Rigoarea românească & responsabilitatea britanică. În educație

Abia mă trezisem marți dimineață ca să vin la întâlnirea „ALECART” de la „Băncilă”, iar când am ajuns mă rugam să fie un eveniment foarte bun ca să nu regret că am venit. Și, deși a fost o mică întârziere și am așteptat mai mult decât am crezut să intrăm în sală (doar suntem în „Săptămâna Altfel”!), a fost una dintre cele mai reușite întâlniri marca „Alecart”. Cele două invitate, Ioana Lionte și Roxana Șoica, au spus niște lucruri extrem de interesante și au reușit să capteze total atenția sau, cel puțin eu, am fost complet fascinată de ideile și de experiențele lor din viața de liceu și apoi din timpul facultății. În centrul discuției a fost  sistemul educațional din România și din Marea Britanie. Ambele invitate au studiat la „Național”, Roxana plecând după clasa a X-a cu bursă în UK, iar Ioana absolvind atât liceul, cât și facultatea aici în Iași. Având amândouă o pasiune pentru lumea literaturii, a artei (deși au fost eleve la mate-info), au decis să facă orice pentru a-și împlini visurile: Roxana a urmat Film&Television Studies, în cadrul Universității din  Warwick, iar Ioana – Facultatea de Litere, specializarea Limbi moderne aplicate, la „Cuza”, fiind în acest moment masterandă.

Dialogul cu cele două a pornit de la întrebările (ce vor primi răspunsuri variate și în nr. 16 al revistei „ALECART” pe care îl pregătim acum): ce ar trebui păstrat și ce ar trebui schimbat în sistemul educațional românesc?

Roxana și-a centrat discursul pe programul pe care un elev și un student îl au. Ea consideră că orele încep prea devreme și că sunt prea concentrate, prea dense; un elev nu poate asimila atât de multe informații într-un timp atât de scurt, cu atât mai mult cu cât, în sistemul românesc, rolul elevului este în mare măsură pasiv, în ciuda efortului pe care îl depune. Acesta trebuie să asimileze informații, să rezolve cerințe și asta la un număr mare de materii în fiecare zi. Schițând programul ei ca elevă în Marea Britanie, Roxana precizează: începea cursurile propriu-zis la 9, dar înainte avea o jumătate de oră în care miercuri și joi mergeau la o capelă unde aveau loc diferite debate-uri sau prezentări pe diverse teme, adeseori pornind de la situații reale petrecute undeva în lume, luni li se prezentau de către director activitățile pentru săptămâna în curs, iar marți și joi avea un un fel de ore de dirigenție, întâlniri cu tutorele care monitoriza evoluția lor. Orele erau de 45 de minute, grupate două câte două, aveau pauze de 20 de minute, iar pauza mare o oră jumătate. Deși a fost la boarding school, Roxana nu părea să fi avut deloc o viață de licean plictisitoare. Sau prea grea. De multe ori mi s-a spus că e dificil să studiezi în altă țară, dar, la cum povestea Roxana despre experiențele sale, nu părea deloc de netrecut, dimpotrivă, ceea ce impunea sistemul britanic este responsabilitatea individuală în ceea ce privește pregătirea și implicarea în viața școlii. Nici Bacalaureatul Internațional pe care l-a dat nu a părut a fi problematic. După studiul la „Național”, cred că nu e totul chiar atât de greu. A recunoscut și ea: faptul că sistemul educațional românesc induce o anumită rigurozitate în asimilarea materiei, rigurozitate pe care alții nu o au și de aceea a reușit cu brio în Marea Britanie. Pe de altă parte, Roxana a știut încă din anii petrecuți în România ce înseamnă performanța, iar acest lucru și-a pus amprenta asupra modului în care și-a ales cursurile și s-a pregătit  ulterior.

