Robert Șerban: „Eu scriu pentru mine și, uneori, public pentru cititori.” (interviu)

  • Ultimul volum de poezie al dvs., Tehnici de camuflaj, are un caracter unitar pronunțat. A fost gândit așa sau acest aspect a venit de la sine?

Caracterul unitar, dacă este, iată, sesizat, al Tehnicilor…, vine, cred, din faptul că poeziile dintre coperte s-au născut într-un interval relativ scurt de timp, cam de trei ani. A fost o perioadă în care am scris mai mult decât în alte dăți. Prin urmare, stilistica poemelor nu poate fi foarte diferită. Mai toate au puține cuvinte și puține podoabe, fiindcă, cred eu acum, capacitatea de esențializare e unul dintre așii unui poet care absoarbe ca o sugativă cernelurile lumilor în care trăiește și în care visează. Când culoarea lor a fost schimbată de compoziția sugativei (unele sunt mai groase, au mai multă celuloză în ele, sunt mai dure, altele sunt exact invers), când acele cerneluri se usucă şi au încetat să mai afecteze sugativa, apare poezia. Sau rebutul. Tehnici de camuflaj a devenit carte fiindcă am decis să public din ceea ce am scris, nu fiindcă mi-am propus un – ce cuvânt apoetic! – proiect cu ea. Eu scriu pentru mine și, uneori, public pentru cititori.

  • Ați declarat, într-un interviu, că în liceu nu citeați poezie decât rar, deși scriați des. Ce anume v-a apropiat mai mult de lectura de poezie și ce piste de lectură ați recomanda unui adolescent aflat în situația dvs. de atunci?

N-am citit constant poezie în prima jumătate a liceului, dar apoi s-a petrecut o schimbare radicală. În vacanța dintre clasele a X-a și a XI-a, după ce dădusem și luasem cu succes Treapta a II-a, am fost selectat să merg într-o tabără națională de literatură, la Timișoara, Excelsior se numea. Acolo participau tinerele condeie din toată țara, a căror selecție, pe bază de texte, fusese făcută de un juriu, erau cursuri ținute de scriitori mai tineri sau mai… maeștri (Florin Iaru, Șerban Foarță, Mircea Nedelciu, Mircea Martin ş.a.), era un cenaclu în cadrul căruia se discuta aprins și tranșant ceea ce se citea, era și discotecă. Ei bine, atunci mi-am dat seama că mai mulți dintre congenerii mei sunt foarte conectați la literatura contemporană, la postmodernitatea literară românească, la poezia optzecistă. M-am simțit ca un fraier, zău! Se rosteau nume de care nu auzisem, titluri pe care nu le citisem. Așa că atunci când m-am întors acasă, la Turnu Severin, am răscolit în biblioteca tatei după poeții de care am aflat la Timișoara. Pe cei pe care i-am găsit, i-am devorat. Pe alții, i-am descoperit la biblioteca orașului, la sala de lectură, și i-am halit acolo. Am început să cumpăr cărți de poezie, am început să citesc cot la cot cu taică-meu presa literară pe care o aducea. Și, slavă Domnului, nu cred că lipsea vreo revistă din casa noastră, de la cele foarte cunoscute, până la unele azi dispărute, cum e Albina. Iar pe cele pe care tata uita să le cumpere sau nu le mai găsea, le căutam eu la chioșcuri. Acea tabără m-a stimulat foarte puternic, m-a făcut să visez că pot să devin scriitor. M-a ambiționat să iau în serios literatura și să citesc mult, conectat continuu la contemporani și la generațiile nou apărute.

  • Spuneați undeva că în liceu citeați o carte, două pe zi. Credeți că diferă timpul adolescenților de atunci cu cel pe care îl au cei de acum? Ce i-ați răspunde unui tânăr care v-ar spune că nu are timp să citească?

