Salvarea sinelui prin Tehnici de camuflaj, de Robert Șerban*

Citind primele poeme din volumul lui Robert Șerban Tehnici de camuflaj am anticipat că el va continua în aceeași notă, surprinzând ipostaze golite de speranță ale vieții de zi cu zi din societatea de azi. Și pentru că am un soi de înclinație către acest gen de poezie/proză, nu puteam decât să mă bucur (oricât de paradoxal ar suna asta) în felul meu, cu sublinieri și notații adiacente pe marginile paginilor. Am descoperit însă că poezia lui Robert Șerban din acest volum e mai mult decât atât, că ea nu doar ilustrează, ci și caută, parcurgând un traseu dinspre prezent spre trecut, dinspre exteriorul social spre intimitate.

din palma cerșetorului

nu ciugulește

nicio pasăre

(Fără milă)

Nu de puține ori, printre paginile cărții se ivesc astfel de poeme scurte, incisive, care conturează în doar câteva cuvinte o întreagă atmosferă și, implicit, starea pe care aceasta o provoacă. N-aș ști să spun dacă cititorului sau privitorului, căci versurile creează imagini extrem de puternice și vii; în fond, cred că aici stă și forța lor: în faptul că se compun din imagini simple, dar pregnante, esențializate la câteva elemente, care pătrund adânc în interioritatea celui care le receptează. Palma unui cerșetor din care nu ciugulesc nici păsările e o anulare brutală a ingenuității, dar care nu provoacă milă, ci un soi de tensiune interioară. De-a lungul volumului, Robert Șerban operează adesea cu conceptele de bine și rău în societate, însă forma în care le transpune nu numai că îndepărtează versurile de riscul clișeelor, dar aduce aceste noțiuni destul de abstracte în imediatul cotidian. am un prieten/ care se-ncruntă/ de câte ori mă vede (Sinceritate) Sunt crâmpeie ale unei lumi despre care nu e greu să îți dai seama că ceva e cu adevărat disfuncțional la ea, însă mai dificil e să numești acel ceva. Tocmai pentru că numirea cuprinde o finalitate care încă nu-și are locul, căci ar fi prea greu de crezut că enigma rotiței care funcționează în sens invers a fost descifrată, ființei nu-i rămâne decât să observe, să decupeze detalii, în speranța că, așezându-le unele lângă altele, se va alege cu o vagă schiță a imaginii de ansamblu. n-aștepți nimic/ și totuși din când în când/ întorci capul/ ca orice curios (Binefacerile întunericului) Am observat constant o conștiință a propriei nimicnicii, care apare și marchează toate aceste decupaje din realitatea înconjurătoare a ființei poetice. Această conștiință, însă, nu e una disperată, poate doar deznădăjduită uneori; sinele nu se împacă cu ea, însă o acceptă ca atare, într-un soi de firesc aproape liniștit. Altfel spus, resimțind realitatea lipsei de sens și de consistență, ființa rămâne stingheră, dar nu clachează. Se confruntă cu ea prin simpla privire, care este destul de cuprinzătoare și de profundă pentru a o ajuta să își păstreze unitatea interioară. Acesta e și unul dintre aspectele care m-a marcat la poeziile lui Robert Șerban – faptul că reușește să construiască o ființă care, sub presiunea exteriorului și a fragmentării care caracterizează, de o vreme aproape clișeic, viața modernă, își păstrează coeziunea individuală și devine astfel veridică. De altfel, e o veridicitate care cred că se păstrează și în realitatea propriu-zisă. Stilul de viață lipsit de pauze, de răsuflu, pe care majoritatea îl duce astăzi este unul care are, prin natura sa, capacitatea de a crea discontinuități adânci în interioritatea unui om. Cu toate acestea, a-și păstra integritatea nu este ceva exclus, ceva de domeniul imposibilului, iar în acest sens există, în poemele ce compun volumul, două căi ce devin complementare.

să dăm drumul sângelui

să gâlgâie și să țâșnească

prin poeziile noastre

dacă prin venele noastre

băltește și se-mpute

(Incizie)

