EU & Abundența din nimicuri: o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine, de Robert Gabriel Elekes

Poezia lui Elekeș transformă inocentul mă iubește, nu mă iubește în mai tăiosul, mai puțin obiectivul și mult mai exasperantul mă iubesc, nu mă iubesc. Nu e simplu să trăiești într-o lume secată de seva vieții, din care tata a fost răpit și de unde momo a plecat cu sicriul lovit de pereții blocului. Nu e simplu ca în aceeași lume să continui să cauți un tu fantomatic, scăpat printre degete, pierdut în inconsecvențe emoționale care sunt fie expresia nevoii de dragoste și de cineva, fie frica și rușinea aceea patologică de sine – în ambele cazuri subiectul însuși fiind cel păgubos.

La finalul cursei, când nici tatăl meu nu mai lovește, când mi-ai dat drumul de mână pentru câteva secunde și te-au înghițit sunetul și furia mulțimii eu mă întorc spre mine și mă iau de mânuță și mă car/ din bar afară în noapte.

Cu alte cuvinte, ceea ce transmite o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine, organism viu construit din spre lidl, spre nefamiliști și plătești, te asiguri că nu ai lăsat nimic în urmă este că noi, ca oameni, ne imaginăm mult prea interesanți și ne dăm prea multă importanță într-o lume care de mult nu mai este despre noi și că, de cele mai multe ori, nu facem nimic altceva decât să trăim „la comun” în blocurile comuniste (care la rândul lor nu reprezintă decât cuburi de beton sau, altfel spus, spații ale nimicului claustrat), să ne ținem de ștreangurile din metrou și să ne băgăm în hainele morților nu din dor, ci dintr-un egoism desăvârșit dat de plăcerea ascunsă că nu sunt (încă) hainele noastre. Zic eu că volumul este despre abundența din lucrurile pe care le disprețuim pentru că sunt prea importante pentru noi și, mai ales, despre abundența din nimicuri precum eu.

Poate tocmai din acest motiv, întâlnirea cu poezia lui Robert G. Elekeș nu este nici pe departe comodă. Așa cum nu a fost și nu e niciodată comod să recunoști despre tine că ești doar un pixel într-o imagine de 360°, să vezi că în viața ta pixelată doar dozele de bere și dopurile de la sticlele de vin sunt în ordine și să te uiți în oglindă beat când nu ești altceva decât o păpușă defectă.

Nimic nu e exagerat, așa cum nimic nu este extras sau inspirat dintr-o lume ezoterică cu care am avea contact doar într-un spațiu transcendent sau în vis. Acestea două din urmă implică noțiunea de probabilitate. Iar poezia lui Elekeș nu. E fie existență și acțiune pură asemenea unui portret desenat cu modelul în față, model de plastic, standardizat dacă vreți, fie negare și paradox, dar la fel de natural și de lipsit de fantastic. În ambele cazuri, poezia e asumată și lucrează cu instrumente verificate, omul fiind principalul printre ele.

În spre lidl, spre nefamiliști, poate mai mult decât în plătești, te asiguri că nu ai lăsat nimic în urmă, în prim-plan se află sinele, peiorativ construit. Poeziile din această primă parte pornesc și se încheie ca o buclă în singularitate, pătrunzând în intimitate, totul pentru a construi un eu de sine-stătător. În acest timp, celelalte prezențe sunt și ele definitorii, întrucât trasează liniile evoluției acestui eu. Eu nu există fără ceilalți, pentru că am învățat să folosesc ochii celorlalți,/ pentru a vedea ce nu vreau să fiu.

Și, așa cum se întâmplă de obicei în cazurile în care sinceritatea e exprimată la superlativ, aceasta ajunge să-l scoată pe vorbitor în afara propriei existențe.

Există un nihilism și o nimicnicie în cotidianul pe care îl conturează versurile (și îmi zic că în curând nu o să mai fiu/ și o să fie bine atunci; după ce corectez traducerile/ după ce îmi iau bonurile de masă) care, în definitiv, înclină balanța spre a doua variantă a jocului „mă/nu mă” propus mai sus. Dar în cele din urmă, care e o altă definiție a omului ce trăiește în afara propriei vieți decât aceea că el câteodată pur și simplu nu (se) iubește? Doar cel care are spiritul critic activ îndreptat spre propria persoană, lăsându-l să diminueze treptat ego-ul orbitor, poate să ajungă în acel punct exterior din care să se privească. Și e mult mai ofertantă acea perspectivă decât s-ar aștepta unii. În spiritul aceluiași tip de vers nihilist, am putea spune că ea reprezintă chiar apogeul cunoașterii: și eu bombăn ca un pensionar frustrat sub mustață/ ceva cum că tot jegul care ne înconjoară/ este despre oameni și că ar trebui să ne dăm mari/ când reușim să facem să nu fie despre noi. Dincolo de luciditate și discernământ nealterat, poetul pare să primească posibilitatea de a lega și de a construi relații neobișnuite – cu spațiul inert din jurul său, cu sora și mama, cu tatăl aflat în paradigma altor dimensiuni și, în final, cu sinele.  În acest sens, trecutul invadează aproape abuziv spațiul derivei existențiale prezente. Apare. Dispare. Lasă urme și mesaje nedescifrate în poezie așa cum odată a făcut-o și în viață. Dintre toate, de departe, amintirea și conturul tatălui (evitând voit construcția „imaginea tatălui”, mult prea fantomatic aici) sunt deosebite.

