28 februarie, Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, Sala Millo: întâlnirea cu Maria Lefter, elevă în Quebec (Canada) și cu doamna profesor Dana Ionescu, pretext al unei discuții despre diferențele dintre sistemul de învățământ canadian și cel românesc.
Predând istoria Canadei în Montreal, doamna profesor Ionescu a făcut o succintă prezentare istorică a Quebec-ului (din care am reținut mai mult decât din orele de istorie și de geografie din ultimul an!), oferindu-ne o imagine dinăuntru asupra condiției de imigrant. Ambiția, sprijinul din partea țării de adopție, un sistem extrem de bine pus la punct de a valorifica potențialul fiecărui individ în domeniul pentru care s-a pregătit, dar și recunoștința față de cei care au integrat-o într-o comunitate în care condiția de imigrant e ceva firesc au constituit punctul de plecare al unei vieți noi, din care România face în continuare parte, dar e doar o parte a ființei care a învățat să trăiască altfel. Maria a proiectat apoi un film de prezentare al școlii ei realizat împreună cu un grup de colegi în cadrul unui proiect pentru ora de limba engleză. Am putut observa în acest mod atmosfera din școală și diversitatea culturală, dar mai ales, firescul unui alt mod de a lucra, de a-ți prezenta, prin intermediul unui proiect, ideile, latura informativă neanulând originalitatea, amprenta personală (esențială!) în conceperea filmului. Ce a impresionat încă de la început a fost nonșalanța, plăcerea de a comunica, ușurința cu care Maria se exprima. Nici urmă de trac în fața atâtor chipuri necunoscute, curajul de a exprima clar ceea ce gândește, de a judeca obiectiv, de a argumenta, bucuria de a vorbi românește. Și un gând (al nostru, desigur: e asemenea nouă, avem aceeași vârstă și totuși, câți dintre noi vorbesc cu atâta ușurință? E un „exercițiu” îndelung asumat, devenit mod de a fi…). Și totuși, asistând la câteva ore de română la „Băncilă”, Maria a ajuns la concluzia că în România există mai multă comunicare între elevi și profesori, în ciuda seriozității demersului didactic. Acest lucru a surprins-o, căci Maria este elevă la Colegiul Stanislas, un colegiu privat, care urmează sistemul francez (diferit de sistemul privat quebecos), unde profesorii sunt mai distanți, deși mai implicați/activi în existența școlară a elevului.
Ce am aflat:
- Sistemul educațional Canadian se împarte în sistemul public, care include circa 90% dintre elevi și profesori și sistemul privat (mult mai restrâns, dar performant). Cel privat, la rândul lui, se împarte în sistemul privat quebecos, care urmează programa școlară din Quebec, cel privat francez, care urmează programa din Franța și cel englez, care urmează programa școlară din Anglia. Accesul la învățământul privat este accesibil din punct de vedere financiar, deoarece statul acoperă mai mut de jumătate din taxele de școlarizare, dar eficient și cu examene cu un grad de dificultate ridicat. Potența financiară a părinților nu asigură absolvirea.
- Clasele sunt alcătuite din 30-33 de elevi, care sunt permutați anual dintr-un colectiv în altul, pentru a învăța să fie independenți, toleranți și să își cultive aptitudinile în medii diferite. Din aceleași motive, profesorii se schimbă în fiecare an școlar, fiind rare situațiile în care poți lucra cu același profesor mai mulți ani la rând. Ei sunt de părere că legăturile afective influențează dezvoltarea personală a copilului și că acesta trebuie să fie permanent pregătit să se confrunte cu situații și persoane noi.
