La începutul clasei a IX-a, prima temă pe care am avut-o la literatură a fost să scriem despre noi, mai precis să facem un eseu liber cu titlul „Cine sunt eu?”. Mi s-a părut inițial banal pentru că, naivă, am crezut că aș putea, ca oricare dintre noi de altfel, să vorbesc despre mine fără efort. Totuși, odată așezată la birou, mi-am dat seama că e extrem de dificil să scriu despre propria persoană în mod autentic – fără să spun că sunt sora cuiva, fiica altcuiva, prietenă cu cineva. Am înțeles că a scrie despre lucrurile care îmi plac, a vorbi despre mâncarea sau culoarea preferată ar fi un mod de a umple pagina fără a spune de fapt ceva. Atunci am descoperit cât de greu este să vorbești sincer despre tine fără a deveni vulnerabil. La fel, Stella – personajul lui Ruth Reichl – trăiește mare parte din viață într-o formă de anonimat, existând doar pentru ceilalți ca fiica Celiei, ca prezență discretă la petrecerile mamei sale, ca femeie care nu deranjează și nu cere nimic.
A trăi reinventând mereu atât propria viață, cât și pe cea a fiicei tale.
Stella din Romanul Parisului nu este cea care intră într-o cameră și atrage toate privirile. La început aproape că dispare în decor, servind aperitive și băuturi invitaților la faimoasele serate ale mamei. Trăiește ordonat, tăcut, precaut și își transformă viața într-o rutină rigidă, fiindcă rutina este singurul lucru care nu o rănește. În viața de adult poartă greutatea amintirii copilăriei reci, în care a crescut în umbra unei mame al cărei glas umple încăperile locuinței la petreceri, a cărei frumusețe atrage bărbați ce se apropie de Stella în mod nepotrivit și a cărei personalitate acaparează atenția tuturor. Prezentă lângă o mamă incapabilă să ofere afecțiune, Stella învață să nu ceară nimic de la nimeni și să se distanțeze treptat de tot ceea ce este Celia și de ceea ce reprezintă ea ca mamă. La urma urmelor, maternitatea fusese unul dintre puținele eşecuri ale vieții sale – și cu siguranță nu era vina ei că avea un copil care nu e bun de nimic.
Moartea mamei nu va fi nici ușurare, dar nici durere. Nu e motiv pentru lacrimi sau regrete, este doar o stare de liniște, sentimentul de îndepărtare a haosului și a zgomotului ce a însemnat viața ei de până atunci. Ea vine însă cu ceea ce Stella consideră a fi ultima încercare a mamei de a o controla, de a face din ea fiica pe care și-a dorit-o. De a o transforma în copilul cu care s-ar fi mândrit, căci nu suporta ideea de-a avea o fiică care să nu fie nici genială, nici frumoasă, așa că-și inventase pur și simplu una nouă. La urma urmelor, la fel făcuse și cu ea însăși.
Răceala Celiei și modul în care privește maternitatea au eleganța, farmecul și sofisticarea specifică felului său de a fi. Ea nu își abandonează copilul fizic, ci afectiv, iar acest tip de abandon lasă răni pe care Stella le poate enumera pe degete cu mare simplitate când vorbește despre mama și copilăria ei. Fata crește în umbra unei femei care ocupă tot spațiul dintr-o încăpere și care transformă maternitatea într-un accident nefericit al propriei biografii. Poate cea mai crudă idee a cărții este că unii părinți își iubesc copiii doar atunci când îi pot transforma într-o extensie idealizată a propriei imagini. Celia nu suportă mediocritatea, fiindcă în spatele vanității ei există o frică profundă de a fi uitată, de a nu fi băgată în seamă. De aceea își reinventează constant atât propria viață, cât și viața fiicei sale.
Devii cine ești abia când începi să participi la propria viață.
Ceea ce tulbură în romanul lui Ruth Reichl (în traducerea Ancăi Dumitru) este subtilitatea analizei unei legături în care forța de seducție a mamei, personalitatea ei covârșitoare, rolurile pe care le joacă lasă răni adânci într-o fiică ce descoperă repede că e doar un accesoriu – și acela lipsit de valoare, dar și modul în care Stella se va desprinde de vechiul sine, descoperind cine este și ce poate. Parisul nu o schimbă brusc, într-un moment grandios sau profund neașteptat, ci prin coincidențe fragile și clipe în care timiditatea o reține din a refuza experiențele ce se ivesc. De exemplu, nu o refuză pe vânzătoarea micului magazin care îi spune că pe ea a așteptat-o și o îmbracă într-o frumoasă rochie. Nu refuză restaurantul în care aceasta îi cere să poarte rochia și nici felurile de mâncare ce îi sunt sugerate. Nu refuză conversația întâmplătoare cu un domn în vârstă care îi spune că rochia pe care o poartă a fost a soției sale și e arată curios în privința ei și a modului cum savurează vinul și descrie gustul preparatelor. Nu refuză nici când acesta o aduce la un muzeu de artă și îi împărtășește povestea unei femei ce, pentru a avea acces la lumea artei, a servit drept model pentru numeroși bărbați. Într-o lume dominată de bărbați, ea a luptat pentru a picta și talentul său nu a lăsat nicio urmă, operele ei pierzându-se sau fiind distruse. Întreaga sa viață a fost practic ștearsă, iar portretele pentru care a fost muză o surprind în ipostaze diferite, după plăcerea pictorului; ea a existat, așadar, doar prin filtrul privirii celorlalți, a avut ce identitate i-a fost dată. Stella vrea să afle cum se vedea Victorine pe sine și căutarea ei devine aproape simbolică – e o căutare despre toate femeile acelei perioade, despre autodefinire, mai presus de ipostazele în care te văd/ te surprind/ te portretizează ceilalți.
