După ce ieri două eleve de clasa a VI-a au deschis dialogul cu romanul Consulatul Lunii de Matei Vișniec, astăzi e rândul lui Andrei, elev în clasa a VIII-a, să propună o nouă perspectivă asupra cărții. Un exercițiu de lectură și reflecție care ne pregătește pentru întâlnirea de mâine, sâmbătă, 4 octombrie, ora 12.00, la Cărturești Palas, în cadrul FITPTI. Lectura lui Andrei ne amintește că literatura lui Matei Vișniec este, de fapt, o invitație la curajul de a fi diferiți, de a gândi liber. De a rezista procesului de „crocodilizare” – variantă actualizată a fenomenului de „rinocerizare”. Interpretările elevilor, de la cele mai tinere voci până la cei mai mari dintre cititorii Alecart, arată cât de vie rămâne literatura atunci când e pusă în dialog cu adolescenții. Așteptăm, așadar, cu nerăbdare întâlnirea de mâine, când autorul va aduce, prin propriile cuvinte, o nouă lumină asupra „consulatului” pe care fiecare îl poartă în inimă.
,,Mi-ai făcut un copil lunatic…”
Ce înseamnă a fi diferit? Ce presupune a fi altfel, ca persoană, față de un colectiv, o comunitate? Înseamnă că arăți diferit, că te comporți altfel? Poți fi oare ostracizat, ridiculizat și discriminat doar pentru că gândești într-o manieră incomodă, neobișnuită? Sunt întrebări pe care cu toții ni le punem și la care Consulatul Lunii, de Matei Vișniec, răspunde „Da”, determinându-ne să ne întrebăm cine suntem și în ce lume trăim.
Cartea lui Vișniec ne arată că rasa umană este extrem de eficientă în persecutarea celor străini/diferiți și ,,lunatici’’. Punctul de plecare este următorul: protagonista, o fetiță „lunatică” pe nume Adelina, se confruntă cu propriile diferențe, fiind forțată să trăiască între oameni ce o consideră ciudată, ineficientă și meritând să nu fie luată în serios. Însă Adelina nu acceptă o asemenea realitate, nu îngăduie intoleranța omenească – de care ne dovedim atât de capabili mult prea des. Ea decide să trăiască în Consulatul Lunii/ Biblioteca Municipală și să poarte lungi discuții cu motanul ei, Sleepy. În timp ce oamenii considerați „normali” merg pe aceeași rută zi după zi, ea alege de fiecare dată alt drum. Ceilalți își cumpără măști din „mascatecă”, își acoperă fața și sufletul, se metamorfozează, mimează adaptarea și „normalitatea”. Se depersonalizează. Aleg ca din fluture să devină omidă. Își taie de bunăvoie aripile imaginației pentru a merge pe jos, alături de ceilalți. Adelina rezistă însă acestor lucruri, nu dorește o mască, nu dorește un drum – mereu la fel – pe care să meargă în fiecare zi. Astfel, ea nu respectă regulile lumii și lumea nu o respectă pe ea. Dacă mama nu o îmbrățișează pe ea, atunci ea va îmbrățișa copaci. Este o existență tristă și grea să fii diferit, dar Adelina lui Matei Vișniec ne învață că, de fapt, e mult mai tragic să trăiești o viață ,,normală”.
„De când eram foarte mică mi se aduc reproșuri și mi se spun fraze ciudate. Am făcut și o listă cu ele.”
De la Adelina și de la Sleepy mai învățăm câteva lucruri. Acestea nu pot fi înțelese de cei ce vor să fie ,,normali” – la fel cum ideea unui motan vorbitor nu poate fi acceptată de cei din jurul fetei. Sleepy ne arată ce puterea are cuvântul. Ne spune cum acesta dospește și crește pe o foaie albă, cum se transformă în povești sau ne duce mai aproape de visurile noastre. Adelina are chiar și un inventar de cuvinte și de expresii ce i-au fost spuse. Sunt cuvinte prin care ceilalți râd de felul ei de a fi, subliniind că e diferită. Sunt cuvinte care au urmărit-o toată viața. Însă fetița nu se lasă înjosită nici de ele, nici de oamenii ce le rostesc. Ea le notează, le înțelege, se gândește la ele. Cuvintele îi dau putere – exact așa cum curentul electric dă putere unui telefon sau kerosenul unui avion. Prin cuvintele ce ar trebui să o tragă în jos ea găsește puterea să zboare. Expresii ce ar trebui să o facă să plângă o fac acum să râdă. Adelina ne arată cât de frumos este cuvântul și scrisul, cât de minunată poate fi limba pe care o vorbim și literele pe care le înșirăm pe foaie. Cu puterea imaginației, ea dă inteligență prostiei și frumusețe urâțeniei. Adelina ne învață miracolul cuvântului și al poeziei născute din acesta.
