România: un mozaic cultural & etnic

În categoria „Memorialistică și Diaristică”, editura Humanitas publică, în 2014, volumul de însemnări ale lui Maude Rea Parkinson, Douăzeci de ani în România (1889-1911), cuvânt înainte și note de Constantin Ardeleanu, traducere din engleză de Constantin Ardeleanu și Oana Celia Gheorghiu, într-o serie dedicată scrierilor de călătorie ale străinilor ajunși în provinciile românești. Documentarea realizată de Maude Rea Parkinson urmărește să surprindă o imagine cât mai completă a României sfârșitului de secol al XIX-lea și a începutului secolului al XX-lea, o viziune de ansamblu supusă unei perspective a străinului, venit în teritoriile românești și beneficiind de un statut privilegiat în grupul din care face parte. Astfel, pe parcursul a treizeci și trei de capitole, Rea Parkinson notează câteva informații despre sistemul de organizare politică a României, despre religia și serbările pitorești, industria și comerțul, sistemul educațional, relatări de la Curtea regală, dar și ˗ cel mai important aspect ˗, influențele unor civilizații străine, care intervin în viața românească și care fac din România o zonă de permanentă tensiune cultural-identitară între Orient și Occident.

 Maude Parkinson relatează despre un București aflat în plin proces de modernizare, care se poate lăuda cu tușe puternic occidentaliste, în special când e vorba despre elita franțuzită a Capitalei.

Însemnările de călătorie ale lui Maude Rea Parkinson din Douăzeci de ani în România (1889-1911) sunt scrise în vremea când România, ca aliat al Marii Britanii, intră în Primul Război Mondial. Scopul explicit, enunțat de autoarea britanică, era acela de-a reda atmosfera și modul de existență a românilor, deveniți brusc importanți în economia geografică a Europei, după lunga stare de necunoaștere în privința a cât este Occident și cât este Orient din România. De fapt, Maude Parkinson relatează despre un București aflat în plin proces de modernizare, care se poate lăuda cu tușe puternic occidentaliste, în special când e vorba despre elita franțuzită a Capitalei. Însoțindu-și notațiile cu afirmații romanțioase sau sentimentale, uneori cu amuzament sau, adesea, cu o ironie „a străinului” în lumea românească, autoarea surprinde detaliile modului de existență românească. De la configurarea structurală a Bucureștiului, până la descrierea teatrului, a distracțiilor zilnice din capitala mic-burgheză,̶  (patinajul, plimbările, balurile de caritate, cursele de cai, bătăile cu flori de la Șosea, jocurile de noroc etc.) și până la nuanțarea provinciilor românești în ansamblul lor, memorialul lui Maude Parkinson are un caracter heteroclit, căci uneori relevă un spirit critic bine configurat, cu ironii constructive la adresa românilor; alteori, afirmațiile ei au tendința de a recicla prejudecăți caracteristice epocii.

 Imposibilitatea de a identifica o structură identitară fixă rămâne o caracteristică a stilului confesiv adoptat în Douăzeci de ani în România.

De pildă, în carte este conturată, uneori, imaginea unei societăți deschise, receptive la culturi străine. Astfel, nu se prezintă reticența în fața „străinului”, specifică societății românești a începutului de secol al XX-lea. De fapt, ceea ce autoarea britanică arată este doar o aparență de bună purtare, specifică ca primă reacție la nou a românilor, dar care nu dezvăluie complexul de inferioritate din spatele comportamentului obișnuit. Imposibilitatea de a identifica o structură identitară fixă rămâne o caracteristică a stilului confesiv adoptat în Douăzeci de ani în România.

Prin raportare la modalitățile de interacțiune între români și străini, Maude Rea Parkinson face nu doar scurte digresiuni referitoare la reacția românilor în raport cu englezii, francezii sau nemții, ci realizează desfășurări ample, comentarii extinse ale categoriilor etnice cu care românii împart spațiul bucureștean, respectiv evreii și țiganii.

Tematica centrală, în jurul căreia gravitează autoarea, este construcția relației românilor cu alteritatea „vizibilă”; sub acest nume, identificăm etniile care sunt nevoite să trăiască împreună. Un prim caz analizat și prezentat detaliat în carte este cel al comunității evreiești. Fiind o minoritate în evoluție (aprox. un milion de evrei în România, la data însemnărilor), ea beneficiază paradoxal de un statut tolerat: „Evreii nu sunt considerați cetățeni nici când sunt născuți în țară și efectuează serviciul militar. […]Evreii nu pot practica avocatura, nici nu pot ocupa funcții în aparatul guvernamental până când nu li se acordă cetățenia în condiții excepționale, un privilegiu foarte dificil de obținut” (pg. 69). La statutul inferior al evreilor în România, vine să se adauge tendința autoarei de a accentua negativ structura lor identitară, rezultatul fiind o subtilă demonizare a figurii evreului, atunci când acesta este pus în relație cu românul: „Evreul este suficient de isteț și are grijă singur de propriile interese” (pg. 72). Sub aparența unor scenarii comice, Maud Parkinson forțează un anume tip de interpretare etnică, în virtutea unui adevăr clișeizat.

Mai mult decât atât, de multe ori, autoarea britanică formulează teze contradictorii. Este și cazul observării comportamentelor românești, cu notații adesea inconsecvente: „evreii nu sunt iubiți în România, cu toate că românii sunt mereu gata să recurgă la ei când au probleme financiare” și „În general, evreii sunt tratați destul de bine în România” (pp. 71-72).

Pe aceleași tipare evoluează și comentariile autoarei despre țigani. Aici, mai mult chiar decât în cazul evreilor, notele puternic subiective sunt evidente  ̶ și ele sunt modelate de prejudecățile și clișeele curente ale epocii și mediului autoarei, firește. De pildă, atunci când nu este la rândul său demonizat, țiganului i se recunoaște talentul de muzicant înnăscut: „toți țiganii sunt talentați la muzică, iar când această aptitudine este dezvoltată, succesul este aproape sigur” (pg. 128).

În genere, Maude Rea Parkinson construiește o imagine despre identitatea românească prin raportarea acesteia la o alteritate  ̶ care e totuna cu subiectivitatea ei, a călătoarei străine. 

Maude Rea Parkinson încearcă să exploreze, în Douăzeci de ani în România (1889-1911), atât imaginea de ansamblu a societății românești de dinainte de Primul Război Mondial, cât și raporturile ce se stabilesc în mentalitățile distincte ce sunt forțate să coexiste. În urma acestor tipuri de raporturi, societatea românească se construiește pe baza diferențierii, pe schimburile mentalitare. Nu mai este vorba de o identitate stabilă, relaționarea etnică se juxtapune în fapt peste specificul românesc.

Interesant pentru cititorul de azi poate fi faptul că Maude Parkinson elaborează un atare tip de discurs nu numai pentru a explica particularitățile de viață ale românilor, ci și pentru a crea lectorului englez posibilitatea de a intra într-un schimb mentalitar, de a se imagina într-o astfel de interacțiune culturală. De aici și impresia finală: este memorialul de călătorie al lui Maude Rea Parkinson o explorare capabilă să redea un fundal corect al României la începuturile modernizării sale ori rămâne o nevoie personală de a apropia existența românească de un model al societății occidentale, în speță, cea britanică?

 

(*Ioana Hodârnău este masterandă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Studii Literare Românești.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!