Oamenii care ajung la noi de nicăieri și din neant nu sunt decât atât: un dar primit, din câte știm, fără să-l fi cerut, noi doar minunându-ne de felul cum viața ne dăruiește mereu câte ceva. – Soțul
Povestirile reunite în acest volum au în comun o anumită stare de neliniște care se insinuează treptat, provocând o așteptare aproape angoasantă, presimțirea că ceva e pe punctul de a se întâmpla. Decupând și aducând în prezent momente aparent disparate din existența personajelor (mici întâmplări, întâlniri îngropate în uitare sau crezute pierdute, dorințe înăbușite, traume considerate vindecate ori peste care s-a trecut prea ușor, singurătăți și lupte de zi cu zi), ele surprind acele stări interioare în care acțiunile oamenilor ies din făgașul firescului, de fapt, al rutinei. Nu pentru că ceva extraordinar li s-ar întâmpla, ci fiindcă privirea care le redescoperă în prezent a suferit o modificare a perspectivei, determinând nu atât introspecția, cât un comportament sau o stare de a fi diferită. De cele mai multe ori fără consecințe, doar deschizând o posibilitate, aruncând un con de lumină – opacă, niciodată focalizată – asupra a ceva din viața acestor oameni.
Silueta i se profilează pe un mal abrupt, între o plajă și o mare care se întinde la nesfârșit și, vorba aceea, apele cresc. – Să fii bărbat
Să fii bărbat, povestirea care încheie volumul, dând și titlul acestuia, e bucata cea mai discontinuă, cea mai provocatoare, mai elocventă pentru modul în care își organizează Nicole Krauss materialul narativ și pune în scenă secvențe din viața personajelor. Nu despre ce înseamnă să fii/ despre cum e să fii bărbat/ despre cum e privită viața din perspectiva unui bărbat vorbesc povestirile ei, ci despre gesturi, atitudini, amintiri, stări. Resimțite de femei în prezența sau în absența unor bărbați, determinate de ei sau trăite de aceștia. Consecințe ale unei întâlniri, ale unor proiecții ori ale unor nemulțumiri, ale unor eșecuri, ale unor temeri. Fără convulsii puternice, cu un soi de naturalețe sau de absență din propria viață care te obligă să reevaluezi, să tatonezi o presimțire, să cauți freamătul acestor falii din sufletul fiecărui personaj, indiferent că e bărbat sau femeie. Povestirea Să fii bărbat e, așadar, un colaj de reflecții ale unei tinere femei, mamă ce își crește singură băieții, provocate de patru chipuri masculine din viața ei: cel al tatălui, al bărbatului cu care se întâlnește din când în când, al unui prieten și al celor doi fii. Asta-i viața, zic eu, sau încerc să spun, care se desfășoară pe atâtea planuri, simultan. E un plan al imediatului, al determinărilor ce ne leagă de celălalt, de viața care se desfășoară lent și de care ne lăsăm purtați și un plan al adâncimilor, la care avem acces sporadic și care scoate la suprafață ceva aproape necunoscut, irațional, înspăimântător sau ne conduce către o clipă de grație, spre tandrețe și acceptare. E o tânjire, e o căutare, o alunecare, un interval fulgurant al ieșirii din cotidian, o mică revelație. E apoi un plan al interiorității, de care personajele lui Nicole Krauss par a fugi și unul al alterității. În echilibrul fragil al acestora uneori se cască o breșă. Și exact în jurul unor astfel de momente își construiește scriitoarea textele. Între imaginea tatălui și gândul la viața lui îndelungată, care aduce cu sine o schimbare de atitudine, o transformarea suferită (o domolire, o lepădare a vechiului eu: Într-o anume zi, în decursul multor ani – nu am cum să mă exprim altfel -, și-a dus cu el toată furia în largul mării, și-a lăsat acolo toată înverșunarea și s-a întors acasă eliberat.) și cea a fiilor, aflați la granița fragilă dintre copilărie și viitorul bărbat (Sau poate ce vor ei este să onoreze ordinea cea veche, pe cale de dispariție, a lucrurilor, în virtutea căreia nu li se cere lor să ocrotească pe cineva, ci sunt ei înșiși cei vegheați și protejați) stau celelalte două părți ale textului, Coaste rupte și Libertate. Ele vorbesc despre vulnerabilitatea unui bărbat care nu a putut să protejeze îndeajuns, fiindcă nu reușea să-și țină niciodată soția în brațe noaptea, despre libertatea pe care hotărăște să și-o acorde un cuplu și care în timp provoacă doar suferință, conducând la despărțire, despre fragilitatea esențială existentă în fiecare. Chiar dacă ea este negată, subordonată sentimentului de datorie sau, pur și simplu, dorinței de a se comporta bărbătește, de a depăși linia incertă dintre tânăr și matur, dintre vulnerabilitatea care palpită și e acolo mereu și atitudinea impusă de un construct familial sau social. În țara lui, să devii bărbat însemna să devii soldat – a fi soldat era drumul pe care, indiferent dacă îți convenea sau nu, trebuia să-l parcurgi ca să ajungi bărbat, cu toate că nimeni nu putea spune cu exactitate în ce moment anume al acestui traseu se întâmpla să nu mai fii băiat. Prima oară când trăgeai cu arma într-o țintă mobilă? Prima oară când îți priveai dușmanul ca pe un animal? Sau prima oară când îl tratai ca atare? Subsumate experienței lui Rafi în armata israeliană, aceste gânduri vizează însă mai mult, devenind semnificative pentru legăturile care fac din personajele masculine ale lui Nicole Krauss niște ființe legate de o anumită imagine despre ceea ce se presupune a fi condiția de bărbat. Pe care celelalte povestiri o descompun sau o întăresc.
