A privit cu tristețe cerul prevestitor de rău, rămășițele arse ale verii pustiite de lăcuste, și deodată i s-a părut că vede primăvara, vara, toamna și iarna în trecerea lor peste aceeași creangă de salcâm, de parcă ar fi simțit că timpul, în întregul lui, face pe bufonul în sfera încremenită a eternității, amăgind lumea cu o diabolică linie dreaptă trasată peste hârtoapele haosului, creând astfel înălțimea, și falsifică nebunia transformând-o în necesitate.
De-acum înainte s-ar putea întâmpla orice. Acesta e mai mult un presentiment decât un gând articulat, ivit din bătaia de clopot ireală și imposibilă prin raportare la realitatea obiectivă care lovește timpanul lui Futaki. Realitate care se circumscrie unei adevărate zone crepusculare, unui spațiu uitat parcă de lume, îngropat în mocirla ploilor de toamnă ce par a nu se mai opri. O închipuire sau o revelație, un avertisment sau adierea unei speranțe e acest dangăt de clopot acaparat rapid de tăcerea amenințătoare, densă ce îi urmează. Însoțită de roșul unui soare deja bolnav. Și de gândul lui Futaki că, în cele din urmă, va trebui să ia o decizie. Nu pot să rămân aici. Realitatea mizeră din jur. Totul e tern, vechi, ciobit. Totul, deja mort. Ascultă-mă, azi o să se întâmple ceva – litania, repetată ca un descântec, însoțind trezirea doamnei Schmidt din coșmarul nopții și îndreptată împotriva mucegaiului verde, a ruginii, a picioarelor șubrezite ale mesei, a perdelelor îngălbenite. De care s-au ascuns în bucătărie.
O colonie aproape depopulată. Părăsită cu aceeași grabă cu care fusese înființată. Lovită de un blestem nenumit, de o apocalipsă de al cărei suflu doar câteva siluete au scăpat. Hrănindu-se cu gândul că la un moment dat, a doua zi poate sau chiar azi, vor pleca, se vor salva. Nici eu nu vreau să crăp aici, îngropat de viu! Zbatere stearpă. Nevoia de a se agăța de un vis. În realitate, niciunul – nici domnul, nici doamna Schmidt, nici Futaki și nici ceilalți nu au unde să plece. Nu au de ce și pentru ce să plece. Nu știu ce ar putea face cu viața lor. Ceea ce le păstrează iluzia că încă sunt vii e tocmai așteptarea, firul gândului țesut din neputință.
Și o să încerc să uit totul, numai un lighean cu apă caldă, serile, și să nu faci nimic, doar să privești la cum trece căcatul acesta de viață…
Personajele lui László Krasznahorkai pot părea niște marginali, niște ființe uitate, împovărate de realitatea mortificantă. Pot părea, pentru o clipă, niște Chriști abandonați, crucificați în propriul destin, istoviți, ce nu se mai pot înălța de-a dreapta Tatălui, căci pentru ei nu există nici cer și nici vreun pământ al făgăduinței. Dar nu sunt. E o gloată informă: niște ființe măcinate de instincte, de micime, de lipsa oricărui orizont. O umanitate păcătoasă, fără urmă de conștiință, condamnată de uzură și de colcăirea propriilor instincte. Prinsă într-o mecanică stearpă și nevolnică, înregistrată cu acribie de doctorul care, pândind continuu, obsesiv, inutil, consemnează absurda și grotesca mișcare a tuturor, cele mai mici gesturi și cele mai intime acțiuni ale fiecăruia din postul de observație în care și-a transformat casa. O îndosariere menită să păstreze și ea iluzia că se întâmplă ceva. În acest loc mort, în care nu se petrece niciodată nimic, ajunge vestea revenirii printre ei a lui Irimiás și a lui Petrina, plecați cu mai bine de un an înainte și considerați morți. Iar așteptarea ce nu fusese până atunci nimic altceva decât gând al așteptării se transformă în așteptare propriu-zisă a celor doi, în speranța izbăvirii iminente. Cu toată fojgăiala informă ce pune brusc stăpânire pe toți, sunt puși în mișcare de gândul unui viitor devenit acum posibil și pentru ei, adunându-se la cârciuma ce se transformă în spațiu al apropierii și al împărtășirii din