Alecart Junior: Să ne reinventăm copilăria!

Cu toate că am terminat abia un an de liceu, trăiesc cu senzația că între orele de limba română de acum și cele din gimnaziu a trecut o eternitate. Asta se datorează faptului că, de fiecare dată când îmi amintesc de acele ore din gimnaziu, nu mă pot gândi decât la argumentările pe care le-am învățat pe de rost (aici intervin flash-uri cu definițiile recitate de un cor de voci înainte de simulări), cele un milion de complemente și atribute, cerințele de tipul Alcătuiți o compunere despre o întâmplare petrecută la bunici – compuneri pe care le așteptam cu toții, nerăbdători să scriem a patra sau a cincea oară povestioara aia inventată despre excursia incredibilă în pădure și, bineînțeles, printre amintirile mele apare nelipsitul eu liric, care încă mai bântuie amintirile tuturor celor care au terminat clasa a VIII-a.

Ajunsă la liceu, am aflat (deși nu pot spune că a fost o mare surpriză) că argumentările pe care le învățasem cu religiozitate cu un an în urmă nu ne vor folosi la nimic, în afara unui foarte bun exercițiu de memorie (și toleranță la stres, evident). Așa că am început să mă întreb: de ce oare programa școlară este concepută astfel încât să îndepărteze elevii de literatură în perioada când ei ar trebui să o descopere și să dezvolte o pasiune pentru ea? De ce trebuie să aștepte copiii până la liceu pentru a vedea că limba și literatura română înseamnă mai mult decât argumentările memorate și textele din manual? De ce nu sunt elevii de gimnaziu încurajați să privească dincolo de materia școlară și să discute liber pe baza cărților citite? Astfel, ca un răspuns la aceste întrebări, a luat naștere clubul Alecart Junior, a cărui principală idee a fost aceea de a lăsa elevii de liceu să discute cu cei de gimnaziu despre ceea ce și-ar fi dorit ei să audă la orele de limba și literatura română.

Îmi amintesc că în prima oră eu, Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, și Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct, i-am rugat pe elevii din clasele a VI-a și a VII-a să se prezinte numind o carte, un film sau o melodie care îi reprezintă – ca să putem să îi cunoaștem și să ne facem o părere despre preferințele lor, având în vedere că voiam ca discuțiile următoare să se bazeze pe lucrurile care îi interesează cu adevărat și despre care nu ar putea vorbi la o oră obișnuită de limba română. Am fost încântată să observ că, după corul de voci care spunea Harry Potter (ceea ce a dus la întrebarea evidentă legată de casele Hogwarts de care considera fiecare că ar putea aparține, întrebare pe care mărturisesc că o pun de ori câte ori se ivește cea mai mică oportunitate), am auzit multe titluri de cărți pe care le citisem recent. De exemplu, o fată din clasa a VI-a a spus că citise Colecționarul de John Fowles, roman pe care îl terminasem doar cu o săptămână în urmă sau o elevă din clasa a VII-a spunea cât de mult îi plăcuse filmul Iluzionistul, nominalizat la Oscar în 2007. Cred că atunci mi-am dat seama că acea diferență de doi sau trei ani (diferență care crea impulsul nostru de a ne referi la ei spunându-le ,,copii” și  pe al lor de a ni se adresa cu ,,dumneavoastră”) este, de fapt, nesemnificativă și că Alecart Junior transforma pasiunea comună pentru literatură, cinematografie și alte forme de artă într-o modalitate de a încuraja gândirea liberă și originalitatea. Cu un an în urmă, nu mi-aș fi putut imagina că voi fi pusă în situația de a găsi interpretări pentru o baladă rock (The Islander de la Nightwish, aleasă, bineînțeles, de Anastasia) sau să îmi spună cineva că un bestseller precum Labirintul, trilogia foarte populară în rândul adolescenților, poate fi înlocuit cu un roman precum Împăratul muștelor de William Golding și am fost încântată că puteam discuta atât de liber cu alecartienii în formare despre asta.

Cred că una dintre cele mai interesante ore a fost cea în care i-am rugat pe copii să inventeze pe loc o povestioară pornind de la cartonașele alese de ei din jocul Dixit pe care le adusesem, joc ce se bazează imagini abstracte, interpretările fiind diferite în funcție de jucător. Ilustrațiile Dixit m-au fascinat dintotdeauna datorită ciudățeniei lor și a multitudinii de posibilități în care pot fi interpretate. Totuși, având în vedere că am jocul de aproape patru ani și că am petrecut multe ore studiind fiecare cartonaș în parte și brodând povești, nu am crezut că aș putea auzi foarte multe idei radical diferite de cele pe care le auzisem deja. O singură oră a fost de ajuns pentru a-mi demonstra contrariul. În doar câteva minute în care avuseseră timp să se gândească, imaginile fuseseră transformate în povești pe care nu mi le-aș fi putut imagina și țin minte cât de surprinsă am fost când cineva a ales să întoarcă una invers, transformând ilustrația pe care o știam de atâta timp într-o imagine cu totul nouă, pe care am redescoperit-o prin poveștile lor.

Îmi amintesc că o altă discuție extrem de interesantă am avut-o în ora în care, alături de mine și Tamara Bivol, redactor Alecart, a venit ca invitat Andrei Rusu, un alt coleg de redacție, să vorbească membrilor Alecart Junior despre poezia contemporană, un subiect foarte important și care ar trebui abordat mai des având în vedere că în gimnaziu poezia se rezumă la cele câteva opere din manual și la autorii canonici sau este disecată fad conform unei scheme prestabilite. Un moment pe care nu l-aș putea uita a fost cel în care, după ce a citit câteva poezii de Radu Vancu, Andrei i-a rugat pe cei prezenți să spună ce părere au și ce au înțeles din versurile citite, însă i-a rugat să nu folosească termenul de eu liric (spre bucuria tuturor). După aceea, într-un proces de tip brainstorming, Andrei le-a cerut să găsească cât mai multe gusturi, mirosuri sau senzații care creează imagini puternice, spunând că poezia contemporană se bazează acest tip de asocieri într-o mai mare măsură decât pe cele abstracte. Rezultatul a fost o discuție inedită despre gustul de popcorn ars, căpșune proaspăt culese din grădină, de pastă de dinți cu mentă și mirosul inconfundabil de carte nouă, plastilină Play-Doh sau clementinele care își fac apariția iarna pe rafturile magazinelor, după care copiii au încercat să scrie câteva versuri.

Pentru mine, Alecart Junior a fost o experiență care m-a făcut să înțeleg cât de importante sunt discuțiile despre literatură într-un mediu non-formal, în care elevii de gimnaziu și cei de liceu pot învăța unii de la alții și cât de multe ar putea aceștia să realizeze, dacă ar fi încurajați să își folosească creativitatea și gândirea liberă mai mult decât memoria la ora de limba română (și nu numai). Fiecare oră a reprezentat o oportunitate de a privi lucrurile din perspective noi, pe care nu cred că le-aș fi descoperit altfel, și nu pot decât să mă bucur că pot face parte dintr-un astfel de proiect. Alecart Junior e proiectul nostru de suflet și sunt convinsă că, peste ani, ca absolventă, voi redescoperi o parte dintre numele celor (încă) „mici” în paginile Alecartului „mare”, pentru că există deja un nume care se regăsește în paginile revistei.

 

*Raisa Manolescu, coordonatoarea Clubului ALECART Junior, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național.

ALECART Junior, ediția a II-a, va începe săptămâna viitoare. Vom reveni cu detalii.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.