Citeam enorm în vacanțele de liceu și, apoi, de facultate. Am făcut liceul între 1985-1989. Nu prea era, atunci, altceva care să mă deturneze de la citit. În afară de fete și de basket. Programul de la TV era de două ore și era de neprivit. La țară, unde îmi cam petreceam vacanțele, lumea se culca devreme, deși, recunosc, mă mai prindeau zorile pe banca din fața porților unor domnișoare. Și nu stăteam singur. Citeam fiindcă pur și simplu îmi plăcea să plonjez în ficțiune, în poveste, să o rup cu lumea cea de jur-împrejur. Voiam să călătoresc, să înțeleg, să aflu, să am aventuri, să trăiesc emoții, să văd cum scriu alții, mai mari sau mai mici. Citeam extrem de variat, de le cărțile clasice, până la romane de aventură, de la Rebreanu, Camil Petrescu și Preda, până la Groșan, Cochinescu, Cărtărescu, Stelian Tănase, Cuşnarencu, Nedelciu, Cristian Teodorescu, Crăciun etc., etc. Başca poezie! Mă întreb: dacă aș fi avut un computer sau un smartphone aș fi rezistat să nu mă joc sau să nu comunic cu prietenii? Să nu navighez pe internet? Sunt o fire ludică, dintotdeauna mi-a plăcut să mă joc. Când mi-am cumpărat primul calculator, în 1999 sau în 2000, nu mai țin exact minte, două săptămâni m-am jucat pe el Delta Force. Un joc stupid, în care un soldat (adică, eu) se lupta cu dușmanii. Și cum erau mai multe niveluri, lupta a durat ceva timp. Mă culcam la 5 dimineața, iar la 9 eram la redacție. Am slăbit îngrozitor, arătam ca o fantomă (soldat de elită, deh!), eram obosit, îmi vâjâia capul. Mă întrebau colegii și prietenii dacă sunt bolnav, mă îndemnau să-mi fac analizele, să mă caut. Da, trebuia să mă caut la cap! Noroc că avem oglindă și m-am uitat în propriii ochi. Așa că am decis să-mi șterg nu doar acel Delta din comp, ci toate jocurile care erau instalate, ca să nu mai fiu tentat. Și, atenție, aveam 30 de ani! Om în toată firea. Prin urmare, e greu să dau sfaturi, e greu să-i spui unui adolescent: pune, bă, mâna pe carte, că în viață asta te va face mai bun, nu gaming-ul. Dar să șoptesc măsură în toate, iată, pot.

„Ca jurnalist, trebuie să ai o curiozitate la limita patologicului, să fii reactiv, rapid, permanent în alertă. Să trăiești continuu în realitate, să nu te deconectezi de ea.”

  • Sunteți totodată și jurnalist. Cum credeți că influențează literatura, poate cu atât mai mult poezia, latura jurnalistică? Poți fi un jurnalist bun în absența literaturii? Dar invers, ce aduce în plus jurnalismul poetului?

Cu cât știi mai multe, cu atât ai șanse să fii un jurnalist mai complex, cu o putere de înțelegere a evenimentelor mai bună, cu o abordare – dacă nu scrii doar știri și relatări, unde lucrurile trebuie să fie limpezi ca apa minerală – mai generoasă, mai surprinzătoare a subiectelor. Dar poți să faci și prostii: să literaturizezi textul de presă. Să-l împănezi cu tot felul de metafore și de comparații care îi dau, aproape sigur, un aer idiot. Presa și literatura sunt două meserii diferite, deși ambele se folosesc de cuvinte. Ca jurnalist, trebuie să ai o curiozitate la limita patologicului, să fii reactiv, rapid, permanent în alertă. Să trăiești continuu în realitate, să nu te deconectezi de ea. Literatura are nevoie de timp, de introspecție, de visare, de o desprindere de cotidian chiar și atunci când scrii despre lumea imediată. Ce pot să spun fără să clipesc e faptul că ai șanse mult mai mari să fii un jurnalist bun dacă ai cultură. Inclusiv una literară. Faptul că am făcut presă de cotidian ani de zile, faptul că fac şi acum, dar una culturală, depărtată de zona strict politică și a faptului de presă imediat, mi-a întărit, cred, capacitatea intuitivă și m-a învățat să relativizez lucrurile. M-a făcut să merg cu ochii larg deschiși, să nu am căști în urechi, să întorc capul nu doar în stânga şi-n dreapta, ci și în spate, să pun și să-mi pun mai multe întrebări, să văd lucrurile mărunte și lipsite de importanță, să caut amănuntul. Niciodată nu e doar așa, lumea e plină de nuanțe.

  • Sunteți, de asemenea, realizator de emisiuni. Dacă ați putea invita un personaj literar, care ar fi acela? Cum credeți că ar arăta emisiunea? Ar fi urmărită de mulți oameni?

Fiindcă Timișoara a fost, cândva, port, fiindcă avem vaporașe care asigură transportul în comun pe Bega (recent, Ariana, perechea mea, care e profesoară la Liceul de muzică, mi-a zis, pe un ton atât de firesc, încât am izbucnit în râs: Azi am venit cu vaporul de la școală), fiindcă tocmai am citit, în manuscris, o carte teribilă a lui Mircea Mihăieş, O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei, l-aș invita pe Ulise. Aș începe cu o întrebare ușoară: dacă Ahile arată la fel de bine ca Brad Pitt. Apoi, i-aş cita din Joyce, ca să-l stârnesc, ne-am duce cu dialogul spre ideea de vulnerabilitate, din antichitate și până în prezent, am face o paranteză abordând călătoriile reale și cele inițiatice, i-aș vorbi puțin despre ambrozie, dintr-o paradigmă nouă, cea a alergicului (poate chiar i-aș dărui un fir), aș vira, poetic, discuția spre Troia din fiecare dintre noi şi l-a chestiona imperativ în problema calului. Ar fi o emisiune în galop, certamente.   

  • Mă gândesc că vi s-a întâmplat în liceu ca după terminarea unui roman să rămâneți cu întrebări „nerăspunse”. Mai există astfel de întrebări la care nu ați găsit încă un răspuns până acum?

