că s-o fi născut românul poet și bun la toate, dar omul bun la toate nu mai e la modă.
Grafică de Ioniță BENEA
