Sfidăm distanța
Cei 10 ani celebrați de revista Alecart înseamnă prietenie, înțelegere, echilibru, muncă, perseverență, talent și curaj. Lansarea numărului 20 a fost marcată de întâlnirea dintre redactorii din Suceava și cei din Iași în sala de conferințe a Observatorului Astronomic din Suceava și de încercarea de a găsi o definiție, un sens prieteniei, legăturii invizibile dintre oamenii care cred în frumusețea literaturii și a gândului asumat.
Mai întâi a fost drumul. Puțină muzică, kilometrii care rămâneau în urma mașinii, vântul care ne împingea și ne încuraja: mai mult, mai mult, mai repede… Apropiindu-ne, apar întrebări și neliniști în legătură cu ceea ce vei face sau vei spune. Tu și cei de lângă tine. Strângi pumnii și încerci să ghicești imaginea celor al căror chip și a căror prezență interioară le poți doar ghici din ce ai citit în articolele semnate de redactorii suceveni.
Zărești semnul cu Municipiul Suceava undeva în stânga și scoți tot aerul pe care nu știai că îl ții captiv în plămâni. La ușa Planetariului ne întâmpină un zâmbet jucăuș, parcă atotștiutor și o pereche de ochi ageri, albaștri: Ați venit să vedeți stelele? întreabă profesorul coordonator al Clubului de Poezie Alecart din Suceava, Gheorghe Cîrstian. Ne îmbrățișăm cu zâmbete largi pe față. Sala (ne) aștepta.
Sărbătorim și nu ne oprim!
Pentru început, redactorul-șef al revistei Bucovina literară, Alexandru Ovidiu Vintilă a susținut o scurtă conferință intitulată Avatarurile jurnalismului cultural. Aceasta nu a făcut decât să ilustreze ideea că și zona Bucovinei a constituit un spațiu marcant pentru dezvoltarea culturii române, că tinerii au modele la care să se raporteze și că, în actul creației pe care îl săvârșesc în prezent, în mod sigur au fost influențați de principiile solide ale celor care i-au precedat. În următoarele momente, o parte dintre membrii redacției din Iași și redactorii din Suceava au fost invitați să participe la o dezbatere incitantă despre literatură și prietenie în adolescență, moderată de coordonatorii din Iași ai revistei, Nicoleta și Emil Munteanu. S-a pornit de la observația Anastasiei Fuioagă, redactor-șef, că numărul aniversar aduce noutăți, că vine – și de această dată – cu un suflu nou. Alecart este bucurie. Bucuria de a trăi în literatură, de a o descoperi, de a o îmblânzi. Alecart nu înseamnă însă doar recenzii sau cronici, doar puncte de vedre, ci întâlniri și dezbateri, oameni vii pe care să-i descoși și, astfel, să te construiești în interiorul unor experiențe revelatoare. De aceea, și la întâlnirea de la Suceava ne-am propus să le oferim celor prezenți imaginea unor cărți și a unor oameni, dar și o impresie dinăuntru asupra numărului 20 al revistei.
Alecart sau Acasă
Fără îndoială, fiecare se poate lăuda cu propriile povești care l-au marcat și l-au îmbogățit, fie cele din cadrul unei întâlniri cu o anumită personalitate, fie din întreg procesul care se desfășoară în spatele scenei, în fiecare dialog reușit și asumat. Andrada Strugaru a conturat o imagine frapantă a omului (și nu neapărat a scriitorului) Cristian Fulaș; Tamara Bivol a insistat asupra ideii de acasă (căci pentru ea, venită din Republica Moldova, limba română e acasă) și asupra posibilității de a se integra într-un spațiu nou oferită de echipa Alecart; Diana Diaconescu păstrează cu drag amintirea întâlnirii cu poetul Claudiu Komartin ce a avut un impact major asupra felului în care se raportează acum la poezie; Ioana Tătărușanu ne-a împărtășit despre bucuria unui eveniment aparte, așteptat de alecartieni cu nerăbdare și anul acesta, Festivalul de Muzică și Poezie de la Bistrița și, nu în cele din urmă, Alina Țibuleac a mărturisit că Alecart a reprezentat o luptă cu sine în primul rând, alimentată de dorința de autodepășire. Timpul a fost necruțător și de această dată, astfel că multe povești au rămas încă nedescoperite, dar nicicând uitate, ci conservate într-un cotlon al minții și invocate mereu pentru a le păstra vii. Am hotărât că o dezbatere despre prietenie este următoarea provocare Alecart, o dezbatere care să adâncească ceea ce abia a putut fi schițat la Suceava.
