Scâncetul unui destin violent și păienjenișuri postcomuniste – Ca să nu se aleagă praful de toate de Cosmin Perța

În amintirea toxicilor ani ’90 și a luminilor lor fluorescente.

Ca să nu se aleagă praful de toate e mai mult decât o poveste violentă sau despre violență, mai mult decât o bucată de viață prinsă într-un roman. Nu este doar „o vedere” de prin ’91, cu blocuri cenușii și oameni cu zâmbete largi. E o mărturie a destinului brutal al unei generații, croit stângaci din cioburi, așchii, fier-beton, iluzii și nuanțe de roșu aprins, reflectând România unui deceniu întunecat – o lume fără ambiție, doar impregnată de promisiuni sclipicioase, o perioadă de tranziție mizeră, în care pare că nimic nu se schimbă, iar mult așteptatul „mai bine” ascunde doar un stand-by din ce în ce mai frustrant și mai chinuitor.

Ca să nu se aleagă praful de toate, Cosmin Perța îl schițează pe Samson, titanul cu nume biblic, într-un oraș mult mai puțin mitic, dureros de fidel realității și complet lipsit de aura legendei.

Ați văzut vreodată un câine care se sinucide? Eu am văzut.

Așa își începe personajul mărturisirea, cu o imagine dezolantă. Samson e un om care realizează, cu o luciditate înspăimântătoare, că salvarea nu a fost și nu va fi niciodată posibilă în lumea ce îi provoacă doar suferință, că evadarea e doar în moarte, iar imaginea câinelui curmându-și viața devine emblema existenței sale și a unei întregi societăți, rămânând pe parcursul romanului ca o ceață grea, apăsătoare, prevestitoare de rău și nenorocire – sau poate doar o reminiscență amară a orașului în care un câine și-a dorit să moară.

Spuneți-mi Samson. Așa îmi spune toată lumea, deși nu e numele meu. Lucrez la gater și aici mă simt bine.

Înainte să existe Samson, înainte ca numele său să fie rostit în șoaptă și cu tremur de buze prin cluburi mărginașe, între chiștoace și sticle răzlețe de bere, a fost băiatul de la gater, care își pierde mama și o îngroapă la o sută de metri de casă, în sicriul încropit de el și de tatăl său. Băiatul acesta e martorul unei transformări tragice a tatălui ce se refugiază în alcool și devine violent, descoperind astfel darul plin de cinism al destinului său: imposibilitatea de a simți durerea fizică. Samson devine cu timpul nemilos, violent, dar niciodată tiranic, niciodată incorect. El își dorește și caută în jurul său onestitate, înțelegere, prietenie. Dar ceea ce primește e mereu cu semn invers.

Știam că furtuna asta de rahat venea peste noi toți. Când ajunge, nimeni nu mai are șansa să fie naiv, inocent, cu suflet curat. Toți o apă și un pământ, buni și răi, înotând în rahat. Fiecare la beregata celuilalt pentru o șansă în plus la supraviețuire.

Copilăria i-a fost înăbușită în așchii și bușteni la gater, însă rămășitele acelui suflet pur se văd într-o anumită naivitate de care dă dovadă în relațiile cu cei din jur – vădit surprins, frustrat, iritat atunci când așteptările îi sunt înșelate, iar în locul sincerității se izbește de fățărnicie, de înșelăciune, trădări, gesturi și acțiuni care nu fac decât să îi hrănească și mai îndârjit „pofta”, dependența de violență. Acest instinct al lui Samson (nevoia lui de violență, de bătăi) nu își are originea în răutate (Fără răutate. N-am răutate), ci în disprețul față de lumea în care a trăit mama sa, lumea care i-a luat-o atât de brutal – o lume nedemnă chiar și de amintirea ei, un oraș din care el trebuie să scape. Astfel, violența devine un reflex necesar și aproape natural pentru spațiul în care este nevoit să supraviețuiască și pentru sensibilitatea sa care, deși suprimată, rămâne receptivă, decisivă, amplificată de toate durerile, rănile, resimțite sau nu, de toate suferințele îngropate mai mult sau mai puțin voluntar într-un subconștient gata oricând să răbufnească.

