Eu am dorit întotdeauna să vin de pe o altă planetă, iar în trecut am și făcut-o. Dar apoi nu am mai fost în stare de asta, iar a-l pune pe pilotul acela să spună că odată și el fusese pe o altă planetă ar fi fost ridicol, băiețelul ar fi înțeles într-o clipă că nu își mai amintește nimic și că de fapt, neamintindu-și, minte.
Antoine de Saint-Exupéry, omul a cărui viață a fost trăită ca o poveste-aventură și ca un exil, ca o călătorie prin lume și prin cer, între lume și cer, printre întâmplări dureroase și amintiri luminoase. Omul-legendă: pilot de avion și erou de război, scriitor și jurnalist, bărbat mereu îndrăgostit și parcă negăsindu-și locul în viața de pe planeta pe care într-o zi s-a ivit în lumină și de pe care, într-o alta, 31 iulie 1944, a dispărut în carlinga unui avion cu care a ajuns în altă parte. Poate pe o planetă unde ne așteaptă, de unde scrie în continuare scrisori, unde știe că visurile se pot împlini și de unde privește mușuroaiele de furnici lăsate în urmă, îmblânzind un fenec, cultivând o grădină, îngrijind un trandafir. Antoine de Saint-Exupéry, autorul uneia dintre cele mai traduse și mai îndrăgite cărți. O carte inițial gândită pentru copii, devenită cartea tuturor. Probabil pentru că fiecare păstrează umbra copilului care a fost și în orice copil se pitește deja ceva din tristețea, sau din resemnarea, sau din exasperarea – din luptele adultului care va deveni. Viața lui Antoine de Saint-Exupéry pare a fi ea însăși o poveste și a dat naștere la nenumărate povești, întreținând fascinația pentru povestea Micului Prinț în egală măsură cum forța de seducție a poveștii Micului Prinț întreține aura de legendă a vieții autorului său.
Romana Petri alege să intre ea însăși în această poveste largă și să îi dea o formă într-un volum care, pe de o parte, reconstituie cu acribie momentele semnificative ale existenței lui Saint-Ex, iar pe de alta, umple golurile, imaginează, brodează, transformând omul real care a fost Antoine de Saint-Exupéry într-un personaj – la fel de real, de credibil. Să furi noaptea e un roman biografic. Pentru că autoarea alege să definească liniile de forță ale destinului scriitorului și aviatorului francez imaginându-i în primul rând viața interioară, luminându-i felul de a fi și de a privi lumea. Pe care îl construiește pornind, într-o anumită măsură, din ceea ce putem ghici (și din ceea ce ne lasă să ne imaginăm) Prințul copil al lui Saint-Exupéry și întâlnirea lui cu pilotul prăbușit în deșert – cele două fețe ale aceluiași eu, la vârste diferite, imposibil de suprapus în realitate, imposibil de ființat altfel decât într-o oglindire miraculoasă, în care unul dintre ei duce cu sine întreaga inocență a lumii, deja atinsă de tristețe și de vinovăție, de gândul unei responsabilități de care ar vrea să fugă, deși știe că nu poate să o facă, iar celălalt poartă în suflet convingeri și oboseli, responsabilități de adult de care ar vrea, măcar pentru o clipă, să se elibereze – ca de pielea uscată a unui șarpe – pentru a regăsi și a salva ceva din lumina cunoscută odinioară. În povestea aceea există doi eu: cel care a crescut încearcă să repare un motor, iar cel mic se plictisește de moarte. E frumos să creezi o astfel de situație, un lucru irealizabil în viață, sau poate realizabil, însă cu puțină poezie. Un pilot prins cu treburile și un băiețel care, așa cum mi-am dorit eu întotdeauna, vine de pe o altă planetă. Asta e ceea ce alege Romana Petri să creadă că a gândit Saint-Exupéry despre personajele din Micul Prinț și dinspre ele construiește uriașul suflet al celui care va deveni „personajul” din Să furi noaptea.
Camera nostalgiei, cum îi spunea el. Un loc ciudat, în care intrai fără să fie nevoie să deschizi o ușă. Erai absorbit. Iar înăuntru nu existau ferestre. Doar podeaua, pereții și tavanul albe. Cât era nevoit să rămână acolo, nu știa niciodată. Cerul era singurul loc din lume în care odăi ca aceea nu se căscau pentru a-l întemnița. Când zbura, putea să tragă după el vagoane pline de tristețe, dar nu era obligat niciodată să intre în camera nostalgiei.
