Cum te îndrăgostești de amintiri. Rugul, de György Dragomán

Despre Rugul lui György Dragomán scriu ca și când aș povesti despre mine și bunica mea, ca și când mi-aș aminti de vremea nu foarte îndepărtată în care Emma eram eu și dibuiam, abrupt și nesigur, libertatea vieții mohorâte, searbede, care se desfășura în și lângă mine.

Mi-am dat însă seama, odată cu nepoata bunicii, că toată mișcarea aceasta haotică, rapid-lentă, pe care fastuos o numim maturizare înseamnă doar precizia cu care reușim să definim, fiecare în el însuși, momentul în care singurătatea nu mai generează nefericire.

Emma și bunica ei sunt polii unei existențe comune dirijate de condiția unei însingurări care le aduce împreună. Atunci când nepoata se deschide în fața femeii blânde, triste și aparent stăpânitoare de vrăji și decide să fie cel puțin tolerantă în fața acestei (deocamdată) necunoscute, adolescenta intuiește că singurătatea se bazează pe două momente fundamentale și antinomice. Cel care o declanșează și înseamnă dezbinare, abandonare, respectiv cel care o împlinește, asigurându-i repetivitatea. Rugul este, de fapt, povestea unei găsiri consolidate pe dragoste, pe cunoașterea identității și libertate, în fața căreia tinerețea, dimpreună cu bătrânețea, se deschid, se înlănțuie și se confundă, similar cu jocul mâinilor bunicii pe planșeta de făină, deasupra căreia nepoata învață despre amintire.

Bunica zice să țin minte că de uitat e ușor să uiți. Până și cele mai importante lucruri pot fi uitate, și cele mai plăcute, și cele mai neplăcute, și cea mai mare suferință, și cea mai mare fericire, totul, totul. (…) Odată, pe când era foarte tânără, a suferit cumplit, atât de cumplit, încât era să moară, și a uitat tot, toate întâmplările de până atunci, iar după aceea Bunicul a învățat-o să-și amintească din nou, și așa să știu eu, că i s-a întâmplat și a doua oară, în dimineața de după moartea Bunicului le-a uitat din nou pe toate.

Când ții ochii larg deschiși flacăra adevărului te poate transforma în cenușă. Dar există un singur adevăr?

Maniera bunicii de a vorbi cu nepoata sa abundă de sinceritate, de o intimitate care încearcă să păstreze în coconul inocenței o realitate crudă și vine din dorința nespusă a femeii de a transfera în felul de a fi al Emmei, în feminitatea, tinerețea și frumusețea ei rămășițele sau, cel puțin, conștiința amintirilor care au revelat magia, puterea de a rămâne singură, dar demnă, verticală, a bunicii. De aici provine și prezența rugului, sub simbolul căruia se macină molcom aportul de suferință pe care amintirile îl aduc. Pentru nepoată, istoria necunoscută a familiei sale este dureros și crud revelată de ceea ce i se spune la școală și de către străini, cu toate că bunica o îndeamnă să nu creadă și să accepte doar că bunicul ei a fost un om bun pe care ea l-a iubit mult. În rest, ochii amândurora stau întredeschiși în fața unei realități exterioare extrem de sonore care nu se suprapune celei intime, afective. Iar dacă Bunicii i-a fost dat Bunicul, Emmei i se alătură Peter, în fața căruia bunătatea, sinceritatea și dorințele adolescentei capătă nuanța dragostei, o iubire care se alimentează din neajunsuri, din ironia unei vieți nedrepte, în care adevărul este căutat cu înverșunarea acelui ceva care nu va fi găsit, din traume și frici. Tocmai de aceea, probabil, imaginea lui Peter se conturează ca aproape ireală, nejustificată, opunându-se imaginii dominante care se desfășoară în jurul Emmei, unde doar amintirea e refugiu, fericire și durere deopotrivă.

Îmi rotesc brațul, artificiile încep să scuipe scântei, pârâind. În clipa în care le arunc în sus, sub noi încep să sune clopotele catedralei, bat de jumătate, artificiile zboară în aer, le aruncă și Peter pe ale lui, îl aud strigând, Saturn, Saturn, Saturn, te iubesc, te iubesc, te iubesc, strig și eu, urmărind cu privirea traiectoriile luminoase ale scânteilor, albe și galbene și portocalii.

Explozia de artificii mi s-a părut a fi, prin ochii Emmei, o reinterpretare a existenței sale, o reluare a trăirilor, a stărilor, multiplicate și învălmășite, atingând un apogeu al maturizării tinerei în care acceptă realitatea îndrăgostirii pe care o traversează și o împărtășește prin depășirea stadiului de percepție onirică.

Fără magie viața e o sumă de absurdități sau Cum să lupți împotriva atrocității

Atmosfera romanului este, în general, dominată de tulburare, de mister și incertitudine. Există mereu nuanța unui farmec, a unei magii nespulberabile care pătrunde în special prin atitudinile și gesturile Bunicii, care acceptă și trăiește prezentul prin permanentă referire la credințele trecutului, la mituri și ritualuri personale care o împacă sau cel mult o armonizează cu prezentul. La fel este povățuită și Emma să trăiască, să înțeleagă și să simtă lumea, însă tinerețea și dragostea tind să reconstruiască, să reașeze, să desființeze limite și să creeze lumi. Atunci când, în exasperarea căutărilor, nimeni și nimic nu îi poate aduce adolescentei confirmări, trecutul este jarul unui rug, iar prezentul se limitează la chipul bunicii. Emma ajunge să declare, învălmășită în deznădejdi și în tristeți ale căror capete nu sunt identificabile, că Adevărul nu există!.

Îi strâng mâna între palme, știu ce-ar trebui să fac, ar trebui să-i apăs inelarul în zăpadă, făcându-l să deseneze fulgere și flori, să deseneze soare, să deseneze lună, îi privesc fața, dincolo de ridurile ei văd chipul Mamei, chipul meu.

Bunica rămâne monumentul unei frumuseți armonioase, vesele, blânde, în ochii nepoatei persoana ei se contopește cu ființa magică, aproape ireală, din degetele căreia se nășteau pe planșeta de făină forme, imagini, chipuri. Pentru Emma aceasta este o mărturie a vieții, o confirmare a faptului că Bunica ei trăiește și e aceeași, aceeași care nu mai uită, pentru că e în sfârșit iubită și împăcată, aceeași care, din memoria sa tristă, obosită, găsește puterea să dea formă amintirilor în  lipsa cuvintelor. Iar fața acestei femei este recognoscibilă în nepoată, în chipul văzut abia prin ceață al mamei și el pare a se reitera la nesfârșit, pentru că din făină se nasc mereu făpturi și forme ale căror paloare poate păli la fel de ușor cum s-a născut, pentru că făina e ca memoria și ca vântul și ca oamenii.

Momentul în care singurătatea nu mai generează nefericire

E de netăgăduit însă că, odată ce ochii Bunicii se deschid iar, ceva din Emma, cu siguranță nu ochii, se pecetluiește etern. Aș spune inocența, dacă e să mă gândesc la crâmpeiele de adevăr pe care le descoperă aceasta în timpul petrecut alături de ea. Aș spune nevinovăția având în vedere o realitate trecută care își întinde încă resentimentele către ea. Aș putea spune propria durere dacă mă gândesc la suferințele și alegerile pe care cei doi bunici le-au făcut, dar și la tragedia care i-a marcat copilăria. Sau aș putea pur și simplu spune o buclă în timp rotindu-se magic asemenea făinii modelate de mâinile albe ale bunicii.

 

*Articolul Ioanei Tătărușanu este preluat din ALECART 19.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.