Arzând pe rugul amintirilor: nu ești tu de vină că ai supraviețuit

Întind degetul, îl trec încet prin flacără. Nu mă arde, am impresia că nimic pe lumea asta nu se simte atât de neted.

Recitesc romanul-poem al lui György Dragomán, Rugul, și stau culcată pe iarbă în curtea Bunicilor, umbra nucului mă protejează de caniculă, nu mă deranjează înțepăturile insectelor invizibile, cu Emma am învățat să iubesc furnicile. Cu aceeași emoție firavă, cu același entuziasm și, totodată, cu aceeași acută teamă de ireparabil, de (auto)distrugere ca vara trecută, caut orbește și lipesc oriunde găsesc cioburi alături de o fetiță și de Bunica ei, nu se potrivesc, învăț să le amestec, să le rotesc, îmi vine să plâng, îmi caut răbdarea la marginea disperării, până la urmă bucățile se întrepătrund de la sine, toată viața se ordonează cumva de la sine, îmi zic, și atunci rămân și eu captivă, exact ca Emma, exact ca atunci când aveam și eu treisprezece ani, în coconul libertății/tinereții mele. Farmecul acestui roman respiră în pulsații, senzații și trăiri afective de o intensitate paranormală, (mi) se anulează certitudinile, (mi) se dezleagă aripile și visez că zbor. mă culc pe aripile vântului, lăsându-mă purtată de el. mă învârt repede, zăresc pământul, e foarte departe și foarte-foarte jos, totuși văd limpede acoperișurile caselor și copacii, văd frunze și crengi, văd viespile dintre ramuri, văd furnicile târându-se pe frunze, văd totul.

Rugul este romanul care condensează între coperțile sale toată lumina pe care nu o putem vedea dintr-un macrocosmos întreg și creează un mozaic gotic a cărui misticitate se unduiește, se vălurește întocmai ca foaia de aluat a Bunicii, până când, din autenticitatea trăirii și din intimitatea frumosului, se naște însăși magia. Cu Emma iubirea devine inconștient o formă de artă, simt încă mirosul de lemn ars și de castane coapte – sunt mirosurile copilăriei ei, sunt mirosurile copilăriei mele. Și refuz să cred că este orfană, nu, Mami și Tati nu au murit în acel accident de mașină, ultima ei amintire cu ei nu este impregnată de vocile pline de resentimente ale părinților, nu pentru că ar fi imposibil, ci, pur și simplu, pentru că nu este drept; știu că dreptatea este relativă, dar, chiar și așa, nu se poate nu se poate nu se poate. Comunismul (sau postcomunismul, deși în realitatea Emmei cele două ajung să se suprapună dureros) e un (alt) bazar în care viețile sunt tratate ca oricare altă marfă cu care se face negoț: tablete de ciocolată, gloanțe, țevi de fier, pungi cu bomboane, pungi cu biscuiți, cutii de cafea la kilogram, pachete de țigări cartonate, sucuri de portocale, de mere, de lămâi, de struguri, anvelope de cauciuc cu marginile zdrențuite stropite cu motorină, lăzi de banane pe care scrie cu ojă roșie TURNĂTOR.

„Las conservele, iau o singură portocală, îmi vine în minte calul înaripat cu cap de bufniță pe care l-am văzut zburând pe deasupra lăzilor din depozit, îmi doresc să vină după mine, să mă ia în spinare și să mă ducă departe. Îmi desfac brațele și alerg pe podeaua cu gresie albă, printre rafturile în culorile curcubeului, ticsite până la greață, imaginându-mi că nu sunt aici”.

Fragilitatea Emmei se construiește treptat din crâmpeie de amintiri fulgurante și dispersate, ale căror ecouri se izbesc obsedant de noua ei viață, fiind parcă un imn disonant a imposibilității de recuperare a inocenței intacte. În timp ce ea învață să mimeze apatic bucuria și frenezia generală a ieșirii din comunism, deși o resimte doar ca pe o permanentă trădare adusă amintirii părinților ei (fiindcă singura punte de legătură cu ei care i-a mai rămas i se surpă la picioare odată cu distrugerea fotografiei comandantului), eu tac, nu vreau să mai spun nimic, pentru că, dacă aș spune ceva, aș distruge armonia, simt că aș dezechilibra lumi, pentru că în lumea Emmei își găsesc rezonanțe galaxii întregi, toate topite în palma unei fetițe bătrâne, toate topite în palma unei bătrâne fetițe, toate topite în palma mea. Și cu cât tac mai mult, cu atât mai grele vor fi și tăcerea, și vorbitul. Iar timpul lor, care devine timpul meu, se va scurge alene ca în ceasul inversat, cu cadranul pe partea interioară a încheieturii, ceasul Bunicii pe care i l-a dat nepoatei imediat după ce a luat-o de la orfelinat. Și în acel moment, soarta Bunicii, soarta Mamei s-au răsfrânt asupra Fiicei – toate energiile a două vieții pulsând concentric în spatele unei bucăți de sticlă.