Una dintre modalitățile de salvare a sinelui de la fărâmițare devine scrisul. El nu promite salvarea, nici împăcarea interioară, însă se constituie ca o formă de defulare. Ființa conturată de Robert Șerban nu e lipsită de furie, de ură, de sentimentul neîmpăcării cu disjuncțiile din jurul său. Acestea însă nu se revarsă în exterior, ci rămân interiorizate și procesate prin scris ca act al intimității prin excelență. până la urmă am înțeles/ dar nu mă puteam opri/ eram aproape sigur că la un moment dat/ o să-mi iasă un vers ca lumea/ două trei/ poate chiar o poezie întreagă/ și o să-mi revin/ o să-mi fie OK/ dar mi-era rău/ tot mai rău/ și eram rău/ eram/ taliban (Tânăr și taliban) Am remarcat că scrisul apare mai mereu corelat cu aspecte ce țin de o dimensiune a răului, a distrugerii și autodistrugerii deopotrivă, a unui soi de consumare interioară. De cele mai multe ori, resentimentele, ura, așa-zisele căderi interioare ale ființei sunt interdependente cu actul scrisului; ele reprezintă elemente ce descompun interioritatea atunci când nu sunt gestionate într-un fel sau altul. Cu ele nu se poate construi nimic durabil, ele pot doar să erodeze și astfel singura soluție rămâne ca ele să fie reduse la o intensitate minimă (făcând abstracție de excepții, abolirea lor e destul de improbabilă capacităților unui om). Scrisul, văzut la rându-i drept mecanism distructiv, intervine, așadar, ca soluție viabilă de înfruntare a acestor aspecte ale sinelui. În esență însă, mecanismul funcționează pentru că scrisul nu rămâne ceva abrogativ și atât; el presupune o combustie interioară care nu epuizează ființa, ci o filtrează, chiar dacă doar pentru un timp, de ceea ce ar putea-o anula. El creează un întreg al trăirilor pustiitoare, pe care omul îl poate mai apoi controla. Invidia din Șut-speranță, în care mergi pe stradă/ încrâncenat/ ca un mutilat de război fără decorație/ scrâșnind din măsele/ ca să pui frână furiei este redefinită atunci când scrii conjunctural/ ucigaș de la distanță/ devenit din pricina glaucomului/ un caftangiu/ ce primește/ de milă/ câte o țintă căreia să-i administreze trei patru palme/ niște capete-n gură ori o bâtă pe spinare. Iar ceea ce rezultă e întocmai Retragerea & replierea.  De altfel, un alt element care încheagă acest mecanism este intimitatea. În absența ei, scrisul și-ar pierde sensul, ar rămâne la rândul său doar o forță a deconstruirii. ca o tristețe pe care vrei să o ții în secret/ să n-o afle nimeni/ fiindcă mângâierile te înfricoșează/ iar compătimirile te înfurie  (Planul C). Interiorizarea imaginilor decupate de privirea ființei, respectiv a stărilor pe care acestea le provoacă, consumarea lor în propria conștiință și nu într-un exterior ostentativ este ceea ce o poate salva de fapt, căci răspunsurile date de o instanță străină de cea a sinelui arareori se dovedesc a fi durabile.

din mine ies atunci

amintirile visele furia tristețea

iese toată viața

 

doar dragostea mai rămâne

fiindcă pe ea

nu o vede nimeni

(Ce rămâne)

 Cea de-a doua modalitate de conservare a propriei ființe – care se desprinde, în fapt, din cea dintâi, devenind complementare – este, în versurile lui Robert Șerban, rememorarea. Evadarea din prezentul aproape persecutant al vieții o reprezintă trecutul, mai ales vârsta copilăriei, care e recuperată, la rându-i, prin imagini. Am observat, pe lângă lungimea acestor poeme în comparație cu celelalte amintite anterior, un soi de ingenuitate a rememorării. Deși ființa are conștiința prezentului, amintirile își păstrează o anumită candoare, care nu devine însă nepotrivită cu tonul celorlalte poezii. De altfel, cred că tocmai contrastul dintre ele este ceea ce accentuează impactul lor. Prezentul nu ar fi atât de acut resimțit în absența unui trecut al „paradisului pierdut”, în timp ce acel trecut își capătă valoarea abia prin comparația subînțeleasă cu prezentul. toată familia ciocnește și râde în hohote/ râd și eu/ râde și mămăliga (Mămăligă, țuică, film) Mărturisesc că acest poem (pe lângă Acasă, în Colorado) este unul dintre cele care mi-au plăcut cel mai mult. Am resimțit în el acea siguranță pe care familia o dă unui copil care încă nu cunoaște lumea exterioară sau, mai exact, ceea ce răpește ea de la noi; familia ca un spațiu și un timp compact în care micile discontinuități rămân doar la nivelul de înțelegere a aspectelor din  jur. În esență, rememorarea copilăriei și spațiul familial ajung să se suprapună, una implicând-o pe cealaltă și întregindu-se reciproc. Este, până la urmă, o retragere a sinelui din spațiul unei colectivități extinse marcate de dereglare într-una minimalizată, care însă funcționează. S-ar putea foarte bine ca părinții să fi fost în aceeași stare, însă asta nici nu contează de fapt, pentru că ceea ce este important e perspectiva copilului de atunci, felul în care el trăia lumea aceea.

Experiența se reiterează, cu o schimbare de roluri, atunci când intervine propriul copil. mă roagă fiu-meu/ să-i spun o poveste/ apoi mă ia cu mâna dreaptă/ pe după umeri/ ca pe un prieten/ câteodată/ e suficient să ai o singură aripă/ ca să zbori (Vântul cel bun) Omul hăituit de pârghiile realității, care par a trage concomitent de el în direcții opuse, își regăsește integritatea prin propriul copil, care dă un dublu sens ființei sale. Pe de o parte, omul dobândește conștiința esenței copilăriei sale, a ceea ce închega de fapt lumea sa de atunci, iar pe de altă parte, ajunge ca el să fie cel ce construiește acea siguranță în jurul copilului său. Din întretăierea care se produce se ivește de fapt și spațiul de refugiu. E aici o intimitate atât de profundă, din categoria celor pe care, cel puțin eu, le văd greu de transpus într-o alăturare de cuvinte care să îi păstreze intensitatea și complexitatea. Robert Șerban găsește, însă, în acest volum, punctul-cheie, imaginea. Totul devine imagine, iar vizualizarea se produce deja încărcată cu substanța momentului și a ideii pe care o poartă.

mașina de spălat vase

și mașina de spălat rufe

lucrează și duminica

și iau asupra lor

păcatul și necurățenia noastră

(Duminica lucrătoare)

(…)

(* Articolul va apărea integral în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e Bistrița” , 11-14 iulie 2019)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.