Există festivaluri muzicale care consumă energie, în care te pierzi, și festivaluri care o generează. Pentru noi, cei ce ne încăpățânăm să căutăm poezia peste tot și bucuria în afara tiparelor, ediția din acest an a Rocanotherworld n-a fost doar o suită de concerte bifate în calendarul estival, ci o propunere de anatomie culturală. O dovadă a modului în care Iașul își poate redefini respirația urbană. Atunci când inspiri cu putere, lucrurile se înclină către fața ta, gata să-și schimbe sensul, iar festivalul devine tocmai acel declanșator care scoate orașul din amorțeală.
De ce are nevoie Iașul de un festival rock solid, alternativă la alte distracții facile? Răspunsul nu stă în numărul de decibeli, ci în nevoia de a crea spații de rezistență estetică. Într-un oraș academic risipit uneori în nostalgii sterile, Rocanotherworld vine ca o contrapondere vitală: oferă o platformă unde spiritul critic se întâlnește cu libertatea de a simți, unde arta nu e muzeală, ci strigată, trăită și împărtășită. O formă de revoltă împotriva acelei stări vegetative în care planta care crește în cap iese pe ascuns și halește tot oxigenul. Aici, la Rocanotherworld, oxigenul se recuperează prin strigăt.
La Rocanotherworld gândirea critică precede sunetul: Dezbaterile cu tineri, artiști ce au ceva de spus și, bineînțeles, Alecart
Un festival care își respectă publicul nu îi oferă doar divertisment, ci îl provoacă. Pentru Alecart, mândria de a fi parte din ecosistemul „Roca” a început cu mult înainte de primele acorduri de chitară. Prima dintre cele trei zile a fost precedată de o dezbatere intensa unde am vorbit despre rolul generației noastre în susținerea artiștilor emergenți și am căutat punți între comunitate și resursa creativă. Despre ce ascultă tinerii în căști și cât de mult le modelează muzica felul de a vedea lumea. Despre gust, despre algoritmi, despre libertatea de a alege și despre nevoia unei educații muzicale care să deschidă orizonturi, nu să impună preferințe. Și, poate cel mai important, am încercat să găsim răspunsuri la o întrebare simplă: cum îi ajutăm pe artiștii tineri să ajungă la ceilalți tineri? Cum facem ca trupele aflate la început de drum să intre nu doar în playlisturile elevilor, ci și în inimile și în pauzele dintre ore de la școală? Uneori, cultura începe exact așa: câțiva oameni stând împreună, punând întrebări și refuzând să creadă că gustul se formează de la sine. (Mulțumim lui Paul Tihan, trupei Missed Call pentru dialogul sincer, inteligent și plin de energie.)
Când cultura dialogului completează cultura sunetului, festivalul devine manifest, alungând bănuiala, mereu bănuiala că orice ai face nu va ieși. Ba înflorește, ba iese! Iar validarea acestei stări de spirit a venit din structura publicului. Să-ți vezi colegii, profesorii printre spectatori, ba chiar pe una dintre directoarele colegiului nostru bucurându-se de atmosferă, e un semn clar de normalitate și de complicitate intelectuală. Generațiile nu s-au ciocnit, ci s-au contopit în același spațiu. Privindu-i, îți dădeai seama că barierele de vârstă dispar: nu mai ești doar un om încă tânăr în fereastra bucătăriei, fumând în singurătate, ci parte dintr-un organism viu, colectiv.
Un spațiu al libertății safe: Între vii și apusuri memorabile
Spațiul ales te scoate din cimentul încins al orașului și te conectează cu o altă respirație – așezat protector în natură, undeva între vii, acolo unde cerul dă în fiecare seară cel mai spectaculos show de lumini. Apusul extraordinar, care colora dealurile în nuanțe de chihlimbar, a funcționat ca un scenograf natural.
Aici, siguranța și generozitatea locului au permis un adevărat exercițiu de coexistență. Puteai vedea părinți cu copii mici pe umeri, adolescenți hipnotizați de lumini, dar și oameni simpli care, în fața imensității serii, păreau că strâng la piept o pungă de pufuleți ca pe o mică ancoră de tandrețe casnică. Totul s-a desfășurat sub semnul unei libertăți blânde: pur și simplu îți întindeai o pătură pe iarbă, îți găseai locul și te bucurai în felul tău de muzică. Singur sau în grup, cu gașca sau cu familia. Diminețile sau serile de după festival se vor tot repeta în mintea noastră, fiecare desăvârșindu-se ca o nouă pereche de mâini care să desfacă jaluzelele ca pe o pâine caldă.
Trei scene, o singură partitură
Cu scene care au acoperit cele mai diverse gusturi muzicale, Rocanotherworld a oferit muzică bună. Și, într-un fel inedit, a fost profund despre literatură, despre acel Komartin Blues interior care ne strânge laolaltă prin text.