nenorocirile celorlalți – o adevărată bolgie în care păianjenii își țes continuu pânzele, în care fiecare e dezgolit până la os și nicio iluzie nu mai e posibilă în legătură cu niciunul dintre ei. Egoismul feroce, pofta de a se înfrupta din ceea ce are celălalt, trupul scos la mezat pe nimic și privirea râvnind la femeia altuia, la un alt bărbat, păcatul săvârșit sau doar visat, păcatul gândului și al cărnii, al agonisirii și al înșelăciunii, răutatea oarbă, instinctul animalic, habotnicia sau indiferența se manifestă cu sălbăticie într-o coregrafie deopotrivă macabră și absurdă, amestec de sordid și dezumanizare. În această dezlănțuire de gesturi, priviri, cârcoteli, printre sticle goale de vin dres cu apă pentru câștig, printre înjurături și cuvintele din Biblie șuierate amenințător printre dinți de doamna Halics se întrevede întreaga tristețe și zbatere, dar și toată nimicnicia acestor oameni roși de invidie și de răutate, plângându-și de milă în timp ce se lăfăiesc sordid în propria mizerie. Toți la fel de vinovați, toți la fel de păcătoși, de intoleranți, de putrezi în ceea ce sunt, în ceea ce gândesc, în ceea ce fac. Burlești, derizorii, lipsite de speranță, acțiunile le demască mecanica zbatere în neputință, cuvintele se transformă în flegmă aruncată asupra celuilalt, iar carnea revărsată trădează pofte de tot felul.
Nicio urmă de speranță nu răzbate din gesturile lor. Nici măcar Estike, cea mai mică dintre surorile Horgos, nu e nevinovată. Tarată de boală, alungată de ai ei, umilită și batjocorită, Estike își reprimă răutatea până când descoperă pe cineva mai slab decât ea. Uciderea lui Mițur, otrăvirea lui e de o cutremurătoare bestialitate, manifestare a unui rău absolut, pentru care nu există nici justificare, nici posibilitate de salvare și care anulează orice compasiune față de viața ei frântă, față de lipsa de sens a gândului de a se elibera de povara de aici, de a urca alături de tatăl ei la ceruri, de a pleca purtând în brațe trupul țeapăn al pisicii pentru a lua, departe de toți, după o ultimă încercare de a găsi un strop de înțelegere sau de afecțiune, otrava de șobolani împachetată cu grijă și ținută, ca o promisiune, în buzunarul puloverului galben, prea mare, al unei mamei ce nu găsește pentru ea decât cuvinte de ocară.
Vinovați sunt toți, dar nu pentru moartea lui Estike, ci pentru propria viață. Și cu toții se adună, într-un ultim gest ce le trădează decăderea și golul, o turmă a nimănui, așteptând imposibila salvare. Singurul conștient de lipsa de sens a tot și a toate e Futaki, însă păcatul lui e tocmai disperarea ce vine din luciditate, renunțarea la a mai acționa, resemnarea, acum zguduită de vestea izbăvirii ce îi eliberează de responsabilitatea de a lua ei înșiși o decizie, de a face ceva: S-a împăcat cu ideea că va rămâne aici până la sfârșitul zilelor sale, că oare ce altceva ar fi putut să facă? Acum, la bătrânețe, să înceapă o viață nouă? Ei, dar acum s-a terminat cu toate astea, vine Irimiás și „o să le rânduiască el pe toate”. Ceardașul transformat în tango cât îi așteaptă în cârciumă pe cei doi, țopăiala grotescă a trupurilor asudate de mizerie și de dorință, tremurând în ritmul îndrăcit al muzicii revărsate de Kerekes din acordeon e imaginea acestei colcăieli în viesparul mocnind de disperare și lipsă de sens care e viața tuturor. Viața lor asemenea celei a unor larve captive într-o enormă pânză pe care timpul o țese dens și ineluctabil în jurul lor, așa cum păianjenii din cârciumă întind pretutindeni fire de care nu se poate scăpa: Au țesut pânze și peste fețele, mâinile și picioarele celor adormiți, dispărând iarăși fulgerător, în ascunzătorile lor pentru ca, în așteptarea unei zvâcniri oricât de mici a vreunuia dintre aceste fire diafane, s-o poată lua din nou de la capăt.