Revenind la prima întrebare, Ioana a definit, din perspectiva ei, statutul profesorului și modul în care acesta relaționează cu elevii: consideră că, adeseori, elevii nu primesc suficientă încurajare în  domeniul pe care îl aleg și sunt favorizați cei de pe o anumită filieră („… unii elevi pot căpăta complexe. Spre exemplu, dacă ești într-o clasă de matematică-informatică, și aici vorbesc din proprie experiență, este încurajată participarea la olimpiadele de matematică, fizică etc.  Tu ai o predispoziție pentru literatură care nu este apreciată în aceeași măsură, chiar când rezultatele sunt apropiate, și trebuie să te raportezi la acest etalon de olimpici pe filiera reală  – e un aspect care nu e tocmai în regulă”). Ioana a vorbit apoi despre lipsa de mentori în sensul de profesori de la care să învățăm concret, practic, nu doar teoretic, canonic. În momentele următoare, s-a pus problema modului în care fetele au resimțit faptul că erau într-o clasă cu olimpici la materiile specifice profilului mate-info și avându-l pe Tudor Giurgică-Tiron coleg de clasă. Dacă Roxana a spus că la momentul respectiv acest aspect nu a avut niciun impact asupra ei pentru că nu o interesa acest lucru, deși, mai târziu, a realizat că cei care erau olimpici la mate, fizică, chimie primeau mult mai multă susținere, Ioana a recunoscut că a resimțit acut aceasta presiune în primul rând din partea profesorilor, dar și din partea părinților care își doreau mult ca ea să exceleze în domeniul științelor de profil real.

Trecerea spre lumea facultății s-a făcut printr-un dialog în care cele două invitate au punctat foarte bine faptul că elevii, atât cei de gimnaziu, cât mai ales cei de liceu, ar trebui să își aleagă materiile pe care vor să le studieze pentru a se specializa pe un anumit domeniu. De asemenea, au susținut ele, aceste opțiuni ar trebui să fie făcute cam odată la 2 ani, iar numărul de materii să scadă de la gimnaziu la liceu. În acest sens, Roxana a explicat cum este sistemul în Marea Britanie: un licean are 6 „blocuri” de materii și își alege ce vrea să studieze; există un „bloc” pentru o limbă vorbită („limbă și literatură, doar limbă, erau multe combinații”), un nivel de matematică,  o știință (fizică, chimie, biologie), o a doua limbă străină, științe umaniste (filosofie, economie, psihologie etc), arte/elective (elevii puteau alege să ia un curs de desen sau teatru sau orice altceva sau puteau alege sa mai aibă încă un curs din celelalte 5 „blocuri”).

Ideea absolventelor care mi-a plăcut cel mai mult este că fiecare dintre noi are nevoie de prezența unei forme de artă în viața sa, deoarece așa ne descoperim pe noi înșine. Amândouă au făcut la un moment dat pian și nu regretă deloc acest lucru, dimpotrivă. Da, științele exacte îți creează un stil logic, analitic de a gândi, dar prin intermediul artelor descoperim cine suntem cu adevărat, care ne sunt pasiunile și doar așa, știind cine suntem, putem decide ce vrem să facem în viață și putem deveni oameni cu adevărat frumoși. Nu cred că mulți consideră asta, dar e un adevăr. Nu o să poți descoperi cine ești doar lucrând probleme la mate. Trebuie să experimentezi și o formă de artă. Până la urmă, a face artă înseamnă a-ți exprima personalitatea în diferite moduri.

Dacă am spus care a fost cea mai faină idee a fetelor, trebuie să menționez și care a fost cea mai interesantă experiență povestită: Roxana a plecat în Namibia pentru trei săptămâni. A fost acolo ca să ajute un boarding school cu diferite obiecte necesare (mașini de spălat, frigidere, pături etc). Împreună cu 27 de colegi au organizat diferite evenimente de fund raising, incluzând un maraton de dans de 12 ore. Au plecat apoi către Namibia împreună cu un profesor care era originar din Africa de Sud. Roxana a povestit cum au călătorit 5 zile pe râu, doar în barcă, și cum s-au descurcat: erau împărțiți în echipe și în fiecare zi fiecare membru al echipei trebuia să facă câte ceva (de exemplu, să adune lemne, să taie legume sau să spele vase). De asemenea, au cunoscut și cultura bushmanilor; aceștia le-au arătat tradițiile lor, modul în care își duc viața, cum reușesc să supraviețuiască. Și, a subliniat Roxana, a privit cel mai frumos cer pe care și-l poate imagina cineva vreodată.

E imposibil să redau tot ce s-a vorbit la întâlnirea cu cele două, pentru că s-au spus prea multe lucruri extrem de interesante. A fost o una dintre cele mai bune întâlniri Alecart și îmi pare rău că eram puțin cam adormită, deși era amiază, și nu am pus întrebări fetelor pentru că acum am foarte multe, iar atunci, din păcate, fascinată de tot ceea ce auzisem, niciuna.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.