Îmi amintesc o muscă care i s-a pus chiar pe nas când a întins-o tata în sicriu, înainte de înmormântare. Am fugărit-o prin toată casa s-o omor și am strivit-o cu palma cu ură. Apoi tata a pus un văl peste fața ei. Voiam să ucid tot ce-o atingea.

Odată cu moartea mamei, s-a ales praful de toate, căci ea era cea care ținea totul legat, cumva împletit într-o legătură șubredă, dar protectoare. După ce și tatăl moare, rămâne doar Samson, singur în singurătatea lui, hotărât să lupte împotriva destinului crud, să rupă acest ciclu al suferinței, să evadeze, dar reușind doar să se afunde ireversibil în aceleași mecanisme odioase care i-au adus pe mama și pe tatăl său unul lângă altul sub pământ (dar nu lipiți, de parcă nu merita să stea chiar lângă ea), la o sută de metri de casă. Mama nu e doar o amintire, ci o prezență vie, spectrul prin care tânărul privește către lume. O lume ce îi apare mereu în nuanțe de gri, nedreaptă, abrutizată, într-un contrast sordid cu sfințenia proiectată de el asupra sufletului mamei. Samson caută mult timp orice mică dovadă a unei existențe concrete a ei – în hainele sale, în mirosurile adăpostite printre rafturi, în cărțile pe care ea le-a citit cândva, sperând, până la un punct, că își va putea găsi adăpostul.

Aceasta este, de fapt, viața lui Samson: o continuă oscilare, uneori mai subtilă, alteori brutală, între amintirile acoperite de straturi groase de praf cu legumele din grădina tatălui, culesul de ciuperci, plânsetele după păstrăvii care se zbăteau și ferocitatea prezentului cu bătăile de la clubul Viva, din Paradis, cu încăierările sângeroase cu Olandezul, Gore și Fane Șmenaru’ – o pendulare care, deși într-un contrast puternic, se omogenizează spectaculos cu imagini impregnate de poeticitate, pline de forță, cu un mare impact vizual și emoțional, precum cea a câinelui așezat pe liniile de tren, a păianjenului ce își țese liniștit pânza, a orașului privit de Samson de sus, a cerului văzut prin apa în care tatăl ține strâns capul copilului, aproape sufocându-l.

Samson nu scapă nici el de iluziile specifice acelor ani. Germania și cele zece mii de mărci sunt, în mintea sa, calea de scăpare. De fiecare dată însă când e aproape de momentul decisiv, banii îi sunt furați sau îi pierde, rămânând doar ca el să calce din ce în ce mai apăsat pe urmele tatălui, înlocuind refugiul poveștilor cu alcoolul.

Contează însă senzația asta de lipsă de speranță, care e tot mai puternică, “fără scăpare”. Câteodată așa mă simt, fără scăpare, orice efort aș face, orice combinație, orice sacrificiu, orice risc, fundul ăsta de lume va găsi o cale să se răzbune, să mă țină aici, să mă îngroape și pe mine în spatele casei.

Zbaterile și frământările împotriva destinului și a lanțurilor ce par să se strângă tot mai mult în jurul lui, ținându-l captiv îl aduc în momentul în care înțelege că deciziile pe care le ia nu sunt de fapt ale lui, ci produsul unei inerții de neoprit. Fiecare lovitură se întoarce împotriva sa, fiecare mișcare îl afundă și mai mult – ca un nisip mișcător, iar orașul e cazemata din care nu mai poți să scapi, singurătatea e singura alternativă (previzibilă, de altfel) spre care și el se îndreaptă, deși nu direct, dar foarte hotărât.

Când voința moare, corpul încă mai luptă. Unii dintre noi nu trăiesc, supraviețuiesc, nu iau decizii, urmează instincte, nu au viitor, doar prezent.

Când Sisif ajunge la poalele muntelui trebuie să urce din nou bolovanul. Când Samson, cu Germania care îi murise în brațe și albumul mamei distrus, fără bani, singur, gândindu-se că nu cunoaște de fapt pe nimeni – nici pe părinții săi, nici pe sine (deși am putea vreodată să ne cunoaștem în totalitate? Am vrea oare asta? Ne-ar plăcea ce am descoperi?) e aproape să se prăbușească, mrejele sorții îl cuprind din nou și o aduc pe Ilona în viața lui. Ea este cea care îi oferă o nouă șansă: aceea de a crede în evadare, în ruperea acestui cerc vicios, într-un viitor departe. Iubirea lui (dacă a fost, într-adevăr, iubire și nu o altă iluzie) se agață însă de aceleași amprente ale mamei, de aceeași prezență fantomatică, revelându-se acum în imperceptibile trăsături ale Ilonei ce mărturiseau aceeași sfințenie, aceeași puritate.

