Rugul, de György Dragomán: O realitate care (încă) ne privește

„Cum poți să fi trăit și să nu ai nicio poveste să spui ?” îl întreabă Naștenka pe visătorul din nuvela dostoievskiană Nopți albe, iar uimirea ei pare e îndreptățită. Căci povestea este cea care se află în epicentrul vieții și ea rămâne vie în măsura în care există un povestitor ce îi va da viață și un suflet căruia să-i fie destăinuită. În acest sens, ea reprezintă modalitatea prin care viața unei persoane devine locuibilă pentru celălalt.

Construit sub forma unei imense păpuși Matrioșka în care se ascund întâmplări și destine, romanul lui György Dragomán Rugul dezvăluie fiecare „sertar” și fiecare „figurină” pe măsură ce Emma, fetița de 13 ani, orfană și străină de trecutul propriei familii, reconstruiește viața celor ce au fost înaintea ei prin poveștile pe care Bunica i le spune. Cea mai mare dintre aceste păpuși ascunde povestea unui popor care a plătit prețul libertății cu sânge, acțiunea fiind plasată în perioada imediat postdecembristă, dar adunând în matca ei aluviuni ale trecutului mai apropiat și mai îndepărtat.

Străină printre ai tăi

Climatul în care Emma este primită la sosirea în orașul bunicilor este unul profund marcat de suspiciune, de ură și de nevoia de răzbunare pe care fiecare persoana ce o întâlnește Emma, începând cu colegele de clasă până la străinii de pe stradă le manifestă, privind-o cu răceală și suspiciune, acuzând-o de trădări pe care nu le înțelege și pentru care nu are cum să se simtă vinovată – la fel cum nu se poate simți vinovată pentru că ea a supraviețuit accidentului de mașină, iar părinții ei nu. „Capetele de acuzare” împotriva Emmei sunt constituite din ceea ce se presupune că ar fi făcut bunicul ei în timpul regimului comunist, fapte pe care Bunica le contestă vehement, dezvăluind treptat trecutului concentraționar al Bunicului. Bunicul care, întors de la Canal, nu a vrut nimic altceva decât să supraviețuiască, să-și clădească o viață în noua realitate sumbră în care fusese eliberat și care va sfârși spânzurat chiar cu puțin înainte de prăbușirea regimului ce i-a distrus viața.

De cine este el omorât ? Răspunsul la această întrebare se risipește și rămâne sub forma unui ecou, persoanele responsabile pierzându-și concretețea în genericului „ei”. Ei l-au omorât, ei au ocupat spitalul cu răniți, ei au orchestrat masacrul din zilele revoluției. Sunt aceeași ei care au înțeles că cea mai mare armă ce poate ajunge în mâinile populației este adevărul, iar puterea se păstrează doar prin incertitudine.

Marcată de o copilărie încheiată prematur, Emmei nu îi este permis să se agațe de amintirea părinților, deoarece asta ar face-o vulnerabilă în fața pericolului care mocnește în subteranele unei societăți zguduite de schimbări. Treptat, în sufletul fetei se creează o aversiune îndreptată împotriva propriei inocențe pe care ajunge să o renege. Cititorii au acces la aceste momente de derută, de neliniște, de revoltă, la încercarea ei de a se proteja rănind, dar și la drumul sinuos al maturizării, surprinse extrem de verosimil, căci tot romanul este construit sub forma monologului interior al fetiței.

Istorii și traume familiale

Singurele momente în care se întrerupe fluxul gândurilor ei sunt cele care recuperează povestea bunicii, spusă fragmentar nepoatei. Până în acest punct al romanului s-a construit imaginea unei iubiri ce depășește timpul, a unei legături inalterabile între Bunică și Bunic, însă mărturisirea acesteia dezvăluie o altă fațetă, dureroasă și întunecată a trecutului, când cei doi s-au întâlnit după război. Păpușa de lemn a istoriei bunicului este fresca unor instantanee de viață absolut zguduitoare, care includ războiul, prizonieratul, lagărul de concentrare. Tânărul de atunci e un supraviețuitor, dar trecutul lui este din acel moment și trecutul femeii de care își leagă viața și despre el nu trebuie să se vorbească. Răul trebuie îngropat în tăcere, chiar dacă uitarea și iertarea nu vor veni niciodată.

