Pentru că uităm, pentru că uit, pentru că am uitat deja mult prea multe, pentru că ai știut cândva și nu prea mai știi acum și te temi că-n curând n-o să mai știi aproape deloc, pentru că n-ai știut nicicând și nu știi acum și de-aceea nici n-ai cum să mai știi vreodată, pentru asta se procedează la înălțatul ciobului de amintire înspre cer. Cu grijă la muchii.
Pulsează în acest volum de povestiri care recuperează un timp mic și cenușiu, apăsător, un netimp, căci sugruma din fașă orice speranță și părea să se târască la nesfârșit spre niciunde prin epoca ce se visa de aur – și s-a dovedit a fi de plumb – o frumusețe iradiantă și o extraordinară tristețe.
În drumul fiecărei vieți surprinse pentru o clipă aici e mult adevăr uman. Așezat în cadrul de atunci, în care existențele erau pironite în tăceri vinovate, în șoapte când veninoase, când prinse în zbor ca libelulele vara și lovind apoi inocența unui suflet de copil, în apartamente în care se strângeau singurătăți și drame, în camere de cămin peste care se întindea umbra amenințătoare a unui portar (probabil și securist) ca Tătaru sau în adunări în care, cu gâturile întinse, ca un pui de găină, renunțai să mai cauți să vezi chipul Tovarășului sau vreun sens, în ore fără curent electric și cozi interminabile la alimentară. Într-un timp în care prieteniile aveau altă aromă și un chicotit nevinovat devenea salvator, în care dragostea dispărea rușinată sub greutatea unui cuvânt aruncat ca o anatemă, târfă, în care trupul era mutilat în atât de multe și felurite moduri, în care sufletul se chircește când înțelege cum și de ce e îngropată mireasă o fată din oraș – rămăsese gravidă, nu mai era nimic de făcut, ea n-a găsit nimic altceva de făcut, a făcut ceea ce fac atâtea altele, atunci când nu mai e nimic de făcut. Un timp în care picioarele îngheață, stomacul se strânge pe când privești o roată de cașcaval în paginile unei reviste și te gândești la vrăbiile de pe geam pe care le-ai putea prinde în timp ce ești convinsă că mama le-ar putea tăia gâtul firav, căci ți-ai amintit de mâinile ei pline de sânge și de un lighean la fel de însângerat în bucătărie acum câțiva ani. Și crezi că a fost sângele unei găini sau al unui curcan, așa cum crezi și acum că vrăbiile ar putea fi bune pentru un arpacaș.
Zeci de sori de metal luminând panglica îndoliată a asfaltului.
Vieți ghemuindu-se pentru a face față acestui netimp. Târându-se zi după zi, învolburându-se, zbătându-se o clipă – pentru ca apoi să învețe că zbaterea nu face decât să ascută durerea. Pitindu-și apoi tinerețea sub conturul unui dermatograf, al unui ruj întins pe buze cu hârtia igienică, într-un ac de siguranță ce ascunde marginile unui maiou; transformându-se în griji de oameni mari, în mormane de lucruri adunate ca pentru a te feri de singurătate, în mese de familie și exasperări mocnite, în lingura cu care îți plesnești peste mâini copilul ce vrea căiniță, nu fasole verde – deși nu el este adevăratul motiv al disperării tale, ci celălalt, cel de care te pregătești să scapi, știind ce riști, dosind o cutie cu bomboane de ciocolată și un plic gros albastru, lovindu-ți cu disperare pântecele în timp ce privirea celuilalt fiu, doar un pic mai mare – fiul ascultător, deja domesticit – e îndreptată către dulcele care nu-i pentru el și nu va fi niciodată. Căci ceea ce e mai bun e pentru o moarte, nu pentru o viață. Viața doar se suportă.