„Bunica zice că ori am prins acum esențialul, ori l-am știut dintotdeauna. Suferința ne ajută să ne amintim, dar în așa fel încât nu reținem numai durerea, ci totul, pentru că trebuie să ne amintim totul, pentru că doar atât avem, ceea ce ne amintim, ceea ce uităm nu mai există, dispare din trecut, dispare de pe lume”.

Liniile se împletesc, sfâșiind albul hârtiei precum crengile nucului cerul, mă simt ușoară, am înțeles ceva ce alții n-au înțeles (…) Nucul e acolo, pe hârtie, seamănă cu o dansatoare cu o mie de brațe care tocmai a revenit pe pământ după un salt înalt, e încă în avânt, își strânge brațele pe lângă trup ca să nu cadă. Mă uit la copac, mă uit la desen. Acum nucul ăsta e al meu. Împreună cu Emma caut firul roșu al trecutului în realitatea senzorială a prezentului, îl caut în biblioteca Bunicului, în interzisa magazie cu lemne, în ochii lui Peter care ard de dorință, parcă e ceva mai mult, dar nu știu ce este, știu sigur doar că nu este iubire, în magiunul de prune pe care Bunica mă învață să-l prepar, în îmbrățișarea scindată a Krisztinei, care se învinovățește cu o furie oarbă pentru moartea surorii ei gemene, nu ești tu de vină că ai supraviețuit îi strigă Emma, nu ești tu de vină că ai supraviețuit, îi strig și eu, ce am făcut să merităm să fim în viață, nu știu, nu știu și nici nu vreau să știu, învăț să nu mai fiu vanitoasă, învăț să accept, odată cu cartea asta parcă învăț (din nou) să trăiesc.

Maturizarea vertiginoasă a Emmei (îi tot repet numele fiindcă îmi place cum sună, nu pentru că ar fi într-adevăr un reper, nu există repere în universul creionat în cărbune al lui György Dragomán, cel puțin nu repere propriu-zise, există în schimb semne și deja vu-uri, mici vrăjitorii la orice pas, care abundă de culoare, inundă pagina de semnificații revelatorii, numele ei îl aflu abia la ultima pagină, înțeleg cum mă cheamă abia la ultima pagină) își urmează propriul curs, înfruntând și alunecând apoi printre poveștile Bunicii despre Bertuka și Miklós, despre numere prime și primii fiori ai iubirii, despre prietenie și onoare.

„Ai voie să-ți împărtășești cele mai dureroase experiențe numai în așa fel încât cei care le aud să aibă impresia că i s-au întâmplat chiar lui, că sunt propriile lui experiențe. Bunicul știa să facă asta, așa că i-a împărtășit povestea lui și tot așa i-a împărtășit și ea Bunicului povestea ei. Și tot așa o să mi-o spună și mie. Pe îndelete”.