În mașină, tot privind-o din lateral, mi-am dat seama că aducea un pic cu mama, cum mi-o aminteam eu din copilărie. Aceeași față ovală, cu profil alungit, aceeași bărbie mică și ochi cumva alungiți. Dacă n-ar fi plâns, poate nu aș fi văzut asta, nu mi-ar fi fost atât de clar, dar până și micile cute care i se formau în jurul ochilor și în jurul gurii când plângea semănau cu ridurile mamei, ghemuita într-un colț de pat după ce se certa cu tata. Poate de asta?

Să fie Ilona cea care îl va salva pe Samson? Iubirea ei e o cale către liniște sau Ilona este Dalila lui Samson? Bărbatul nu a învățat ce înseamnă cu adevărat iubirea, deși a căutat afecțiune mereu. Nu a avut timp, nu a avut unde. Nu a știut, nu a putut. Nu i s-a oferit această șansă. El nu a reușit să înțeleagă nici dragostea mamei, nici sacrificiul ei, iar apropierea de o altă persoană a rămas o taină, așa că Ilona se așază și ea, spăsit, în grămăjoara iluziilor în jurul căreia, la fel ca păianjenul din bar, Samson își coase pânza fragilă. Totuși, imaginea Ilonei rămâne un impuls mai puternic decât celelalte. Gândul la ea aproape că îl scoate din labirintul orașului – la un pas, la o treaptă de autobuz de evadare, de ruperea ciclului, dar și de chinuitoarele sentimente de vinovăție, de lașitate, de abandon. Atras de mlaștinile nemiloase înapoi, Samson acceptă în cele din urmă că aparține orașului. Căci este el însuși orașul de care era dependent, viața sa este acolo, iar viitorul nu îi aparține.

Mihai, prietenul său, moare, iar Samson este dator cu o ultimă zvâcnire, cu o ultimă împotrivire, cu un gest de revoltă împotriva unui sistem bolnav și a unei lumi intolerante, corupte, meschine. Ceea ce nu știe, dar bănuiește este că cercul trebuie să se închidă, iar orașul urmează să-și devoreze prizonierii. Întins pe trotuar, cu două găuri în cap, plin de sânge și privind stelele, Samson se gândește la Ilona, la mama lui, la un viitor în care nu va fi un tată ca acela pe care l-a avut, la un viitor nemțesc, cu lege și ordine, cârnați și covrigi calzi, groși cât degetele mele. Toate acestea se diluează încet într-un scâncet imperceptibil. E scâncetul câinelui ce se sinucide, pe care nu îl mai poate auzi nimeni, dar care e dovada unui destin potrivnic, dovada unei generații încercând să se revolte și care acum își primește „recompensa” (de parcă făcuse o faptă bună și primea o recompensă. De parcă zicea „mulțumesc”. Am scâncit și eu ca el).

Ceea ce era iminent s-a împlinit cu scrâșnet metalic de roți de tren și iată că nu s-a ales praful de toate: au rămas 22 de ani, doi metri și vreo 140 de kilograme. Atât.

O bibliotecă în dezordine, câțiva morți guralivi răscolind așternuturi, ser fiziologic.

O lupă-creier distorsionează neputința.

E mare neputința aceasta, cam cât o girafă,

Moartea violentă a unui copil, fotografia morții sale triumfă

În fața melancoliei. Doar deznădejde mai scuip seara în chiuvetă și gelatina ei îmi rămâne

Printre dinți. Nu mă spăl. Mâine tot mă voi murdări. (După ce vei reuși…, Cosmin Perța)

[Citește AICI cronica volumului Arșița și AICI o altă cronică a romanului Ca să nu se aleagă praful de toate de Cosmin Perța]

*Andrei Tătărușanu, redactor Alecart, este elev în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!