Roma este o operă cinematografică ce face apel la sensibilitatea privitorului care descoperă și analizează realitatea propusă, percepție care pare a fi părăsit scena realității la care avem acces. Mexicul, locul în care destinele personajelor se configurează într-un ritm lent, în acumulări de întâmplări și decizii care recuperează egalizarea momentelor din viața de zi cu zi, rămâne un creuzet etnic, punctul de ciocnire dintre mai multe falii, iar perspectivele diferite de înțelegere a lumii și a priorităților vieții cunosc doar un consens aparent.
Cleo, „cumințenia pământului”
Cleo e o menajeră cu trăsături endogene, de o bunătate copleșitoare și cu o încredere deplină în ceilalți, în faptul că sentimentele nu au cum să fie mimate, iar gesturile interesate. În momentul în care își pune viața în pericol pentru a-l salva pe copilul stăpânei, lăsat alături de frații lui în grija ei, gestul nu are în el nimic eroic, vine dintr-un reflex firesc care-i demonstrează fibra interioară, căci ea proiectează în persoana lor instinctul matern care nu i-a fost hărăzit să se poată canaliza înspre copilul pe care l-a pierdut.
Cum se mimează atracția
Dragostea devine pentru iubitul preocupat de artele marțiale un element de butaforie, iar modul în care el acționează susține impresia că se ghidează după mentalități înghețate în timp. Regizorul Alfonso Cuarón panoramează o realitate în care femeii nu îi este permis să dețină rolul decizional, viața ei depinzând de mentalități care îi restricționează mișcările și atingerea fericirii. Partenerii de viață ai celor două – Cleo și Sofia, bona și stăpâna – nu sunt nici seducători sau bărbați puternici, ca în filmele hollywoodiene, nici niște pierde-vară simpatici, ci se transformă în absențe, al căror rol se termină aproape înainte de a începe, siluete care dispar fără a-și asuma nicio responsabilitate. Abrutizat de indiferență în legătură cu soarta fetei și a viitorului copil, cinic, tânărul acționează instinctiv în dorința de a se elibera de eventuala povară, aspect redat însă fără a pedala pe tensiune sau gesturi extreme, ci prin acumularea unor cadre aproape grotești. Este creionat un evident antagonism între noblețea artelor marțiale și modul în care se realizează inițierea în acestea, respectiv, felul tânărului de a se raporta la Cleo și, implicit, la femei în general. Filosofia lui de viață se dovedește pe alocuri impregnată de animalitate, poate pentru că e una adânc înfiptă în fibra sa interioară. El afișează reacții glaciale la aflarea veștii că va avea un copil, iar acest fapt trasează un partaj emoțional care anulează din start speranța reîmpăcării. Vestea că relația lor va trebui să sufere forțat o retrasare a rolurilor nu schimbă fundamental comportamentul lui Cleo, ea rămâne egală ei înseși. Bărbatul se retrage din sala de cinema, ceea ce corespunde unei absențe care va deveni definitivă, izbitoare și de-a dreptul imposibil de înțeles. În urmă rămâne o geacă de piele, o căutătură neliniștită care presimte părăsirea ce dilată numărul corvezilor. Prin raportarea la aceasta imagine dură, ei pare a-i fi permisă doar o viață trăită cu strictul necesar, fără drept la comentarii sau lamentații tardive. Poate că nu e tocmai corect, dar nu pot să mă abțin din a asocia originea cu statutul social care este sortit (a se citi: permis), stăpâna și menajera trecând prin șocuri similare, cu urmări ample, dar nu în aceleași direcții – ambele decad, dar din perspective diferite și de aceea coordonatele suferinței lor evoluează altfel .
Cum se gândește în iubire
Moment semnificativ: Ea, Sofia, parchează mașina cu furie, lovind-o de pereți dintr-o neîndemânare ce are drept cauză incapacitatea de a muta gândul spre alte direcții decât aceea a motivului pentru care s-a surpat totul brusc și simptomatic.
Pe tot parcursul peliculei, se întretaie și sunt urmărite în paralel simțămintele menajerei și cele ale stăpânei, fiind focalizate alternativ strădaniile lor de a-și refula sentimentele, deși preaplinul intensității lor nu permite acest lucru. A fi părăsită de soț (a se citi: înșelată) și a fi părăsită de iubit (pentru că va apărea un copil nedorit) provoacă dezechilibre dramatice, care reconfigurează viața înțeleasă în termenii existenței de până atunci. Doctorul nu se află undeva departe decât în ceea ce privește reciprocitatea sentimentelor și e un secret pe care Cleo îl descoperă când ajunge la spital pentru a naște, ceea ce oferă informației o nuanță tragică, amintindu-i de faptul că și bărbatul din viața ei s-a retras la fel de mișel, fără prea multe explicații și fără a lua în calcul golul resimțit de cea care rămâne în urmă măcinată de întrebări inconfortabile și sufocante.
Copii, tata e plecat în Canada.