Un Miklós al Emmei devine Peter, sentimente adolescentine care ard și se sting. ard și se sting ca jarul țigării încinse. sfârâind dureros pe piele drept pedeapsă. fiindcă toate și toți ard, exact așa. Rugul este un roman viu, o poveste a poveștilor care pare că poartă amprentele neiertătoare ale tuturor personajelor sale și abia la a doua lectură i-am acordat atenția pe care o merita într-adevăr personajul oscilant al Krisztinei. Relația Bunicii cu Bertuka din tinerețe seamănă mult cu prietenia care se încheagă între Emma și Krisztina, deși ele nu vor vrea să recunoască vreodată. Eleganța scriiturii lui György Dragomán continuă să mă fascineze prin transformările firești care se succed. Din antipatia reciprocă de la început, el le oferă acestor două personaje feminine șansa de a se reîntregi una pe cealaltă. Krisztina este pentru Emma un obiect al invidiei și un orizont al dorinței, o traumă vie care, paradoxal, o ajută să se vindece, iar Emma devine pentru Krisztina mai mult decât o potențialitate imprevizibilă și neexprimată, devine un confident în absența surorii ei. Îi vom plânge, strâns îmbrățișate, pe Mama și pe Tata și pe Reka și pe Bertuka și pe toți ceilalți, și pe noi, și pe toată lumea, îmi aduc aminte cum îmi spunea Tata că plânsul n-are rost, plânsul nu duce la nimic bun, dar nu-mi pasă, până acum am rezistat, acum gata, s-a terminat, o las pe Krisztina să mă îmbrățișeze, o îmbrățișez și eu, mă agăț de ea, o strâng cu putere în brațe, plâng la fel de tare ca și ea, ba nu, și mai tare, ne lăsăm încet într-o rână, stăm culcate pe covorul de frunze uscate, lacrimile ne curg, trăim.

„Rugul arde cu putere. Printre crengile groase de nuc flăcările joacă galbene, înălțându-și limbile spre cer, cuvintele pe care le-am scris devin când incandescente, când șterse, e foarte reconfortant să privești totul(…)Se uită și Bunica la rug, apoi la mine, cântăm în continuare, dar de dansat nu mai dansăm, doar țopăim, sub tălpile noastre nu mai este noroi, lutul s-a întărit, parcă sărim pe pietre sau pe un pământ foarte solid, nu mă uit în jos”.

Însăși existența Bunicii poate fi privită ca un ritual, ca un dans exotic și antrenant, ca un cerc de foc asupritor în mijlocul căruia ea a reușit să supraviețuiască. Știu tot ce știe și Bunica, știu totul despre toți sau cel puțin pot să mă mint că știu (…) Știu că dacă aș vrea, mi-aș putea înfige până la os câte un ac de păr în fiecare genunchi și mi-aș putea dori ca tuturor să li se usuce picioarele, ca toți să se prăbușească în genunchi și să-și ceară iertare pentru ceea ce fac acum. Ochii Bunicii se deschid, ochii Bunicii se închid, vina pulsează între ea și fantoma bunicului, este o vină autentică sau o iluzie, nu știu, amintirile se contractă, cum știi dacă ce ai făcut este corect sau greșit, cum te vindeci, cum mai speri, Bunica nu a fost niciodată un om singur, Bunica nu va fi nici acum un om singur, simt asta, trebuie să fie așa, abia la a doua lectură înțeleg deșertăciunea finalului, impactul ultimei propoziții mă lovește în plin, data trecută aveam lacrimi în ochi și zâmbeam fiindcă am sperat, acum stau pur și simplu și mă uit în gol, mă gândesc la Emma și la flăcările rugului, eu sunt acum Rugul, eu mă sting, simt cum îmi arde trupul, e o anestezie profană, nu mai vreau să văd, să aud, să știu nimic. destul. destul. destul.

„Tace, își apasă palmele în făină, le ridică, pe planșetă au rămas urmele palmelor ei, printre inelele din lemnul planșetei se văd clar și liniile din palme, și amprentele degetelor ei. Scoate un mic oftat, făina se învolburează puțin, zice că de multă vreme știe că toate se pot uita, că le va și uita pe toate, va veni și dimineața aia când va uita totul pentru a treia oară, când în zadar va mai încerca să deseneze în făină, n-o să-i iasă altceva decât niște mâzgăleli.

Iar ziua aceea va fi ziua morții ei…”

După Rugul nu ai cum să (mai) taci, iar dacă alegi să o faci înseamnă că istoria a trecut pe lângă tine, că nu l-ai zărit niciodată pe Bunicul și că vocea Bunicii a răsunat în gol, că vocea Emmei nu a avut puterea să răzbată până la tine. După Rugul privești mai atent și știi că istoriile personale fac istoria și că poți alege să îți scrii propria istorie.

 

(Articol preluat din Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional „Poezia e la Bistrița” unde György Dragomán a fost invitat și a intrat într-un dialog incitant cu Nicoleta Munteanu în cadrul evenimentului „Poeții invită un prozator”.)

*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.