Roxana Dumitrache & Alecart. Despre „a fi” la feminin

Roxana a intrat în sală, în masa de adolesenți care o așteptau, cu vizibilă & netrucată emoție. Nu încearcă să iasă neapărat în evidență, dar are șarm. Se vede bine treaba asta pe fețele adolescenților: sinceritatea admirației. Roxana este persoană foarte plăcută, care emană fericire și bună-dispoziție.

A intrat acum, evident, pe ușa profesorilor. Așa cum, poate, și-a dorit dintotdeauna. Nici omul solid, cu o statură impunătoare, de la intrare n-a recunoscut-o. Au trecut 10 ani. 10 ani în care a învățat în București & în Londra, a scris și a iubit. 10 ani în care am știut ce înseamnă dorul de școala mea, de profesorii mei, de tot ce mi-a fost aproape de suflet…

Se așază & primește frumos, cu zâmbet deschis, prezentarea moderatorului, domnul profesor Gheorghe Cîrstian. Apoi vorbește. Are o voce caldă, aleasă, lucrată. Atât de bine echilibrată, cu inflexiuni limpezi. Le mulțumește organizatorilor pentru invitație & se înclină. Stând în fața voastră, îmi doresc să fi fost ca voi. Ca elevă, am avut o naivitate splendidă. Liceul meu, liceul acesta, făbricuța mică și verde, pe care, la început, am privit-o cu repulsie din exterior, a avut un lirism al lui. Am mers la filo pentru că am avut o deschidere mai mare pentru limbi și ceea ce înseamnă literatură. Nu mergem la filo ca să scăpăm de matematică. Câteodată, mai glumesc și eu cu cei cunoscuți și le spun că specia umană se arde în profilul real. Nu prea le place.

Se întoarce către doamna profesoară de română Anca Vieriu. Acum, o am alături pe doamna mea profesoară pe care am și iubit-o, dar am și urât-o. Cu patimă. I-am mărturisit și dumneaei, la banchet. M-a cam terorizat. În prima oră a venit în mijlocul unor lighioane fricoase. Ne-a privit preț de câteva momente, apoi a ridicat capul și a zis BAU. În momentul acela liceul mi se părea o celulă de teroriști.  Cât de bine e să vampirizezi niște tineri, să te hrănești din energia lor! Apoi am aflat ce bine e să ai alături o profă atât de spirituală, de tușantă, de vie cu noi, cum este doamna mea de română.

Vocea Roxanei capătă noi inflexiuni nostalgice. Ne impresionează pe toți ușurința ei de a-și schimba tonul, de a-l modula după cel căruia îi vorbește. Eram în clasa a douăsprezecea când, peste vară, clădirii pe care începusem să o privesc cu mai multă simpatie i s-au înălțat ziduri. Dacă toate clădirile bine cotate și respectabile ale lumii au ziduri, atunci și liceul meu trebuia să fie îngrădit. Am detestat gardul și mi-a părut injust că pe noi nu ne-a întrebat nimeni. Totuși, e aici și astăzi. Și mi se pare că abia după ce treci de gard poți vedea cu adevărat frumusețea dinăuntrul nuanței de verde pe care zugravul, cu o pasiune exclusivă pentru culori neobișnuite, a atribuit-o liceului nostru.

Concluzionează. Cumva, am ieșit din liceu fericită. Nedistorsionată în interior. Mi-au devenit dragi profesorii și colegii. Mi-a devenit dragă și clădirea asta, și materiile. Nu aș schimba nimic din toate acestea. Dar aș schimba sistemul. Apoi zice că trebuie oprită, fiindcă prea vorbește mult.

Prilej pentru domnul profesor să o roage pe Brenda Lehaci să cânte. La pian, o muzică specială, în ton cu incursiunile nostalgice ale Roxanei.

Vin întrebări, pleacă răspunsuri. Temele sunt diverse, dar se împletesc. Școala de aici, școala de afară, de pildă. Plusuri & minusuri. Bugetul alocat salariilor profesorilor e relativ enorm de scăzut față de cel alocat apărării naționale, de exemplu. Nu că apărarea națională n-ar fi importantă. Dar și cultura, și educația, și arta sunt importante. Se creează o imagine preconcepută greșit despre ce înseamnă să fii profesor. Mi-ar fi plăcut ca școala să ne pregătească mai mult pentru carieră. Există persoane care chiar nu-și dau seama care le este vocația, care nu-și cunosc pasiunile și care, prin faptul că fac la serviciu ce le displace, îi torturează pe ceilalți. Fie ei elevi sau profesori.

Roxana mărturisește, cu nostalgie în voce, că și-ar fi dorit mai mult sprijin moral decât pur didactic. În școli, între elevi și profesori trebuie să existe o legătură de prietenie și cooperare. Există profesori și profesoare care ne sunt ca niște părinți, dar, în cealaltă extremă, există cadre didactice care nu atrag prin personalitatea lor, prin profesionalismul didactic, prin caracter, prin relațiile interumane pe care le stabilesc. Este un interes al fiecăruia să dăm randament maxim și să fim fericiți. Dar, oare, nu suntem și sadici?

