„Dacă mă gândesc bine, mi-e imposibil să îmi amintesc vreo plimbare esențială de după ore în care să nu îmi fi fost frig sau foame. Ori ambele. Doar că în liceu necesitățile emoționale sunt mai importante decât trivialități precum senzația de foame sau frig, tot ce contează sunt buzunarele iubitului în care îți cuibărești degetele sau ritualul șamanic al statului în cerc în fața liceului.”
În liceu, zilele sunt ca palmele: seamănă între ele oarecum și ai impresia că profețesc, într-o cartografiere minuțioasă, hărțile unor destine excepționale. Când nu ascund, la intersecția dintre linia vieții și linia dragostei, urmele inocent-albastre ale unor formule matematice, datele războaielor punice sau cum se scrie, de fapt, Kierkegaard. Nu există, zău, palme care să fi absolvit liceul nescrise. Dacă da, atunci ar trebuie să candideze la o canonizare și să devină „Sfintele palme nescrise”.
Când nu învățam mult și dens și nu lucram la un text, sintagmă pe care o foloseam ca să fac pe interesanta și pe scriitoarea, când nu scriam nici pe palme, adică în timpul pașnic de după teze, lucrări și ascultat – iar termenul are atâta haz și tragism încât îți dă senzația că „ascultarea” la fizică e, de fapt, ora în care trebuie să-i faci confidențe profesorului sub oblăduirea unei mari prietenii între ascultător și ascultat, ei bine, după toate astea, aveam mult timp liber. Pe atunci, sigur, mi se părea neîncăpător, dar acum îmi dau seama că timpul liber arăta ca un bunic – era o prezență masivă și constantă în viața mea. Bine, nu doar timpul meu avea o răbdare bunicească și asta știm deja.
După șapte ore de latină-română-matematică-istorie-fizică-engleză-latină, mă apuca o poftă urgentă și boemă de a vedea orașul. În toate plimbările mele era invariabil cumplit de frig -friguri cum doar în orașele din norduri care dau frisoane și zgribulesc până și statuile marilor domnitori se întâmplă să fie.
Mai trebuia să fiu și cvasi-lihnită tot timpul pentru că biscuiții și alte crănțănele ronțăite comunitar în pauze sau manierat, pe sub bancă, în timpul orelor de chimie care și acum, în amintirea mea, miros a pufuleți, nu păcăleau foamea nimănui. Dacă mă gândesc bine, mi-e imposibil să îmi amintesc vreo plimbare esențială de după ore în care să nu îmi fi fost frig sau foame. Ori ambele. Doar că în liceu necesitățile emoționale sunt mai importante decât trivialități precum senzația de foame sau frig, tot ce contează sunt buzunarele iubitului în care îți cuibărești degetele sau ritualul șamanic al statului în cerc în fața liceului. Adevărul e că după 7-8 ore petrecute în clasă, ai nevoie de timp și pentru conversații fundamentale. Așa că zilnic trotuarul din fața liceului era sub ocupație, spre agasarea trecătorilor care făceau slalom printre noi. Nici acum nu știu ce povesteam, dar se vorbea mult, masiv, uriaș și se râdea de la capăt la altul al străzii.
Foarte rar se întâmpla să fiu lovită de un surmenaj brusc în timpul școlii și atunci se impuneau mici pauze care durau fix cât o oră de curs sau uneori, în condiții de extrem surmenaj, două-trei ore. Lângă liceu era o cafenea cu aer hamacesc unde mă odihneam – rar, extrem de rar!- în timpul orelor.
De multe ori se întâmpla ca profa de română sau cea de psihologie, cele mai temerare și populare profesoare, să ne întrerupă siesta și să ne încoloneze, ca pe niște turiști curioși și obedienți, într-un pelerinaj către sala de clasă.
Da, și eu am fost surmenată de câteva ori în liceu și aproape de fiecare dată profa mea de română a știut unde mă odihnesc. Așa sunt, probabil, toți profesorii de română, vizionari și auctoriali, ca naratorii omniscienți. Mai erau, sigur, petrecerile, balurile bobocilor și majoratele. Într-o lume cu un simț al ridicolului complet, balurile bobocilor ar trebui să se cheme mai deștept. Nici party-urile de acum nu se mai numesc ceaiuri dansante sau sindrofii. În fine, între petreceri, majorate și balurile de liceu, așteptările erau umflate și pline de rumoare. În încăpățânarea noastră autarhică, chiar dacă voiam să părem că detestăm balurile, nouă ne plăceau puțin. Chiar și pentru că la after-party îți vedeai profesorii dansând pe muzică douămiistă.
Notă: Se întâmplă să rescriu acest text pe hârtie după o implozie a word-ului care nu a salvat nimic-nimic. În cyberspace, există probabil raiul și iadul textelor pierdute. În sfârșit, l-am rescris rapid din memorie dorindu-mi să-mi fi notat, ca în liceu, ceva pe palme. Sau măcar să-l fi scris decent, pe un caiet studențesc pe care să-l las într-o cafenea sau sub bancă, cum se întâmpla atât de des în liceu.
*Roxana Dumitrache a absolvit London School of Economics and Political Science și Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA, ca șefă de promoție. În prezent, este coordonator de programe la Direcția Relații Internaționale din cadrul Institutului Cultural Român și, bineînțeles, colaboratoare Alecart.
** Articol preluat din Alecart 18.