„Nimeni nu deţine monopolul adevărului…”
Acum că am discutat despre „normalitate” și „anormalitate”, putem aborda tema care, după părerea mea, definește aventura Adelinei (și a motanului Sleepy). Ce se întâmplă dacă „normalitatea” decide că nu mai dorește să existe în tandem cu „anormalitatea”? Dacă hotărăște ca toți fluturii rezultați din ceea ce e diferit să se târască alături de cei normali, cu aripile tăiate? Atunci ea se transformă, se metamorfozează – din omidă târâtoare și răutăcioasă se preschimbă în crocodil… Glumele și expresiile devin violență și forță brută. „Normalitatea” devine dictatură și normele sociale ajung să fie decise de figura dictatorului. Dar ce înseamnă a fi dictator? Ei bine, dictatorul nu este decis în urma unor criterii bazate pe merit – nu există competiție pentru cine devine dictator într-o dictatură. Dictatorul nu este nici cel mai deștept, nici cel mai puternic, nici cel mai carismatic. Dictatorul nu este „cel mai normal”, el este normalitatea însăși. Un lider absolut într-o autocrație absolută nu are puterile lui Dumnezeu, el nu poate să semene pur și simplu cu Dumnezeu. Toate dictaturile au un singur lucru în comun: Dictatorul ESTE singurul Dumnezeu. Iar acestui Dumnezeu nu îi place critica, sau gândirea critică, sau poezia, sau libera expresie, deoarece un asemenea fel de a fi nu l-ar complimenta pe el și atunci țara nu s-ar învârti în jurul persoane sale. Singura gândire este aceea a Dumnezeului cel nou, singura poruncă este aceea dată de Dumnezeul cel nou. Pentru dictatorul transformat într-un zeu, nu poate exista realitate în care să fie criticat sau pus laolaltă cu cei pe care îi conduce. Am stabilit, așadar, că dictatorul nu este nici omidă normală, nici fluture anormal, ci este cu totul și cu totul altceva. El ar putea fi foarte bine reprezentat de un crocodil – un crocodil ce a invadat un oraș și deține acum ,,monopolul adevărului.”
„Am fost obligaţi cu toţii să învăţăm pe de rost o poezie de slăvire a crocodililor.”
Când crocodilii cuceresc orașul Adelinei, oamenii normali devin foarte repede supuși, iar mlaștina pătrunde peste tot, inclusiv în sistemul educațional. Mâlul ei infiltrează libera exprimare și gândirea critică. Scopul crocodililor este să murdărească orașul și identitatea sa, să ucidă tot ce nu vine din mlaștină, tot ce ,,nu are drept istoric la existență’’. Oamenii „normali” nu ripostează, nu acționează, nici măcar nu încearcă să înțeleagă sau să justifice cele întâmplate. Treptat, toată lumea va deveni crocodil, va accepta minciunile spuse și va regurgita propriul mâl ideologic. Toți își vor pierde identitatea și abia atunci crocodilii vor fi câștigat. Când cu toții vor intra în mlaștină nu forțat, ci de bunăvoie. Există însă o metodă pentru a ieși dintr-o mlaștină ideologică (și de a depăși obstacole similare), anume poezia. Anormalitatea, imprevizibilitatea, rezistența și originalitatea își au toate locul în poezie. Tot ce trebuie să facă Adelina este să fie ea însăși, să spună din toată inima ei o poezie. Înțelegem ceva esențial din acțiunile fetiței, și anume că nu există forță mai presus de poezie. Oricum ar deveni lumea, oricât mâl ne-ar îneca străzile, poezia va fi mereu un dezinfectant. Este spray-ul universal anti uniformizare și anti dictaturi. Căci dictatorul se teme de poezie cum se teme fiara de flacără. A gândi cu propria minte e singurul antidot.
,,Stranie mai este această relaţie dintre oameni și cuvintele care cad din Lună! Stranie, dar frumoasă.”
Deci, cine sunt acești crocodili din mlaștină? Cine sunt invadatorii misterioși ai orașului? Ei sunt dictatorii. Ei sunt cei ce nu vor să fie criticați. Cei ce își măsoară geniul în crime și puterea în închisori și capete de poeți. Există, categoric, nuanțe în ideologii, varietăți în metode. Mâlul poate să difere, unele specii de crocodili ar putea avea mai mulți ochi, altele mai multe brațe. Dar toți crocodilii rămân, la urma urmei, la fel. Pentru că toți vor să ne târască în mlaștina lor – cea a ignoranței și a urii – folosind mâlul neștiinței și al violenței. Orice crocodil se teme de exprimarea liberă, de puterea cuvintelor și de greutatea acestora, așa că le interzic cu desăvârșire. Pentru a te lupta cu el trebuie în primul rând să gândești – prima linie de luptă cu orice dictator este gândirea.
De-a lungul istoriei umanității, oamenii liberi au fost cei care au putut să se ridice deasupra realității, să privească și să simtă neîngrădiți, să-și imagineze și să-și dorească. Visurile și idealurile determină evoluția, conformismul cel mult conservă un confort aparent. Este cu adevărat surprinzător să descoperi că cele mai puternice dictaturi sunt erodate de cele mai fragile ființe, care au însă puterea de a fi altfel.
Să nu ne lăsăm, așadar, păcăliți și să acceptăm „normalitatea” transformată în dictatură, să nu acceptăm ispita mâlului, ci să țintim spre cer, spre lună, spre claritatea ideilor și a visurilor, să prețuim poezia și frumusețea. Ele ne înnobilează și ne ridică peste orice dictatură și orice dictatură va sfârși prin a se pierde în mâlul din care a pornit.
În fotografie: Matei Vișniec, la o Intâlnire Alecart, într-un dialog cu liceenii despre volumul Un secol de ceață.
*Andrei PALAGHIA, colaborator Alecart, este elev în clasa a VIII-a la Colegiul Național Iași.
