Rockin’ Politics

Dacă ar fi să răspund la întrebarea „În ce crede Occidentul?”, aș adăuga, pe lângă cele menționate de Karl Popper – libertatea politică, cea de expresie și cea de conștiință, egalitatea în drepturi și organizarea de tip democratic – și muzica rock, cea care întregește, în optica mea, imaginea unei lumi în care revolta este posibilă și ca o formă de recunoaștere a limitelor acesteia, dublată însă de o atitudine melioristă, de convingerea că, fără a proiecta perfecțiunea, această lume poate fi, totuși, îmbunătățită.

 

Provocatoarea propunere a alecartienilor, aceea de a scrie un text pe tema relației dintre politică și muzica rock, s-a suprapus, în mod fericit, unei redescoperiri. Grație Facebook i-am redescoperit, la fel în spirit, pe vechii rockeri din gașca adolescenței mele, cei care, spre deosebire de mine, au avut, la finele acestui noiembrie din 2015, bucuria concertului susținut de trupa braziliană Sepultura la Arenele Romane din București. Deopotrivă, invitația și redescoperirea au dat contur unui prilej de reflecție pe o temă despre care simt că, încă neclară fiind în mintea mea, sa afla totuși, cumva, acolo de mai multă vreme, așteptând momentul de a fi scoasă la suprafață. Pentru că, în mod cert – asta am crezut-o dintotdeauna – muzica rock, în variatele sale forme, creionează un anumit tip de raportare la lume, inseparabilă de valențele libertății și, deci, ale autonomiei individuale.

 

Revolta ca expresie a libertății

 

Mocnește, într-un fel, revolta în toate stilurile de muzică rock, iar foarte multe versuri ale pieselor, de la cele din anii 60 și până la cele contemporane, conțin și transmit, pe fond muzical, mesaje anti-sistem. În mod evident, fiind la vârsta revoltei, în adolescență cred că asta m-a atras cel mai mult. Poate tocmai din acest motiv traseul personal al „navigării” printre variatele stiluri ale acestui tip de muzică a fost invers situat cronologic, dinspre trash-metal-ul anilor 90, treacând prin heavy-metal-ul anilor 80, înspre marile compoziții rock & blues din anii 60-70. N-aș renunța, astăzi, la nici unul dintre ele, iar memoria mea aglutinează chiar acum, când scriu rândurile de față, refrene ale trupelor și imagini ale autorilor din fiecare perioadă dintre cele amintite. Fiecare în parte mi-a format, în timp, gustul muzical și a fost, cumva, martor al unei evoluții care mi-a deplasat, de asemenea în timp, interesul dinspre filosofie înspre analiza filosofică și, apoi, empirică a politicului și a politicii. Ceva ce a rămas de aici este, indubitabil pentru mine, revolta față de abuzurile sistemului, iar dez-abstractizarea acestui concept – paradoxal, de-a dreptul ambiguu (în sensul disoluției responsabilității individuale, al dificultății de a identifica, în mod concret, cine este responsabil pentru o anume formă de abuz) – se produce, în cazul meu, ascultând în minte Pink Floyd și rulând mnemotehnic imaginile care însoțesc piesele de pe albumul „The Wall”. Formă de expresie a libertății, muzica rock nu putea să apară în altă parte decât în lumea occidentală. Dacă ar fi să răspund la întrebarea ce dă titlul unei celebre conferințe susținute cândva de filosoful politic Karl Popper, și anume „În ce crede Occidentul?”, aș adăuga, pe lângă cele menționate atunci de gânditor – libertatea politică, cea de expresie și cea de conștiință, egalitatea în drepturi și organizarea de tip democratic – și muzica rock, cea care întregește, în optica mea, imaginea unei lumi în care revolta este posibilă și ca o formă de recunoaștere a limitelor acesteia, dublată însă de o atitudine melioristă, de convingerea că, fără a proiecta perfecțiunea, această lume poate fi, totuși, îmbunătățită. Există, și în muzica rock, o regăsire a valorilor politice fundamentale ale lumii noastre occidentale, iar exprimarea metaforică a acestora înseamnă, în fond, o atitudine politică.

 

O comunitate de individualități

 

În ciuda unei aparențe imagologice ce ar putea fi dată de aglomerările la concerte, muzica rock creează o comunitate a indivizilor. Cred că pot fi identificate, aici, anumite poziționări ideologice, acestea din urmă fiind, în fond, tot proiecții ale lumii occidentale. Atitudinea renumiților „hippies” a fost, ideologic vorbind, una „de stânga”, dar și acolo, la Woodstock ori aiurea, revolta tinerilor față de violența războaielor a sfârșit prin a-i individualiza. Deși dă naștere unei comunități, aceea a rockerilor, muzica aceasta nu include o „logică a colectivului”, ci una a individualului și, prin urmare, a recunoașterii alterității. A fi parte a acestei comunități nu înseamnă a te înseria, ci, dimpotrivă, cred, a-ți afirma individualitatea, proiectând asupra realității propria ta interpretare. Nu e vorba, desigur, despre solipsism, câtă vreme, într-o asemenea comunitate, autonomia este potențată de principiul libertății și limitată doar de libertatea perfect egală a celorlalți. Cel puțin, rememorând acum, așa m-am regăsit eu ca membru al acestei comunități ce se reproduce, îmi spun, prin conturarea unei tradiții în sfera unui tip specific de socializare și, deci, de sociabilitate. Observ asta și privindu-mi fiul, ale cărui gusturi muzicale se înscriu, la 15 ani, în aceeași tradiție, fapt care e valabil și în cazurile copiilor tuturor prietenilor mei din adolescență. Și cred că nu e puțin lucru ca marca inclusiv politică a muzicii rock să poată transmite, spre încă o generație, pariul verticalității individuale împotriva a tot ceea ce ar putea atenta la libertate. Căci tocmai aici aș vedea esența relației dintre rock și politică.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!