De 10 ani am ales să scriem o poveste. De 10 ani elevii din cele trei colegii partenere continuă să scrie, să critice, să dea un sens personal și să își alimenteze setea de literatură, de viață. Alecart provoacă oare dependență? Poate doar ne oferă sentimentul de apartenență necondiționată, susținut de un scop comun, de o dorința vie, autentică de a trăi printre cărți și de a rămâne acolo la adăpost, dar în același timp, de a percepe realitatea într-o manieră critică.
Cu poezia printre stele
Lansarea noului număr a fost, de fapt, prilejul unei întâlniri revigorante între redactorii noii generații Alecart, între noi, cei din Iași, și ei, cei din Suceava. Pentru câteva clipe, Alecartul a fost mai viu, mai complet și mai vesel, căci am simțit cum gândurile de la Iași și gândurile de la Suceava sunt, de fapt, gândurile Alecart și cum prietenia, tema ce unește articolele noului număr, se apropie și mai mult de rolul ei fundamental prin intermediul (re)întâlnirii și regăsirii. Despre Alecart, sub formă de gânduri și interiorități, de relații interumane ori de singurătăți creatoare a fost și ultimul moment al evenimentului care a încheiat întâlnirea cu și prin artă. De data aceasta însă, nu muzica ne-a adus încântare, ci, cum nu se putea mai firesc în cetatea Sucevei, poezia. Nu recitată, ci interpretată într-un spectacol de teatru… cosmic.
În regia lui Cosmin Panaite, spectacolul la care am asistat în planetariul din Suceava demonstrează cum versurile, originalitatea, oamenii dedicați și un spațiu inedit pot realiza nu doar o reprezentație diferită, ci una puternică și tulburătoare. Cele trei tinere actrițe, Luminița Andruh, Felicia Malai și Polya Zubati, au transpus cu expresivitate versurile alecartienilor într-un text cursiv și pătrunzător, transformând poezia în stare, imaginea în magie și planetariul în loc de reedificare și reintegrare a unor sentimente și gânduri pierdute. După mulți ani de absență, Planetariul a revenit în viața noastră, de data aceasta nu ca spațiu al copilăriei cu cer și stele, ci ca loc de cugetare. Uluirea și vraja au rămas, mai puternice acum decât atunci, căci golul produs de pierderea copilăriei a fost umplut de poezie, de emoție și de poveste. Când se lasă întunericul, rămâi doar tu alături de poezia ce ia locul gândului.
Întreg spectacolul gravitează în jurul ideii de ciclicitate și permanentizare. Așezate în cerc sau sub forma unui triunghi echilateral, actrițele au dat un nou sens haosului și ordinii, ca două noțiuni complementare. Cu cât se făcea mai întuneric, tensiunile se amplificau și rezolvau deopotrivă. Relația cu divinitatea, timpul, povestea omului și vârstele, simțurile și gândurile halucinante au fost redate într-un act artistic pătrunzător. Aflate în aceeași poziție militară, cu privirea îndreptată în aceeași direcție generală, actrițele și-au integrat vocile într-un ecou prelung și năucitor. Pentru câteva clipe, triunghiul s-a transformat într-un cerc dinamic ce reproduce imaginea unui ritual al omului care simte că trebuie să își lipească inima de ceva, al tatălui la fel de înalt ca cerul, al rugăciunii și al temerilor. Nu am simțit fragmente decupate, ci un text unitar din care poți selecta propriul fragment.
Întunericul dispare, începem să ne zărim din nou, iar poezia devine prilej de discuție și meditație. Ce mod mai bun de a preda și transmite poezia există dacă nu prin fascinația produsă de un spectacol onest?
Cu pași sfioși devii puțin mai adevărat și puțin mai prieten cu poezia.
*Foto: Raisa Manolescu