- Spre deosebire de cursurile din România, cele din Canada durează o oră și douăzeci de minute. Maria ne-a explicat cum decurge o oră obișnuită: profesorul intră în clasă, timp de un sfert de ora stă la calculator, își bea cafeaua și face liniște, lăsând elevii să se obișnuiască unii cu ceilalți; mai apoi este verificată tema, se predă o nouă lecție și după aceea se dau temele pentru ora viitoare. Pauzele sunt scurte, dar elevii au „ferestre” în orar de o oră sau două în care pot pleca acasă sau sta în sălile special amenajate pentru a lucra. Există săli diferite pentru fiecare categorie de vârstă, facilitățile acestora diferind, iar zilele de vacanță sunt distribuite relativ omogen, marcând inclusiv sărbătorile naționale sau cele tradiționale (Haloween-ul, de exemplu). Vacanța „mare” durează doar două luni, începând la sfârșitul lui iunie și terminându-se la sfârșitul lui august.
- Sistemul de notare este diferit: notele sunt de la 0 la 20 (în sistemul privat francez și de la 0 la 100 în cel privat quebecos). Pentru a avea nota 20 tema trebuie să fie perfectă, iar pentru absența acesteia obții nota 0. Noțiunea de „copiat” nu intră în sistemul de gândire al elevului canadian. El știe că a gândi și a fi independent în raport cu sursele de informare țin de modul de formare „firesc”.
- La școlile publice, dar și în cele private,nu se dă bacalaureatul, admiterea la facultate făcându-se în funcție de Cota R, reprezentată de notele din ultimii doi ani de liceu, media clasei și prestigiul școlii. De expemplu, un elev cu note foarte mari dintr-o clasă slabă va avea o Cotă R mai mică decât unul cu note mai mici, dar dintr-o clasă foarte bună. Cota R este definitivă, fiind imposibil să intri la o facultate dacă punctajul tău este sub cel cerut de ei. Și de aici, alte consecințe: elevii își pot alege anumite cursuri opționale al căror grad de dificultate contribuie la creșterea Cotei R, se implică în cât mai multe activități extracurriculare (care nu există doar pe hârtie), cere explicații profesorului în momentul în care notele clasei sunt omogene, descoperă obiectele care îi plac și poate aprofunda o a treia limbă străină (engleza și franceza sunt obligatorii), după ce urmează cursuri de familiarizare un semestru (de exemplu, Maria a urmat spaniola, germana și latina, optând, în deplină cunoștință pentru aceasta din urmă!). Nu în ultimul rând, la sfârșitul fiecărui an, profesorii clasei sunt evaluați de către elevi, reprezentanții acestora discutând liber cu profesorii și directorul școlii diversele aspecte ale derulării cursului.
- Elevul canadian nu are timp pentru el, nu se plimbă prin malluri, nu se raportează la telefonul mobil ca la o a doua natură și nu știe ce înseamnă a pierde timpul prin cafenele. Programul lui începe dimineața devreme și se termină seara târziu. Și aceasta este ceva normal.
Spre sfârșitul întâlnirii, am fost curioși să aflăm cum sunt văzuți românii în Canada. Doamna profesor Ionescu ne-a explicat diferențele dintre concepția europenilor asupra noastră și cea a canadienilor. Românii sunt bine priviți în Quebec, majoritatea fiind integrați și apreciați pentru cunoștințele solide în domenii considerate esențiale în Canada. Sunt foarte puține cazuri în care emigranții se reîntorc în țară, dat fiind faptul că imigrația canadiană s-a produs în rândul persoanelor instruite, cu o educație solidă formată în România, majoritatea fiind specialiști IT, ingineri sau medici)
O întâlnire reușită, entuziasmantă, care ne-a oferit ocazia de a cunoaște doi oameni extraordinari și un alt sistem de educație. Pentru mulți dintre noi e un sistem în care nu știm dacă am supraviețui… inerțiilor noastre în primul rând. Lipsa de timp, programul încărcat și distanța interpersonală cu care Maria s-a obișnuit sună intimidant pentru elevii „dresați” în sistemul românesc.
Articolul poate fi citit în numărul 12 al revistei „Alecart”, pe http://www.alecart.ro!