Înainte a-l cunoaște pe Bunicul, viața Bunicii gravita în jurul Mămicii, Tăticului, lui Miklos, al Bertukăi și al lui Batyko – oamenii pe care nu i-a putut salva, amintirea zilei morții lor fiind cufundată în durere și incertitudine pentru că, așa cum îi spune aceasta Emmei, până și clipele definitorii ale existenței pot fi uitate – atât cele mai fericite, cât și cele mai devastatoare. În fond, toate nu sunt nimic altceva decât „desene” în faină, fragile și ușor de spulberat, pe care le remodelăm mereu, le dăm noi și noi forme, eliberându-ne.

Cuvântul care vindecă

În Rugul există o permanentă alternare între lumea-realitate și lumea-închipuire. Acest aspect imprimă o aură aproape mistică volumului în care prăpastia dintre cele două spații disjuncte este depășită atât de subtil încât îți creează impresia că momente precum cele în care Bunicul apare în fața ochilor Emmei, deși aceștia nu s-au cunoscut vreodată, sunt compatibile cu realitate. Bunicul este prezent alături de fetiță doar atunci când aceasta se lasă cuprinsă de vraja casei în care limitele dintre vis și realitate sunt coborâte din absolut în relativ. Astfel de secvențe cu caracter oniric aduc romanul lui Dragomán foarte aproape de lumea folclorului în care, la fel ca în Rugul, realitatea este împletită cu fabulosul. Chiar dacă aici realitatea este tăioasă, plină de cruzime, de brutalitate.

Poate imaginea mea preferată din tot romanul este cea a bunicii și a nepoatei, stând ghemuite și îngânând un cântec în fața rugului înalt care arde până la cer. Odată cu el ard și bucățile de hârtie pe care bunica a învățat-o să scrie lucrurile de care dorea să se lepede, respectiv, ceea ce ar fi vrut să-i aducă viitorul, într-o încercare de a atrage lucrurile bune, mai puțin dureroase.

“Bunica oftează adânc, iată, așa ard toate, toți și toate”

Imaginea focului este una duală – e focul ca formă de distrugere a răului din trecut și din amintirile păstrate, din obiecte și din locuri, dar și focul în ipostaza de forță purificatoare, din cenușa căruia să se poată clădi viitorul. Dacă a doua ipostază este evidentă în scena dansului ce precedă momentul amintit anterior, caracterul devastator al focului apare în secvența în care cei de la orfelinat, elevi și profesori deopotrivă, sparg imediat după anunțarea libertății toate obiectele care le-ar fi putut aminti de ceea ce a fost, adunând tablourile, siglele și inscripțiile și, de parcă ar fi fost purtătoare de molimă, le ard pe rug. Dragomán se folosește de ceea ce a urmat pentru a ne arăta ceea ce a fost, alegând să se axeze pe realitatea socială a anului 1990 pentru că aceasta este, de fapt, rezultatul celor 42 de ani de trecut comunist de care țara noastră nu s-a putut vindeca peste noapte.

Dinspre ieri și azi: tranziții

Poveștile de viață din Rugul devin atât de semnificative pentru Emma și, în ultimă instanță, pentru noi, cititorii, deoarece ajung să se simtă ca parte din propria istorie – exact cum este cazul poveștilor care ne sunt relatate de către părinți despre viața pe care am trăit-o când eram mici: amintiri pierdute din cauza amneziei infantile ce redevin esențiale tocmai pentru că, în ciuda faptului că avem impresia că au fost trăite de altcineva, de o persoană acum pitită în carcasa celui care suntem azi, acestea ne aparțin și ne zidesc ființa.

Romanul lui György Dragomán rămâne un roman al tranziției: e tranziția dintre două vârste ale celei care-și poartă în ea mama și bunica, viețile lor fiind vii printre pulsațiile propriului destin, tranziția dintre două lumi, în care schimbarea a avut loc, însă doar în aparență, tranziția dintre realitate palpabilă și închipuirea verosimilă și, nu în ultimul rând, tranziția dintre amintire și uitare-  atât a propriului trecut, cât și a unei națiuni.

  • Citește AICI și AICI  alte două cronici ale volumului RUGUL semnate de Ioana Tătărușanu, respectiv Mălina Turtureanu!

 

De Noaptea Muzeelor, 18 mai 2024, la Muzeul „Vasile Pogor” – Casa Junimii se va desfășura ediția a treia a proiectului cultural Literatura de lângă noi. Focus: Ungaria. Evenimentul va avea în centru o lectură publică urmată de un dialog intercultural, bazate pe operele a doi autori maghiari contemporani: Ágnes Kali și György Dragomán. Invitații episodului dedicat literaturii din Ungaria sunt Mina Decu și Florin Partene, apreciați poeți români.

*Ioana Crega, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, științe, la Colegiul Național Iași.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!