(…)

În cea de-a doua parte, imaginea dominantă este cea a lui momo, prezență căreia îi este dedicată întregul volum. Nu vreau să alterez printr-o analiză evident insuficientă și invariabil subiectivă imaginile propuse de Elekes, însă, ceea ce, în definitiv, rămâne din poezia momo este că la un moment dat în viață cineva ne urcă patul pe scara blocului cu o greutate titanică și peste ceva timp cineva ne coboară sicriul pe aceeași scară, lovindu-l de betonul inert și, de această dată, somnul e veșnic. Totodată, mă gândesc care dintre paturi e mai obscur – cel din beton sau cel din pământ? Sau poate chiar cel din propria piele?

Cert este că întotdeauna, orice (nu) am face, ne întoarcem spre sine și cerem ajutor. Pierderile, de cele mai multe ori, sunt incomensurabile, dar în ciuda lor, e foarte multă viață în poemele lui Elekes. Mai mult decât atât, aici lipsa nu se identifică cu goliciunea, iar această viață abundă în emoții, în amintiri, în dorințe, hrănite tocmai din toate acele elemente care și-au avut odată locul lor și, la un moment dat și acum, e locul focului ce încă mocnește. ce faci cu cioburile unui om spart?/ le lipești cu superlipici și speri că/ mama nu o să-și dea seama ce ai făcut. Exact atunci când nu mai este forță pentru un pas următor și poate, din păcate, abia atunci, te așezi la masa de negocieri cu tine însuți. Când frica tuturor celorlalți nu mai are bioiluminiscențe atât de puternice, ecranele în care se ascund se sparg, presiunea atmosferică și a societății e neglijabilă, atunci este momentul ca eu cu mâinile pe telecomandă să îmi trimit o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine.

Fără a fi ceremonios cu lexemele pe care le folosește, deloc demonstrativ în exprimări și referințe, Elekeș este totuși poetul care reușește aproape insesizabil pe alocuri, poate intuitiv, să creeze o muzicalitate aparte poeziei.

E o armonie a sunetelor în acest haos al trăirilor, colinde cântate cu țigara răzimată de tâmplă sau subtilele rime ce își fac locul în cancer la corason fiind doar câteva exemple în acest sens. Lirismul caracteristic acestui tip de poezie despre „mine și trăirile mele” este tacticos și, din punctul meu de vedere, al cititorului însetat de sinceritate, eficient înlocuit cu o franchețe aproape nedigerabilă a exprimării și a imaginilor: mă dizolv în vană ca o pastilă efervescentă/ cel puțin așa mă văd/ după ce am dat un vânt. Poate că după o dronă… nu proza e cea care ar trebui să vină să decodifice. Proza frânge, spală și decupează ireparabil, iar naturalețea versului de aici cere noi și noi versuri. Există oare poezie mai frumoasă decât cea care provoacă la crearea de noi poezii?

Și poate că recenzia pentru o dronă… putea fi lipsită de considerații personale și construită la rece, volumul fiind, în deplinătatea procedeelor și imaginilor, mai mult decât ofertant. Și poate că cele de mai sus nu construiesc o recenzie, și puteți să nu o numiți așa. Nici eu nu numesc poezia lui Elekeș poezie, ci viață. Vieții nu-i scriem recenzii, îi scriem jurnale.

Acesta este jurnalul meu din noaptea în care am citit o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine.

 

 

(Articolul va apărea integral în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, 11-14 iulie 2019)

*În 2015 Robert Gabriel Elekes publică volumul său de debut aici îmi iau dinții-n spinare și adio la editura Tracus Arte (Premiul Național de Poezie Iustin Panța pentru debut și Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu, Opus Primum). În 2018 publică volumul de poezie o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine  la Casa de Editură Max Blecher pentru care primește Premiul Tânărul Scriitor al Anului 2018 și premiul Observator Universitas. Selecții din opera sa au fost traduse și publicate în maghiară, germană, engleză și neerlandeză. Este fondatorul și coordonatorul clubului de lectură Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets și al festivalului de poezie cu același nume.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.