Venind dinspre „teritoriul” textului asumat, nouă, alecartienilor, ne-a fost imposibil să nu căutăm apropierile dintre acord și cuvânt. Care formație ne-a plăcut mai mult? E greu, aproape nedrept de ales. Poate pentru că, vrând-nevrând, atenția noastră a căutat metafora, subtextul și acele piese care te fac să expiri scurt și precis, lăsând lucrurile să cadă în cealaltă parte și să se facă țăndări pentru a fi reconstruite prin artă.
- Prima zi a stat sub semnul unei sincronicități absolute: când cei de la Om la lună au urcat pe scenă, pe cer se așezase, ca un decupaj fragil, o lună ciobită. A fost momentul în care muzica s-a topit în decor, amintindu-ne de vulnerabilitatea nopților polare din poezia contemporană, acolo unde cauți o prezență cu lumina mică de la telefon ca să-ți arate partea curată a lumii. Sub acea semilună, acordurile lor au sunat ca o confesiune șoptită la granița dintre realitate și vis, făcând ca scârțâitul balamalelor nopții să devină însăși ritmul inimilor noastre.
- Robin and The Backstabbers – o trupă foarte iubită de colegii noștri pe care ne-o dorim și la FILIT sau la „Poezia e la Bistrița”- ne-au trecut prin labirinturile lor de melancolie calculată și sarcasm fin, ca o lungă despărțire și reîntâlnire de sine.
- Adam’s Nest și Nuanțe au adus acea prospețime autentică a rockului care refuză compromisul. Pe scena lor s-a simțit acut poezia din culise a lui Vlad Alui Gheorghe, din volumul Mici insule fără verdeață. Muzica lor a funcționat ca o confesiune asumată, o rătăcire prin lumile altora, vorbind despre vulnerabilitatea băiatului care se simte uneori ca un tramvai care se întoarce noaptea la depou, singur, fără lumina aprinsă-n interior, cu semnul defect în față. Melodiile au vibrat de acea apropiere stranie și caldă, amintind de stările imortalizate de Vlad: ca o căpșună strivită de-o pereche de blugi pe scaunul din spate al mașinii sau ca momentul în care cineva drag a pus cearșafuri noi într-o garsonieră înghesuită. A fost o adevărată ieșire din criză.
- Taxi a livrat ironia fină și luciditatea de care avem atâta nevoie (un fel de seară în familie pusă în reflector public), în timp ce Alternosfera a zguduit pământul cu dramatismul lor inconfundabil, făcându-ne să simțim cum se crapă cerul deasupra podgoriei. (Îl rugaserăm pe profesorul nostru să asculte înainte piesa Sărmanul Dionis)
Și da, dincolo de forța sunetului, s-au auzit versuri care trimiteau direct către marii poeți sau replici din opere care ne bântuie lecturile. „Așa începe totul: ca într-un vis…” s-a auzit dinspre scenă, iar noi, cei din public, am zâmbit complice. Nu râde, citește înainte! Muzica bună e doar literatură care a învățat să zboare.
Regulile unei comunități: Be curious. Be different. Be for others
Dincolo de line-up, Rocanotherworld rămâne o lecție de solidaritate. Sloganul lor – Be curious. Be different. Be for others – nu e doar un exercițiu de marketing, ci chiar cartea de identitate a unei comunități culturale. Să fii pentru celălalt (empatie), să fii curios (punctul de plecare al oricărei forme de cunoaștere), să fii diferit (acceptarea alterității). Sunt exact valorile pe care încercăm și noi, la Alecart, să le cultivăm zi de zi, strigând în ecou: vino să vezi!
Această sinergie ne-a dus cu gândul la un alt reper drag nouă din propunerile culturale ale orașului: Classix Festival. Rocanotherworld este, structural, un festival frate cu Classix. Ambele refuză rețetele comerciale facile, ambele educă publicul și transformă Iașul într-un pol al excelenței artistice, fie că vorbim de rigoarea muzicii clasice contemporane, fie de energia alternativă de pe dealurile din jurul orașului.
Un gând pentru cei din culise
Nimic din toată această magie n-ar fi fost posibil fără prezențele invizibile din culise. Admirația și recunoștința noastră merg către colegii care au fost voluntari. Ei au fost cei care au coordonat, au ghidat, au strâns zâmbete, au rezolvat crize logistice și au demonstrat că generozitatea presupune o muncă fizică adeseori epuizantă, făcută cu cel mai mare entuziasm.
Rocanotherworld s-a încheiat, dar ecoul lui rămâne. Ne-am întors la cărțile noastre, la recenzii, la poeziile pe care le vom asculta rostite de autorii lor pe scena unui alt festival drag nouă „Poezia e la Bistrița”, cu o certitudine în plus: atâta timp cât orașul poate naște asemenea momente de libertate și cultură, viitorul nu sună doar bine – sună exact așa cum trebuie.
Notă: Am inserat în text structuri/ imagini/ versuri din volumul Insectarul Coman pentru a reda acea poezie a tensiunilor și a corpului, și din volumul lui Vlad Alui Gheorghe care completează perfect atmosfera festivalului cu imagini urbane, nocturne și profund legate de muzica trupei Adam’s Nest.
P.S. Vom reveni cu impresii/ topuri ale alecartienilor!