Antoine de Saint-Exupéry al Romanei Petri e mereu un copil mare, înfiorat de dorința de a putea fi încă băiatul de la Saint-Maurice, paradisul pierdut devreme – mai întâi pentru un timp, apoi definitiv, odată cu vânzarea moșiei, zguduit de gândul imposibilității de a recupera starea de atunci. Un copil însingurat, stângaci, presimțind parcă dezamăgirile vieții de adult, prinzând cu disperare mâna mamei, cutele rochiei ei, cerând adăpost sub privirea ei senină. Crescut în umbra pierderii unui tată pe care nu a apucat să îl cunoască, pe care nu și-l amintește – prima pierdere, căreia i s-au adăugat apoi altele, tot mai multe: a fratelui bolnav de febră reumatică și, mai târziu, a surorii Marie-Claire, a lui Gabriel și Pierre Wroblewski, cei alături de care a urcat pentru prima dată printre nori, a altor piloților pe care i-a cunoscut, care i-au fost camarazi și pe care i-a îndrăgit sau a altora pe care nu i-a întâlnit, dar cu care a împărțit aceeași pasiune pentru zbor, a prietenilor și apoi a celor dispăruți în război. Un copil agățându-se cu disperare de prezența mamei ca de singura stavilă reală între el și lume, căutând-o apoi mereu, promițându-i că nu se vor despărți niciodată, că vor împărți același apartament și că va veghea asupra ei, purtat însă tot mai departe, răpit de fascinația de a zbura și de întâmplările vieții. Revenind mereu la sau spre ea, cu înnoită disperare și nevoie de a o ști acolo, trimițându-i scrisori, încredințându-i gânduri și neliniști. Văzându-i privirea tot mai secătuită după moartea a doi copii și visând că zâmbetul ei îl va putea totuși călăuzi pentru a-și găsi liniștea. Cerându-i – uneori imperativ, alteori, sfâșietor – să rămână piatra lui de hotar. Relația lui Saint-Exupéry cu mama, refugiul constant, niciodată suficient însă, nu poate să nu aducă în lumina amintirii imaginea unei alte mame și a unui alt fiu (Mina Kacew și Romain Gary) – cea pe care Promisiunea zorilor a făcut-o tuturor cunoscută. Chiar dacă nuanțele sunt diferite, rămâne o teribilă constantă: mamă și fiu legați pentru totdeauna. Din ambele volume, răsună gândul – tremurător, înfiorat, dincolo de vârste – îndreptat către cele care sunt sursa unei iubiri nețărmurite. Scrisorile lui Saint-Ex către mama sa, incluse de Romana Petri în Să furi noaptea, nu sunt doar cele care trasează firul roșu al unei iubiri niciodată ciobite, ci și axa în jurul căreia se construiește cartea, cele prin care ajungem în sufletul acestui copil mare, cu nasul în vânt, tot mai obosit și mai exasperat, care a fost Saint-Exupéry. Ele înseamnă o întoarcere către sine și nevoia de a găsi în cea care i-a dat viață ceva ce simte că a pierdut definitiv. Din ele se desprinde gândirea umanistă, tot mai împovărată nu de îndoieli în om, ci de tristețea de a fi într-o lume care îți răpește orice bucurie.
Ce-i cu tine? îl întrebase Marie, ducându-se lângă el. // Dor. //Și de ce anume? // De copilărie. Nu vreau să cresc.
Personajul Romanei Petri e în egală măsură un copil trist și un mare cabotin, agățându-se de ceilalți, simțind tot mai acut hăul singurătății, destrămarea imposibil de oprit. E un bărbat care trăiește doar cu dorința de a fi departe – în cer, deasupra norilor, în singurătatea carlingii avionului, scriind în timpul zborului, simțind că a fost surghiunit pe o planetă stranie și rece. Doar zborul pare a-i readuce liniștea, doar pericolul pe care îl înfruntă îl face să uite de durerea de a se simți neîntreg, pierdut. Fiindcă așa pare a fi acest Saint-Exupéry al Romanei Petri printre oameni: un pescăruș cu aripile frânte. Punând între el și ceilalți o permanentă căutare a ceva care să mascheze nostalgia după ceva imposibil de atins. Cu trupul de uriaș și pofta nesățioasă de a mânca, un urs stângaci printre ceilalți, atrăgând simpatia tuturor – adorat de femei, iubit și detestat deopotrivă de bărbați. Căutând, căutând mereu să umple fisurile. Când înverșunat, când disperat, aruncându-se în relații trecătoare, conștient că în nicio femeie nu va găsi ceea ce i-a oferit prezența mamei, prins în căsătoria cu Consuelo. El și ea, două temperamente diferite, o întâlnire de o viață obsesivă și autodistructivă, punctată de despărțiri și reveniri tumultuoase. Consuelo, trandafirul chemând imaginea unei alte roze – mama -, femeia micuță și exotică, un trandafir la umbra căruia bărbatul caută să se bucure de prezența altor și altor trandafiri, acele tinere de care se îndrăgostește, dar pe care nu reușește să le iubească. Amintindu-și tot mai des logodna cu Loulou, alungarea din paradisul ei. Scriind mereu scrisori femeilor adorate, uneori schimbând doar numele destinatarului, proiectând continuu în ce nu mai are ceva din ce ar fi putut avea. Ca și cum doar scriind celor de departe poate să ajungă la ceva din sine. Devenind scriitorul recunoscut, premiat, tot mai obsedat de a esențializa, de a renunța la tot ce e inutil, împovărat de cuvinte, fascinat de ceva de neatins. Visând la ceva ce nu poate avea.