Cred că una dintre minunile vieții este să nu ai întotdeauna răspunsuri la întrebări. Nici măcar la cele livrești. Să ai o curiozitate activă tot timpul. Să mai lași lucrurile și în coadă de pește. Când îmi place mult o carte, când mă prinde, o citesc ca fermecat. Deși am hârtie și creion ori pix pe aproape, ca să îmi notez lucruri care mă interesează, ori ca să subliniez ceva care îmi place, intrigă, displace, uit să fac asta. Aproape că îmi pierd luciditatea. Atunci citesc cu inima. Nu sunt foarte dese astfel de lecturi, fiindcă pentru emisiuni trebuie să am grijă să citesc altfel cărțile interlocutorilor, cu oareșice distanță, cu ochiul care trebuie să extragă dintre pagini chestiuni ce pot interesa telespectatorii, subiecte de discuție. Prin urmare, la o parte dintre întrebările pe care o carte mi le ridică îmi răspunde, uneori, chiar autorul ei. Sunt un privilegiat, cum şi telespectatorii mei sunt!

„O carte bună de poezie pe care o citesc mă excită literar, îmi dă energie și mă pune rapid în starea de scris. Lectura e una dintre muzele mele cele mai serioase.”

  • Ce fel de întrebări vă trezesc volumele de poezie citite?

Nu știu dacă îmi stârnesc întrebări – probabil că sunt și ele, dar acum nu-mi vine în minte niciuna obsesivă în afară de Ce mama naibii vrea ăsta/asta să spună aici? –, dar sigur pofta să scriu mi-o declanșează. O carte bună de poezie pe care o citesc mă excită literar, îmi dă energie și mă pune rapid în starea de scris. Lectura e una dintre muzele mele cele mai serioase.

  • Spuneați că lucrați la un roman. Există vreun subiect pe care nu îl puteți aborda în poezie, ci doar în proză?

Eu cred, în continuare, că literatura ar trebui să fie teritoriul libertății depline, locul în care să poți ficționaliza fără teamă, fără constrângeri, fără rest. Dar de când cu politicile corecte, trebuie să te autocenzurezi cu acribie dacă nu vrei să ajungi pe mâna polițiștilor literari. Am început cu paranteza. Poți face poezie din orice, cum poți scrie proză despre orice îți trece prin cap orice trece pe stradă. Nu-mi place proza poetică, mă enervează și mă plictisește dacă nu e scrisă cu o maximă intensitate, cum o face, de exemplu, islandezul Jon Kalman Stefansson. Sunt crescut la țară, iubesc epicul. Și logica textului. Scriu pentru mine, dar public pentru cititori (cum spuneam adineauri). Când mă decid să construiesc o carte de poezie, caut să pun în ea textele care să conteze și pentru alții, să le spună ceva și celor care, poate, vor citi. Și, culmea, uneori chiar textele ce topesc în ele propria biografie (de parcă majoritatea poeților ar scrie despre altceva), cele extrem de personale (poate fi poezia impersonală? poate că poate), sunt cele care percutează cel mai bine.

  • Credeți că îi lipsește ceva poeziei contemporane? Dacă da, ce anume?

E atât de multă poezie contemporană extraordinară, e atât de variată, atât de idioată, de răscolitoare ori plictisitoare, sunt atât de mulți poeți care nu doar că au ce spune, dar și știu să o facă, știu să facă din cuvinte un bici ce trece prin piele, carne și oase, încât orice reproș la adresa poeziei de azi ar fi o prostie. Chef de citit să existe, că poezie bună e cât vezi cu ochii, până-n China și America de Sud, până în Filipine și Fiji, până în Dorohoi și Vânju Mare.

  • Poate un volum de poezie să se transforme într-un personaj? Dacă da, ne puteți da un exemplu?

Grea, a naibii, întrebarea! Cred că poate, da, și nu trebuie să aibă în centrul ei neapărat un om. Personaj poate să fie dragostea, moartea, orașul, glonțul, spaima, pinguinul. Iată, mi-a picat fisa, Cartea cu Apolodor este un personaj cu care generații de copii mari şi mici au întâlniri formidabile. Poezia din ea, jocurile de cuvinte, epicitatea ei, întorsăturile de situație, starea de grație a versurilor lui Naum, toate fac din această carte un personaj minunat. Poate și pentru că sunt născut la Dunăre, lângă piciorul podului lui Apolodor (din Damasc), m-am gândit la acest nume. Sau poate pentru că atunci când eram mititel, la grădi, voiam să mă fac pinguin, fiindcă tare mult îmi plăceau păsările astea simpatice și cam neajutorate; așa cum sunt, într-un fel, poeții.

(*Interviul, realizat de Anastasia Fuioagă, este preluat din ALECART 23. Foto: Alina Sava)

P.S. Transcriem aici și gândurile lui Robert Șerban după Întâlnirea Alecart la FILIT: „Scriu aici după o întâlnire de două ore cu elevii! Mă simt ca în tinerețe, când terminam un meci de basket și mi se părea nu doar că sunt învingător, ci și nemuritor!”

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.