Nu putem să ne amăgim, numai pentru a ne liniști conștiința, crezând că tot ce s-a întâmplat n-a fost decât un straniu joc al hazardului, joc în care noi nu puteam interveni…
Irimiás e singurul Mântuitor pe care acești oameni îl pot aștepta, un Mântuitor pe măsura lor și a lumii în care trăiesc, o paiață, un bufon, un pungaș gata de orice. Un Mântuitor în căutarea unei turme pe care să o păstorească, nu pentru binele turmei, căci oamenii aceștia nu cunosc binele, ci au nevoie doar să se agațe, cu disperare, de ceva. E nevoie doar de o promisiune pentru a smulge de la ei ultimii bani, pentru a le vinde imaginea unui viitor posibil, pentru a le restitui iluzia demnității pierdute: Aderăm la lupta tenace, lipsită de speranță, pentru demnitatea umană. Orbirea e starea lor firească, iar căderea consecința acesteia. Toți se agață de Irimiás și de Petrina cu disperarea celor ce au nevoie de un miracol, de o izbăvire: abia din momentul acela au început să creadă cu tărie în cele întâmplate, numai atunci le-a devenit definitiv clar că ei nu sunt prizonierii unui vis suav, amețitor, dar perfid, vis din care deșteptarea va fi foarte amară, ci aleșii exaltați ai unei mântuiri pentru care s-a suferit în vremuri de demult. Nu doar că renunță de bună voie la tot ceea ce au, dar distrug și ultima posibilitate de a se reîntoarce, cuprinși de o nevoie ciudată de a macula totul, de a transforma în ruină și puținul pe care îl mai au. Despre subtilul joc al manipulării, despre credulitate și exasperanta, dureroasa, tragica nevoie a omului (chiar și a omului căzut, a omului rău, a omului fără Dumnezeu) de iluzie vorbește László Krasznahorkai în acest roman. Despre jocul de-a mântuirea în care orice nebun poate fi transformat în Mesia și orice comunitate e gata să pornească pe drumul Golgotei, într-un exod din care nimeni și nimic nu va rămâne întreg. Nimic altceva decât iluzia deșartă că s-au salvat – în care toți cred încă orbește. Cu excepția lui Futaki, pentru că el e deja un om pierdut. Pierdut fiindcă a crezut în cea mai mare măsură în Mântuitorul de tinichea ce-și joacă perfid rolul și care-i poartă înghesuiți într-un camion prin lume pentru a-i trimite în cele mai îndepărtate colțuri ale ținutului cu promisiunea împlinirii unui crez sacru, a întemeierii unui nou Canaan. Ce a pierdut Futaki a fost speranța sau credința? Sau una fără cealaltă e imposibilă? Și este el mai câștigat decât ceilalți, este el cel salvat? Trași pe sfoară, jefuiți, înjosiți, cu toții își păstrează zâmbetul tâmp și-i mulțumesc lui Irimiás, neînțelegând ce li se întâmplă, cum au fost păcăliți și lăsați în voia nimănui, în timp ce Futaki, ca un mecanism dezmembrat, acceptă docil inevitabilul, cu o luciditate care însă nu mai este nimănui de folos: Se pare că nu există scăpare, s-a gândit apatic. Ori așa, ori altminteri, oricum sunt pierdut. De fapt, Futaki e omul văduvit de așteptare, căci doar ea, așteptarea, starea aceasta de neantizare, îi permitea să se afle în imediata apropiere a unei posibilități. Întrezărită și deci vie tocmai pentru că nu putea fi demolată de concretizarea ei: Și-a dat seama cu stupefacție că încrederea lui în Irimiás a început să se clatine încă din clipa în care l-a zărit în poarta de intrare a „castelului”… Dacă nu s-ar fi întors, poate mai rămânea o vagă speranță… Dar așa? Veselia ridicolă a convoiului în drum spre castel, urnit în sfârșit și împins de credința în viitor se transformă în tristețe, suferință, epuizare, în ranchiună și neîncredere, scoțând din nou la iveală răul din fiecare, instinctualitatea și perfidia. Revenirea lui Irimiás nu înseamnă doar promisiunea unui țel, iluzia unei misiuni, ci și inocularea sentimentului de vinovăție. Răzvrătirea, fie și pentru o clipă, împotriva Mântuitorului, îi transformă pe toți în miei gata să se îndrepte de bună voie spre abator.