Ce-ți rămâne de făcut e să prinzi din când în când câte o pepită de frumusețe: o carte cu basme rusești luată de la biblioteca de la parterul blocului care să te însoțească în timp ce îți cauți sora mai mare în întuneric și înfrunți apoi zâmbetul ei liniștit la masă, lumina mierie a unei după-amiezi, privirea a doi tineri și degetele lor atingându-se la cantină într-o promisiune, râsul revărsându-se din pieptul a două prietene. Pentru a putea dosi celelalte lucruri care se întâmplă: moartea unui nemernic. Care ți-a fost tată. Sau dispariția unei femei pentru că dădea afară copii și întoarcerea ei peste ani, doar o umbră. Sau trupul unui motan ce ți-a fost un timp tovarăș de copilărie și pe care nu-l poți salva de răutatea lumii, dar care visează – motănește, nevinovat – că ar putea să se nască din nou. Ca toți ceilalți, mici și mari, copii și părinți, prizonieri în viețile lor cu gust de mămăligă cu ceapă, supă de tacâmuri sau griș cu lapte, cu frica pitită în oase, în acel netimp ce nu rodește decât în cozi la alimentară și visuri repede zdrobite. Oricât te-ai strădui, nu poți salva inocența din ochii unui copil de trei ani după ce descoperă cealaltă lume, a băieților mai mari. Nici măcar cu o pastilă de piramidon. Și nici încrederea în ceva simțit ca iubire după ce îți frigi pântecele cu cărămida îmbibată în oțet și încălzită pe reșoul din camera de cămin pentru a nu ajunge din nou la Marinescu. Nici iluzia fericirii după ce, la sfârșitul stagiului militar, exultând că nu ai spus jur, ci ai schimbat în gând o literă – singura libertate, singura victorie, cele pe care nicio tresărire a vreunui mușchi nu trebuie să le lase să se vadă – ajungi în camera de cămin la timp, chiar înainte de a se închide peste vară, și constați că mica ta comoară și a prietenei tale – un săpun Fa, un ruj, un deodorant, nimicuri atât de prețioase cu care să fardezi cenușiul tinereții voastre – au dispărut. Nu banii, nu actele.
Și spaima asta tot acolo rămâne, acolo e aici și atunci e acum.
„Roșu, roșu, catifea, / Ce se dă nu se mai ia” îngână o fetiță la geamul apartamentului domnului Teodorescu (în povestirea ce dă titlul volumului), în care în sfârșit reușise să pătrundă echipa de deratizare. Acolo unde bătrânul își apără peticele de viață și își îngroapă singurătatea sub mormane de lucruri inutile. Care toate poartă pentru el amintirea a ceva ce a fost. O manie care e armura lui de brav supraviețuitor. De bărbat obosit. De bărbat singur. Din tot ce a avut rămân cărțile și un schelete, al lui Molly, pisica ce se aciuase pentru un timp pe lângă el. Și despre care crezuse că a fugit. Că l-a părăsit. Precum soția. Precum fiica. Precum nepoatele. Găsit în baie. Mort de bătrânețe, ascuns sub grămada de lucruri fără sens de care bărbatul se înconjurase. Așa cum probabil se va întâmpla peste un timp și cu el. „Roșu, roșu, catifea, / Ce se dă nu se mai ia”. Dar ce nu se dă, ce ți se ia cu brutalitate, cu ferocitate, ce ești nevoit să dai? Cu aceste lucruri ce se întâmplă?
Despre urma/rana lor vorbesc povestirile Veronicăi D. Niculescu. Roșu, roșu, catifea, / Ce-ai trăit nu ți se ia. Ce ai trăit pândește în Cărămida în privirea îndreptată către trupul contorsionat al unei fetițe făcând exerciții în sufrageria apartamentului tău, cu inima strânsă înregistrând mândria mamei, prietena, sora de atunci când erați amândouă firave ca puii căzuți din cuib și într-o duminică ați pornit în căutarea unei cărămizi, care până la urmă a fost o placă de BCA, din cele din care căraserăți în vară, la practică, pe șantierul unde urma să se înalțe un nou bloc. O cărămidă de care aveați nevoie exact în acea zi, fiindcă deja lucrurile fuseseră prea mult amânate. Iar duminica, în căminul studențesc de fete, secretele se păstrează mai ușor. Sau măcar asta poți să speri. Atunci erau anii `80. Ceea ce i se întâmplase Ligiei ți se putea întâmpla și ție. I se putea întâmpla oricui: înțeleg că ceea ce i s-a întâmplat ei putea la fel de bine să mi se fi întâmplat și mie, dar acesta e doar un fel de a spune, fiindcă într-un fel ceea ce i s-a întâmplat ei, iată, chiar mi s-a întâmplat și mie. Acum trupul mic al fetiței din fața ta cheamă durerea de atunci. Rușinea, spaima, disperarea. I-am zis să aibă grijă de-acum. Nu