Este dificil de afirmat dacă Sofia apelează la acest mod de a explica absența bărbatului doar pentru a-i liniști pe cei mici sau e totodată o modalitate de a obstrucționa propriul picaj emoțional. Indiferent de motivul care se află în spatele acestei mărturisiri trucate, cert este că viața nu se oprește pentru ea, ci doar e nevoită să se adapteze. În timp ce (se) așteaptă/își dorește ca el să se întoarcă măcar pentru a-și lua lucrurile, pare a nu conteni din a-l soma, din a-l învinovăți și din a-l chema înapoi. Modul în care resimte plecarea pare a fi intensificat tocmai din pricina faptului că e o ruptură aleasă (de către el) și nicidecum impusă. Acest fapt aduce cu sine neîncrederea, deznădejdea, învinovățirea nedisimulată (nedisimulabilă) și împresoară interioritatea de schije. Mașina nu mai poate fi parcată decât după ciocniri repetate cu peretele și acțiunile realizate sunt profund marcate de haosul intrinsec.
Copiii sunt înștiințați de divorțul părinților printr-o modalitate ce își propune ascunderea cumulului de efecte care vor surveni inevitabil. Imediat după ce se realizează destăinuirea, fără ocolișuri, mama stă cu cei patru copii pe bancă, iar Cleo lângă, părând a aparține lumii lor doar pe jumătate. În tot acest timp, în fundal, se desfășoară o nuntă. Contrastul e unul puternic și punctează faptul că, în definitiv, viața celorlalți nu se fragmentează odată ce firescul o părăsește pe cea proprie. Astfel, impresia este că drama lor e diminuată sau, cel puțin, nu joacă un rol real, nu modifică schema mersului lumii.
Nevoia de a te afla față în față cu adevărul brut
Cu toate că într-o primă etapă pare a-și înfrâna dorul, mai apoi Cleo alege să îl caute pe Fermin. Cadrul care surprinde femeile și fetele privind bărbații satului cum se antrenează punctează cu mult tact faptul că între lumea (și regulile bărbaților) și cea a femeilor delimitarea este clară. Nicio secundă regizorul nu problematizează moralitatea sau imoralitatea alegerilor acestor oameni, totul e doar înregistrat, scos la lumină. Roma este un film care nu numește asperitățile, ci ne îndeamnă să le cercetăm în amănunt (pe măsura detectării lor). Confruntarea cu respingerea fățișă e cea care îi permite lui Cleo să revină (mai) aproape de sine însăși. Se ajunge la următoarea idee fără a da impresia de tezism: condiția de a fi părăsit(ă) aduce după sine descătușarea și există viață și după însingurare.
Revolta, un fel de punct terminus?
Climatul coercitiv al Mexicului anilor ‘70 e surprins în primul rând prin inserarea unor secvențe care surprind ideea de agitație, rezonând cu neașezarea protagoniștilor. Volatilitatea lumii la care ni se oferă acces e evidentă în momentul în care, în mijlocul dezlănțuirii manifestațiilor, Fermin îndreaptă un pistol către Cleo. Ținta lui nu pare a fi doar fosta iubită, ci mai degrabă trecutul în ansamblu, lumea care nu se ghida după coordonatele dorite de mișcarea căreia îi aparține. Alfonso Cuarón introduce un cadru care evidențiază că la baza devastării se află deraierea de la firesc (de la etic). Pistolul e doar accesoriu, simbol al unei înjosiri demult trasate. Prezența acestuia o reactualizează, asigurându-se că va persista, că cel lovit nu va avea timp să se redreseze.
Parcă ar fi auzit că nu e dorit
Cleo rămâne cea măcinată de remușcări, cu toate că ea nu dă decât arareori senzația că se află pe punctul de a renunța. Își asumă fără pic de ezitare greșeala de a nu fi prevăzut că relația poate lua o turnură atât de nefastă și se învinovățește când i se înmânează un nou-născut căruia nu i s-a dat șansa nici măcar a unei prime (și ultime) respirații. Este sfâșietor cadrul în care mama se află pe o targă și făptura care nu reușește să scoată niciun sunet pe o alta. Se creează încă de la o primă privire o legătură care, chiar dacă e retezată din fașă, nu dispare, ci îmbracă forme greu de înțeles și de radiografiat pentru cel situat în afară. Cadrul acesta atât de crunt pune spectatorul în fața unor momente incomode de care viața nu vrea/nu reușește să ne protejeze mereu. Cleo e înconjurată de oameni care, fără intenție, îi polarizează deznădejdea.
Timpul căruia îi aparții nu poate fi negat
Pelicula semnată de Alfonso Cuarón reflectă imaginea unui Mexic zguduit de revolte, de manifestații sângeroase, cu destine plurivalente și implacabile în fața morții. Protagoniștii aparțin unei țări neașezate, cu povești dureroase, cu sărăcie benignă și care oferă prea puține șanse de a răzbi. E o lume multifațetată, dar diversitatea sa pare mai degrabă a impune anumite limite și astfel culoarea ajunge nu să mărginească, ci să stratifice.
Iubirea și moartea nu evoluează în funcție de apartenența rasială, ci în funcție de potrivire și de conexiunile pe care alegi să le faci. Marea, satul în deplinătatea sa (cu mirosurile specifice, cu neajunsurile ce amintesc de acasă), orașul aglomerat și plin de secrete murdare sunt spații care proiectează și captează fragmente de viață, în care intervenția celuilalt se dovedește vitală și impresionant de revelatoare.
Roma (mexicană) e un spațiu în care, dacă nu se conștientizează raportul cu celălalt dincolo de aparențe, intervine pierderea capacității de a vedea dincolo de lumea imediatului.
Articol preluat din ALECART 22.
(*Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Iași.)
