Întâlnirea de ieri-seară a fost una spectaculoasă, căci ne-a reamintit de forța literaturii de a crea legături, forță care se manifestă și mai eficace atunci când nu limităm spațiul de manevră pe care ea îl are la dispoziție la aule, festivaluri, târguri de carte și lansări. Ruxandra Gîdei a apelat&apelează la un canal de propagare a împrietenirii frumosului din noi cu frumosul din ceilalți înaintând pe teritorii încă neîmblânzite și neepuizate de conținutul de pe youtube în limba română. Și-a asumat încă de la început că se axează pe un domeniu de nișă, ceea ce nu a făcut nimic altceva decât să o motiveze să îl exploreze și să îl valorifice fără a evita zonele inospitaliere – ceea ce confirmăm că i-a ieșit pe deplin.
Atunci când am aflat că „4 fără 15” ne citea revista încă din anii de liceu, nu am putut decât să fim copleșiți și onorați. Întrebată fiind despre regretele pe care le are uitându-se în urmă la anii de liceu, ceea ce ne-a intrigat a fost că Ruxandra nu a avut parte de un mediu care să-i împărtășească și să-i adâncească pasiunea pentru literatură, în afara orelor de literatură engleză. Nu și de zile de școală în care stai cu sufletul la gură așteptând să vezi ce aduce proaspăt următoarea oră de literatură universală, nu de discuții despre filme, cărți și oameni. O absență care ne e total necunoscut nouă, celor din redacție (lucru pentru care suntem și vom fi mereu recunoscători) .
Alături de Ruxandra am făcut schimb de opinii cu risc seismic ridicat, am întors pe toate părțile neajunsurile mediului literar de care aparținem. Da, vizibilitatea e din ce în ce mai greu de câștigat și de menținut fără a apela la artificii strategice. Da, nu toți consumatorii de literatură o fac din pasiune, ci adeseori pentru că sunt atrași aspectele sale conexe. Ruxandra ne-a mărturisit că cei care o urmăresc nu sunt doar cei care preconiza că vor viziona videoclipurile pe care le încarcă, ci și preadolescenți și persoane de peste 40 de ani (iar mulți chiar îi trimit mesaje de mulțumire că i-a ajutat să revină la vechea pasiune). Ceea ce, așa cum ne-a mărturisit, o motivează să continue să-i ofere poeziei contemporane românești o portavoce în plus de care e încă atât de mare nevoie.
În această o oră și jumătate pe care am petrecut-o împreună am avut drept piese de joc scriitorii preferați, am încercat să ne convingem unii pe ceilalți de ce trebuie să le acordăm o șansă atât autorilor nu foarte bine cotați, cât și celor care sunt deocamdată în background. Am făcut schimb de cărți de vizită, împărtășindu-ne cu ce autori ne-am situat pe aceeași lungime de undă, dar și nume care nu s-au putut racorda la afectivitatea noastră. Ruxandra, de exemplu, ne-a mărturisit că nu a mișcat-o în vreun fel nou-apărutul volum de poezii al lui Mircea Cărtărescu, Nu striga niciodată ajutor. Domnul Munteanu i-a recomandat să nu rateze întâlnirea cu poezia lui Constantin Acosmei și Jucăria mortului, iar Ruxandra ne-a spus că își amintește că Vasile Leac îl considera pe Acosmei „cel mai marginal poet român.” Ne-am simțit ca în scena cu jocul de tenis din Blow Up, doar că mingea (care oricum nu era fizic acolo) a fost înlocuită de nume sonore și cu dorința de a-l face pe celălalt receptiv la ceea ce pe noi deja ne fascinează. Și nimeni n-a mimat nicio mișcare și niciun gând.
Atunci când am întrebat-o dacă crede că e posibil ca poezia să salveze (într-o anumită măsură) lumea sau măcar România? (parafrazând un vers semnat de Anastasia Gavrilovici), invitata noastră a fost sceptică cu privire la aplicabilitatea largă a forței poeziei de a ne închide cicatricile și de a ne dezmorți, de a ne face mai atenți și mai implicați la problemele din jurul nostru, dar a marșat pe îndârjirea noastră, a celor tineri, de a folosi toate instrumentele avute la dispoziție pentru a rămâne fideli frumuseții și a ne lăsa purtați de curenții săi.
În timp ce îi adresam Ruxandrei întrebări, îmi veneau în minte flashbackuri cu videopoeme postate de ea (cel cu bucățile de bandă adezivă neagră lipite pe perete, cel cu imaginile din autobuz) și îmi aminteam că pe noptieră mă așteaptă două romane la care am ajuns la recomandarea ei (O lume se destramă și Lebăda cu două intrări). Nu aș putea încheia altfel decât fiind recunoscătoare că am putut modera întâlnirea cu o tânără atât de frumoasă, de disponibilă și dornică să împărtășească celorlalți fără ocolișuri gândurile și preocupările ei. Tot ceea ce am auzit a fost o descărcare electrică de sentiment și de stare. Mulțumim, Ruxandra, și așteptăm cu nerăbdare un bis!
*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.