Aș putea să te frâng cu o singură mână. – Elveția
Un joc al puterii și al fricii, al slăbiciunii refuzate, dominate, înlocuite de provocarea adresată oricărui bărbat care devine conștient de forța de atracție a unui trup abia ieșit din adolescență; despre ce înseamnă fibra interioară a cuiva care se știe puternic. Sau prea fragil ca să mai aibă ceva de pierdut. Despre agresivitatea masculină, despre puterea de a cumpăra, de a avea la dispoziție corpul cuiva mai slab sau mai lipsit de experiență, dar și despre o fibră dură, un hău ce se cască în sufletul celei care acceptă provocarea și se aruncă în ea cu inconștiență, depășind orice limită. Pentru că nu mai are nimic de pierdut. Pentru că, pierzând inocența, ești obligat să vezi totul diferit. Să acționezi diferit. Chiar dacă vânătaia de pe gât mărturisește despre violență. Chiar dacă dispari pentru câteva zile și te reîntorci abia când poți merge pe propriile picioare și doar o mângâiere tandră pe păr vorbește despre imensa ta nevoie de a fi protejată și de a proteja lumea încă nevinovată a alteia. Experiența Sorayei, privită prin ochii unei fetițe care încă nu știe foarte multe despre viață, e readusă brusc în prezent când, devenită la rândul ei mamă, constată aceeași sălbăticie a prietenei de altădată la propria fiică. Aceeași încrâncenare, aceeași mândrie, aceeași disperare de a trăi: Are în ea o aroganță care refuză să se mai pondereze, dar dacă ar fi doar atât, poate că nu aș fi început să mă tem pentru ea. Ce mă sperie pe mine e curiozitatea pe care o manifestă față de propria putere, de efectul acesteia asupra celor din jur și de limitele ei. Finalul acutizează senzația de alertă, de neputință, pentru că nici atunci și nici acum, peste atâția ani, ea nu înțelege pe deplin ce se ascunde în spatele unui astfel de gest: indiferența care vine dintr-o experiență mutilantă sau forța unei supraviețuitoare. Ar fi putut să o frângă cu o singură mână, numai că ea fie era deja frântă, fie refuza să se frângă.
Și iat-o ivindu-se din nou: marginea deznădejdii. În acel moment m-am simțit copleșită de un sentiment atât de cald, încât nu-l pot numi altfel decât iubire. – Visându-l pe Ershadi
Aceeași neliniște o trezește și experiența tinerei din Visându-l pe Ershadi, îndrăgostită de chipul actorului ce interpretează rolul bărbatului în căutarea cuiva care să arunce peste trupul lui o mână de pământ în filmul lui Abbas Kiarostami, Gustul cireșelor. Chipul acela ca o întruchipare a suferinței, a golului, naște un atașament straniu, experiență similară trăită și de prietena căreia îi vorbește la un moment dat despre ceea ce i s-a întâmplat. Dar stranietatea, fiorul, tensiunea nu vin din proiectarea iubirii într-un celălalt pe care nu l-ai întâlnit niciodată, ci din convingerea ambelor fete că, într-un anumit moment, chiar s-au întâlnit cu Ershadi, că li s-a arătat un semn și că astfel au putut lua o decizie ce le-a schimbat existența. Mai mult, din sugestia că nu îl vedem pe celălalt așa cum este, ci în funcție de ceea ce ni se întâmplă, de experiențele pe care le traversăm într-un anumit moment, de amărăciunea sau de dorințele noastre cele mai profunde. Așadar, să proiectezi în chipul unui bărbat ceea ce simți și experiența prin care treci să modifice modul de a privi și, implicit, realitatea celuilalt, acesta devenind oglinda propriei nefericiri sau a propriilor neliniști. Cât timp am irosit noi, crezând că lucrurile ne vin ca niște daruri, pe căi miraculoase, sub formă de semne, în iubirea bărbaților, în numele Domnului, în loc să le privim ce sunt: puteri pe care ni le extragem din nimicul propriilor abisuri, spune peste ani, Romi, prietena de altădată cu care nu a mai ținut legătura mult timp, dar căreia acum, la o altă vârstă, chipul lui Ershadi îi arată o altă față: a ei înseși.