Cu toate acestea, Roxana a ajuns un om de succes, cum o caracterizează o adolescentă. Pentru că a știut să fie selectivă, pentru că a avut pasiune, a absolvit Științe politice la București ca șefă de promoție. Cu toate acestea, spune ea, nu în ierarhizare constă inteligența, nici în talentele individului. Ci în capacitatea individuală de a alege, de a trăi fiecare moment cu pasiune și implicare, de a te îndrăgosti de ceea ce faci.

Despre dragoste în liceu. Mă îndrăgosteam la fiecare două zile. Dar îmi trecea repede. Trăiam acele momente de îndrăgosteală în interiorul meu. Mi-era frică să le împărtășesc cu alții. Dacă ar avea posibilitatea să se întoarcă în timp, ar schimba multe. Poate prea multe.

Despre feminism. Roxana e și o recunoscută & declarată feministă, o luptătoare pentru feminism. Însăși prezența ei e încărcată de feminitate, de gesturi inteligente, adaugă doamna profesoară Anca Vieriu. De aici, Roxana vorbește despre barierele pe care le ridică utilizarea termenului femeie și a tuturor derivatelor lui. Ea precizează că încă există concepții greșite privitoare la poziția ocupată de persoanele feminine în cadrul societății. O activistă convinsă militează pentru drepturile femeilor. A vorbit despre un moment special, când a mers, alături de alte 49 de femei, chiar în fața Parlamentului și a cerut respectarea unui drept anume al femeilor în cazul unei legi nedrepte promovate în Polonia. Prezența a 50 de persoane l-a lăsat indiferent pe jandarmul care venise să le ceară explicații. Pentru el, preocupările femeilor nu sunt decât în materie de reviste și de rujuri.

Dar Roxana nu se oprește aici. Vorbește despre implicarea femeii în societate, despre rolul ei în afară de a fi mamă și casnică. Am ajuns să mergem la interviuri și să mințim, conștiente fiind că, dacă vom răspunde că plănuim să avem vreun copil în viitor, nu vom obține jobul. Am ajuns să avem în cadrul Parlamentului Comisia  preafrumos numită „a egalității de șanse”, dar nicio femeie să nu fie membră. Abia când au avut nevoie de un reprezentant feminin la conferințe au acceptat prezența unei femei.

Roxana e acum în elementul ei. Expune, argumentează, subliniază. Cu pasiune. Intră în dialog și un ospete drag alecartienilor, graficianul Sorin Baciu. El vorbește despre exagerările mișcării feministe & despre vocația complementarității. Câțiva liceeni, și sunt și liceene între ei, îl susțin. Roxana răspunde cu calm, cu metodă, i se vede pe chip și înflăcărarea pentru cauză. Adevărul e, că, deși libertatea le este garantată femeilor, acestea sunt încă tratate cu inferioritate. Nu suntem, din fericire, în Arabia Saudită, încât această atitudine să fie mult mai vizibilă, dar, la o analiză în detaliu, putem să ne dăm seama cât de multe avem încă de schimbat.

 Depre normalitate. Prea multe ni se par abateri de la normalitate. În fond, normalitatea nu presupune decât supunere unor reguli. Sau nu vrem libertate? Să ieși din sfera firescului înseamnă să fii liber. Să fii fericit. Să accepți că libertatea înseamnă să te schimbi tu ca să-i poți schimba pe alții.

Despre fericire. Cum e cu fericirea? Fosta elevă & profesoara ei se completează, iau pe rând cuvântul & vorbesc despre fericire. E atâta liniște în jur, cum n-am fi putut spera. Promovăm valori, ne dorim libertate, vrem să fim fericiți. Vrem viitor? Atunci, să se ofere mai mult fiecăruia, să fim încurajați să ne urmăm visele. Noi toți putem. Avem nevoie doar de vise. Avem nevoie de speranță, de prietenie și de sprijin.

Brenda ne cântă din nou la pian. Acum e un moment mai scurt, dar la fel de plăcut. Mai apucăm să vorbim despre clipul cu ia îmbrăcată de o negresă & despre comentariile răutăcioase, chiar discriminatorii. Despre jocul social echitabil, fie că vorbim de negri, fie că vorbim de romi. Roxana are ultimul cuvânt. Cât despre echitate, trebuie să scăpăm de concepții, de scări de măsură, de comparații. Doar atunci vom fi cu adevărați liberi și fericiți. Lumea are nevoie de bunătate, nu de altceva.

Întâlnirea Alecart a luat sfârșit. Roxana s-a întors la liceul ei cu nostagie & o mie de emoții. La final, ne-a mulțumit tuturor cu umbre de lacrimi. E fericită. Fericirea ei se amplifică: două liceence emoționate au venit lângă ea, i-au mulțumit pentru tot & i-au spus că îi sunt profund recunoscătoare pentru că i-au dat prilejul să o cunoască & să o asculte. Emoționată și ea, Roxana le-a îmbrățișat cu duioșie. Au fost apoi și alte îmbrățișări. Au fost făcute și fotografii. În fond, cum ea însăși o spune, Roxana se întorsese într-un spațiu drag, lângă oameni tulburător de frumoși & de deștepți.

 Mulțumim, dragă Roxana! Te așteptăm cu bucurie la o nouă întâlnire.

Alecart is joy.

 

*Violeta Alina Țibuleac este elevă la Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.