Planurile voastre eșuează rând pe rând, visurile voastre se sfărâmă aiurea, credeți într-un miracol care nu se va produce niciodată, sperați la un mântuitor care să vă scoată de aici… cu toate că știți că nu mai aveți în ce să credeți, nu mai aveți ce să sperați, pentru că anii care au trecut, nu-i așa, vă apasă cu o asemenea greutate, doamnelor și domnilor, încât se pare că orice șansă de a stăpâni această neputință e pierdută, iar asta, pe zi ce trece, vă sufocă tot mai mult și, până la urmă, rămâneți fără aer […]. Atunci de ce nu îndrăzniți să faceți ceva?!…
Între coșmar și cea mai teribilă reprezentare a realității, cu multiple stratificări de semnificație, pendulând între registrul tragic și cel burlesc, între imaginea unei lumi carnavalești, creionate în tușe groase de absurd și grotesc, dar în egală măsură traversat de alegorii și trimiteri biblice, de intruziuni poematice, universul uman creat László Krasznahorkai în Satantango e sfâșietor de trist și fără de scăpare, dezgustător de păcătos și neverosimil de credul, demn de plâns și capabil să stârnească hohote urieșești de râs. E o lume căzută pradă unui rău absolut, o lume a unui Mântuitor de mucava ce se dovedește doar un potlogar gata să vândă pe oricine și să se vândă pe nimic, un informator într-un mecanism uriaș și abstract, gata să facă din orice denunț un instrument în slujba unui rău și mai teribil pentru că rămâne necunoscut. Ceea ce însă e și mai teribil în romanul lui László Krasznahorkai e ideea că nicio realitate nu există în „realitatea” ei, că orice realitate poate ființa în virtutea a ceea ce a fost sau ar putea fi, că totul e posibil să nu fie decât gândul unui nebun despre ceva ce nu mai există demult, că întreaga colonie nu există decât în mintea tulburată a unui doctor smintit, ultimul supraviețuitor pe un pământ uitat. Cel care, asemenea lui Futaki, aude într-o dimineața dangătul de clopot imposibil conform datelor obiective, dangătul unui clopot pe care un alt nebun îl trage convins că I-in tu-ucii. Între un atunci și un acum, între realitate și iluzie, între ceea ce există și ceea ce doctorul, întors în camera lui, ajunge să consemneze în caiete pare a fi o suprapunere demonică și dătătoare de fiori: „nu încape nicio îndoială că la un anumit nivel de concentrare a atenției pot hotărî ce anume se întâmplă în colonie. Pentru că se întâmplă numai ce este formulat în cuvinte. Însă, bineînțeles, mi-e perfect neclar cum să stabilesc direcția, deoarece…”. Și atunci, ca într-o imagine de o claritate miraculoasă, vedea în totalitate drumul care-l aștepta, ceața ridicându-se încet din ambele părți și învăluindu-l, iar la mijloc, pe o fâșie îngustă, strălucind, toate chipurile ce urmau să se prefacă în pulbere, cu istoria satanică a sufocării întipărită în trăsături. Luând creionul, doctorul începe să scrie. Ce face el este să le dea o șansă, fie și iluzorie acestor oameni sau să le-o ia definitiv? Există sau nu există Futaki, Schmidt, Kraner și toți ceilalți? Oamenii aceștia sunt ei reali, purtați prin lume urmându-și Mântuitorul sau sunt doar fantomele a ceea ce au fost, umbre ale gândului unui nebun? Despre cine scrie doctorul? Despre Futaki sau despre el însuși? Este el într-adevăr un ultim supraviețuitor sau cel lăsat în urmă, închis definitiv în propria nebunie? Ca un ouroboros, romanul lui László Krasznahorkai își devorează propriul trup, în egală măsură nălucire a unei minți atinse de rău și ultimă formă de răscumpărare.
Și dacă Satantango e fără doar și poate o capodoperă, traducerea lui Ildikó Gábos-Foarță e o adevărată bijuterie și un tur de forță.
Grafică: Adrian GOR / Foto: Catrinel Pîndaru
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