Cutremurele provocate de întâmplările vieții, în acest caz divorțul părinților care nu se poate definitiva fără ceremonialul de separare oficiat de un rabin, chiar dacă ei nu sunt evrei practicanți, focul izbucnit din cauza arșiței amenințând totul în jur, pregătirile pentru o nuntă la care mireasa pare a nu fi pe deplin conștientă de ceea ce i se întâmplă, totul trăit ca o rătăcire, în absență, de către Noa, doar martoră la viața celor din jurul ei și abia încercând să-și gestioneze propria desprindere de vechea viață alături de familie, până când reîntâlnirea cu rabinul cel tânăr, apropierea venită atât de firesc, cuvintele care par a crea spațiul unei evadări altfel imposibile și un soi de revoltă față de tradițiile comunității conduc la darul/ofranda pe care, în Zilele de pe urmă, Noa i-l face bărbatului căruia până acum îi fusese interzisă orice formă de apropiere fizică de o femeie: Nu era mare lucru, dar simți că e totuși un dar.
Așa încât cine era el – cine era oricare dintre ei – ca să tulbure apele? – Zusya pe acoperiș
Peste viețile tuturor personajelor prinse în întâmplările care le alcătuiesc viața adie nevoia unei schimbări; sufletul le este cutremurat de spaimă și de dorința de a se detașa de celălalt, dar apoi intervine renunțarea și forța obișnuinței se dovedește mai puternică, iar străinul în care s-a transformat soțul cu o mască pe față redevine bărbatul alături de care îți poți petrece viața în continuare (Viitoare situații de urgență). În Soțul, fiica, deși matură, simte revoltă față de nevoia de afecțiune a mamei de acum bătrâne și aflate departe, în Tel Aviv, la cheremul unui bărbat apărut pe neașteptate în viața ei, un soț care nu i-a fost niciodată cu adevărat soț, dar care acum umple un gol și reușește să alunge umbrele morții murmurând un cântec de leagăn și ținând în brațe un prunc de care nu îl apropie nicio legătură de sânge, doar nevoia adâncă de a fi alături de cineva. La fel de stranie e și imaginea bătrânului din Zusya pe acoperiș, purtându-și într-un coșuleț nepotul pe acoperișul unui bloc din America pentru a-l salva de ceremonia de circumcizie și a-l elibera de întreaga povară a datoriei, de obediența pe care el însuși o simțise toată viața și care îl împiedicase să fie el însuși. Salvat aproape miraculos după un cancer la prostată, bătrânul simte că între viața lui și cea a nepotului născut exact când lui însuși i se mai oferă o șansă se creează o ciudată legătură. Gestul său, ale cărui consecințe nu le cunoaștem, vine din revelația propriei irosiri. Ca evreu, Brodman a trăit în umbra a ceea ce ar fi putut fi, în umbra propriului sine, a tatălui, a morților familiei, a tradiției, a învățăturilor din Tora și a istoriei unui întreg popor. Privind chipul copilului, personajul înțelege că nu știe ce trebuie să facă. Astfel încât nu îi rămâne decât să spere că poate până la urmă nu va semăna cu niciunul dintre ei.
Nu sunt momente de grație cele pe care le surprinde Nicole Krauss în aceste povestiri. Mai degrabă, momente în care, pentru un timp, personajele ies dintr-un mod de a fi și trăiesc sau tatonează o altă stare. Descoperă ceva despre sine, despre celălalt sau despre viață. Fără însă să aflăm dacă acest intermezzo le conduce către altceva. Nicole Krauss refuză orice clarificare, orice încercare a cititorului de a trage cu ochiul mai departe, de a specula ceva despre ceea ce urmează să se întâmple în și cu viețile acestor oameni. Ca atunci când iarna sufli peste un geam înghețat și, pentru o clipă, ai acces la o imagine asupra a ceea ce se petrece dincolo, repede însă blurată, acoperită de un nou strat opac de gheață. Nu e în aceste povestiri nimic altceva decât acel strop de mister sau de stranietate care, din când în când, pogoară peste viețile fiecăruia. Întrezărirea unei posibilități.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