Saint-Exupéry rămâne mereu un copil în trup de bărbat, tot mai dezamăgit, prăbușindu-se sub realitatea războiului – desconsiderat inițial, căci, asemenea tuturor, considera că se va încheia rapid, că nu va cere eroismul și sacrificiul din Marele Război – atunci când fusese prea tânăr pentru a-și sluji patria. E în omul acesta o iubire la fel de tandră și plină de resentimente față de Franța adorată. Ea, Franța, rămâne țara din vis pe care vrea să o salveze, pe care o părăsește plecând în America convins că va sta cel mult două luni și că îi va determina pe politicienii de peste ocean să intre în război (dar unde va rămâne mai bine de doi ani); țara în care vrea să se reîntoarcă, pentru care va cere disperat să fie reprimit ca pilot – deși nici vârsta, nici sănătatea nu-i mai permit să o facă, țara pe care o vrea liberă. Țara iubită, țara trădătoare, cu sfinții ei crucificați de război și figurile politice în care nu crede. Saint-Exupéry e un bărbat împins de darul contradicției, făcând afirmații controversate, acuzat de fascism și de colaboraționism, reafirmând, iar și iar, doar dragostea pentru semenii lui. Un bărbat care a văzut că dreptatea și binele nu exclud răul, care a înțeles în Războiul civil spaniol că cel mai teribil lucru e ura fratelui împotriva fratelui. Care crede cu neștirbită, obsesivă ardoare că toți oamenii sunt frați între ei. Care pare din ce în ce mai fragil, cu hăurile sufletului căscându-se tot mai acaparator și întunecat. Care cere să fie lăsat să zboare fiindcă a rămâne cu picioarele pe pământ înseamnă a dispărea treptat în neantul de care nu mai are de ce se agăța. Ultimele lui zboruri par tot mai aproape de o via crucis, o via dolorosa, dar singura formă posibilă de izbăvire. Nu de o abdicare de la viață e vorba, ci de un triumf al ei. Într-o altă dimensiune – sus, pilotând, acolo unde a simțit mereu că îi este locul.
„Eu spun că dacă scriem, pictăm, compunem muzică, dacă o facem căutând desăvârșirea noastră, trăim mai bine. Însă oricare altă pasiune se poate substitui creației artistice. Oricare. Și Dumnezeu asta ar putea fi, iar noi, căutători nu doar de lucruri care vorbesc despre fericire, ci despre oameni fericiți, nu despre frumusețe, ci despre lucruri frumoase, nu despre libertate, ci despre oameni liberi”.
Să zboare și să fure noaptea (În frumoasa noastră limbă un singur verb pentru a zbura și a fura. Când zbor noaptea, am impresia că o fur.) devine pentru Antoine de Saint-Exupéry în romanul biografic scris de Romana Petri (și tradus în română de Mihai Banciu) încercarea de a rămâne într-un timp suspendat, acolo unde promisiunea zilei strălucește, îngăduind sufletului să viseze la un alt tărâm, la o planetă unde starea de grație e încă posibilă; acolo unde a avea drept prieteni o vulpe a deșertului, o maimuță, un cameleon, o gazelă (așa cum s-a întâmplat la Cap Juby) e la fel de firesc cu a fi prietenul tuturor oamenilor; acolo unde ești ocrotit sub o mantie de iubire și vegheat mereu așa cum în viață nu se poate niciodată întâmpla, căci în viață există momente și locuri miraculoase unde ești fericit – și foarte trist în același timp -, dar există, cu cât înaintezi în timp, mai ales sentimentul căderii, senzația unei rupturi imposibil de stăvilit. Tot mai adâncă, tot mai întunecată.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