știu dacă i-am zis-o sau am gândit-o. O gândesc și acum, dacă o spaimă îți intră o dată în oase, nici că mai iese, se cuibărește acolo și acolo rămâne, amin, și când te plimbi, și când faci dragoste, și când e duminică, tot acolo rămâne, și când e toamnă, și când e frig în cameră, și când e dureros de frumos pe străzi, tot acolo rămâne, și când nimic din toate acestea și un pic din toate celelalte. Acum, între atunci și fetița din dormitorul ei se scoate un joc cu bile de sticlă. Să țină demonii la distanță. În Sfoara, frica de altădată, palmele din copilărie ale tatălui, obrazul drept – și capul izbește peretele din stânga. Obrazul stâng – și capul izbește peretele din dreapta, mirosul de stătut, plecarea lui de acasă, întoarcerea peste ani, rugămințile de a fi primit înapoi, tăcerea, spitalul unde a murit, sfoara care îi ținuse mâinile țepene la un loc, toate acestea sunt în continuare în trenul care leagă Timișoara de Pitești, în spaima și dezgustul față de trupul masiv al conductorului, în felul în care îl urmează în noapte după ce locomotiva ia foc. În lacrimile care nu trebuie lăsate să curgă, în vinovăția care dă târcoale, în sfoara pe care o pune în mâinile bărbatului ce i-a însoțit o parte din frica și singurătatea nopții de Revelion – un dar sau o eliberare, cine știe. Sacoșele ce atârnă ca un apendice scofâlcit din trupul fiecărui om, femeie sau bărbat, bătrân sau copil în Fericiri aiuritoare. Gândul fiecăruia că „Poate o să ajungă”, melodia țâșnind, straniu, din gâtlejul Doiniței: „Într-o zi mi-ai dăruit o portocală / Lumea toată ne părea o portocală”, sticla de ulei din sacoșă – doar una, cealaltă, respinsă, căci era ușor ciobită, dar și una e suficient pentru a-ți da sentimentul izbânzii – și mica ei portocală: perechea de cipici mărimea 20. Senzația de plutire, gheața, căderea. Mâinile mamei încercând să salveze uleiul, mâinile fetiței încercând să salveze ce a mai rămas din promisiunea unei portocale, din perechea ei de cipici. Fericirea aiuritoare, ține minte, fetițo, îți scade vigilența. Spaimele se impregnează înăuntru mai ceva ca o pată de ulei. În viețile acestor personaje mici și mari, soarele înghețat, soarele de pe monedele ce pot promite doar surogate de fericire, soarele ce se înalță glorios veghind ogoarele, uzinele și muncitorii patriei nu face decât să deschidă răni, să amâne împlinirea unei dorințe, să lase urme aspre în pumnii încleștați, în ridurile de la colțul buzelor și al ochilor, în cutele sufletului. E un soare care te arde mai ceva decât cel de iunie din ziua în care coconul de inocență al unui băiețel de trei ani se pierde definitiv (Grigore), un soare mai aspru decât frigul din apartamente sau decât răceala zăpezii pătrunzând prin pungile puse în cizme pentru a ți proteja picioarele în Micuța Vera, un soare mai aspru decât oftatul continuu al unei mame în fața copilului ei și a celor cinci pisoi aduși de el, N-avem, n-am, în Zei.
A plecat, mi-am zis, așa cum se duc toate, cu sau fără dâră de rouă cehoviană în urmă.
E o continuă tensiune între această frumusețe și inocență ultragiată, între privirea senină brusc lovită de lama unei realități necruțătoare și sufocantul drum al zilelor ce se scurg peste viețile acestor oameni. Povestirile din Roșu, roșu, catifea ne obligă să nu uităm. Dar o fac cu atât de multă tandrețe și înțelegere față de toate cele omenești, încât simți nevoia să întinzi palma și să ocrotești – măcar pentru o clipă – toate acele vieți neîntregi, ușor ciobite, frânte prea devreme. Vieți gârbovite, dar care continuă să caute lumina mierie și să se țină puternic de ea. Stilistic, toate povestirile sunt niște bijuterii. Atent lucrate, comunicând subtil una cu cealaltă – urmărind salturi între vârste și stări, împletind registre și cadențe într-o frazare ce poartă amprenta celui (celei) care trăiește înăuntrul cuvintelor, iubindu-le și crezând necondiționat în îmblânzirea lor. E multă candoare și multă forță în lumea din acest volum – ediția revăzută – Roșu, roșu, catifea. E tot ceea ce poți aștepta de la o carte să-ți ofere: cruzimea adevărurilor și frumusețea de nesuportat a vieții, rigoarea formei, soliditatea textului și delicatețea sufletului omenesc.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