Astfel, romanul lui Ruth Reichl te face să te întrebi dacă există într-adevăr întâmplare sau dacă nu cumva uneori viața încearcă să ne conducă undeva înainte să înțelegem noi cum sau de ce. Transformarea Stellei se produce printr-o acumulare de întâmplări aparent nesemnificative, prin oamenii întâlniți întâmplător, prin faptul că pentru prima dată acceptă experiențe fără să fugă de ele. Cartea sugerează subtil că identitatea nu se descoperă prin introspecție și izolare, ci prin contact cu lumea. Devii cine ești abia când începi să participi la propria viață.
Pentru Stella, mâncarea, care până atunci era doar hrană, capătă un sens mai profund, se transformă în pasiune, asociată sentimentului de împlinire, iar gustul devine memorie și apropiere umană. Ea învață tandrețea prin gesturi simple, prin mesele împărțite cu ceilalți, prin felul în care cineva îi recomandă un vin sau îi gătește ceva și, mai târziu, prin a fi alături de ceilalți, inclusiv alături de tatăl pe care nu îl întâlnise până atunci și a cărui identitate nu o știa. Astfel, se regăsește pentru prima dată prin gătit, prin citit, prin conversații, prin libertatea de a exista fără să fie privită ca proiectul eșuat al altei persoane.
Relația cu tatăl se construiește un timp mai ales ca absență, iar această absență devine una dintre forțele care îi modelează întreaga viață. Stella nu crește doar fără o figură paternă, ci fără explicații, fără adevăr, fără sentimentul că aparține unei istorii complete. Mama îi ascunde constant informații despre el, iar misterul acesta produce un gol pe care tânăra îl poartă în toate relațiile sale. Stella caută de fapt dovada că a fost dorită de cineva, că existența ei nu a fost o eroare, că cineva o poate iubi sau aprecia așa cum este. Ea speră că nu a fost doar consecința unei greșeli sau un inconvenient în viața Celiei. Din această perspectivă, romanul surprinde foarte bine felul în care lipsa iubirii nu produce mereu revoltă, ci, de cele mai multe ori, conduce spre interiorizare, spre timiditate și dificultatea de a te considera demn de atenția celorlalți. Cred că aici se află adevărata forță a cărții, căci ne arată cât de mult din identitatea noastră se construiește din ceea ce nu am primit. E un adevăr deopotrivă trist și dur.
Nu există o clipă anume în care Stella descoperă cine este. Există doar momente succesive în care ea începe să nu mai fie cine au vrut ceilalți să fie.
Romanul Parisului nu oferă răspunsuri clare despre destin, iubire sau apartenență. În schimb, lasă în urmă ideea aceasta neliniștitoare că viața se formează din hazard și coincidențe aparent lipsite de sens. Uneori, un oraș, o conversație întâmplătoare sau o rochie purtată într-o seară banală ne pot schimba mai mult decât toate deciziile atent calculate.
În paralel, povestea unei femei care a existat în istorie doar prin privirea pictorilor bărbați devine o meditație despre felul în care identitatea feminină este adesea construită din interpretările altora. Victorine apare în multe tablouri, reinventată constant de cei care o privesc, însă aproape nimeni nu încearcă să afle cum se vede ea însăși. Stella simte nevoia să-i descopere misterul fiindcă și ea a fost definită toată viața prin vocile altora. Romanul pune astfel o întrebare esențială: în ce măsură există un „eu” autentic dincolo de toate rolurile, proiecțiile și versiunile fabricate despre noi.
Căutarea portretului lui Victorine transformă volumul dintr-o simplă poveste despre vindecare într-o reflecție despre memorie și identitate. La început pare doar o curiozitate artistică, însă devine treptat o obsesie aproape personală pentru Stella, Victorine reprezentând imaginea tuturor femeilor ce au existat doar prin felul în care au fost privite de alții. Ea e redusă la rolul de muză, de corp, de prezență estetică, ceea ce o neliniștește și o intrigă pe Stella. Propria perspectivă lipsește aproape complet, ca și cum nimeni nu a fost interesat de cine este cu adevărat. Tânăra se regăsește în povestea ei și de aceea găsirea portretului capătă o semnificație profundă. Căutând o operă de artă dispărută, speră să dea peste dovada că Victorine a existat cândva dincolo de privirea bărbaților care au pictat-o, că a fost mai mult de atât. Portretul devine simbolul unei identități recuperate, al unei femei care reușește măcar pentru o clipă să iasă din rolurile impuse și să fie văzută ca subiect al propriei vieți. În mod indirect, Stella caută același lucru pentru sine. Întreaga ei existență a fost modelată de proiecțiile mamei, de tăcerea tatălui absent și de propria tendință de a ocupa cât mai puțin spațiu. Salvând memoria lui Victorine, ea încearcă să se salveze pe ea însăși din anonimatul în care a trăit, arătând cât de fragilă este memoria umană și cât de nesemnificativă este, în final, o viață.
Romanul Parisului, de Ruth Reichl urmărește așadar felul în care un om se construiește lent, din absențe, din gesturi mici și din lucrurile pe care nu a avut niciodată curajul să le numească lipsuri. Povestea Stellei este tulburătoare fiindcă poartă una dintre cele mai tăcute tragedii posibile, aceea de a nu cunoaște cine este în afara rolurilor pe care i le-au impus ceilalți. Astfel, romanul devine mai mult decât o poveste despre Paris sau despre familie, e o carte despre felul în care încercăm toată viața să găsim o imagine autentică a propriei persoane, dincolo de toate portretele pe care ceilalți „le-au pictat” despre noi.
*Alexandra Istov este elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Petronela Irimia
