Pentru că, prin amabilitatea redactorilor „Alecart”, ne manifestăm de ceva vreme în spaţiul unei reviste consacrate elevilor, poate că ar fi oportun să adăstăm un pic asupra istoriei publicaţiilor şcolare, la noi şi aiurea, acolo unde cei „revoltaţi” împotriva anchilozei tradiţionaliste şi a prelegerilor ex cathedra au reuşit să-şi modeleze caracterul printr-o activitate editorială timpurie.
La început a fost „Aurora” ce alimenta motorul simţirii patriotice
Regulamentul ce stă la baza evaluării revistelor redactate de elevi aminteşte numele unei anumite „Aurora” (a nu se confunda totuşi cu societatea enciclopedică-cooperativă „Aurora economică română”), publicată de Liceul din Blaj spre a „alimenta” – după cum bine zice autorul introducţiunii! – sentimentul patriotic transilvănean. Nu ştim cât cărbune s-a ars în coloanele auroralei „Aurora” din Blaj pentru întreţinerea iubirii de moşie, însă este clar că, începând cu 1834, numărul publicaţiilor şcolare se măreşte simţitor. Prin 1851, vedem că prestigioasa revistă „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” alocă oarece spaţiu de exprimare unui elev din cursul inferior: „Primiţi dar de la cei 300 şi mai bine de şcolari ce învaţă în această şcoală patronată de dumneavoastră, primiţi, onorabili patroni, prin mine, fragedul lor organ, mulţumirile cele mai sincere şi fiţi încredinţaţi că recunoştinţa lor va fi veşnică în inima lor ca şi roadele învăţăturii semănate în mintea lor prin generozitatea dumneavoastră”. Şcolarul cu pricina are 11 ani şi, deloc întâmplător, se numeşte Titu Maiorescu.
Că destinatarii educaţiei nu mai sunt consideraţi nişte mici bestii modelabile şi că, în fine, problema libertăţii elevului revine frecvent în atenţia mentorilor o dovedesc aproape toate revistele literare care, începând cu perioada romantică, duc o politică destul de inclusivă şi liberală: aşadar, se vor deschide spre talentele proaspete, venite de nicăieri şi, în măsura posibilului, cât mai precoce.
Prin 1888-1889, îl vedem la lucru pe foarte tânărul Ibrăileanu (avea numai 17 ani), animând şedinţele societăţii „Orientul” şi editând revista liceului „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad. Publicaţia e foarte inspirat intitulată „Şcoala nouă” şi găzduieşte articole consistente despre cărţi şi autori „actuali”: Max Nordau, Les mensonges conventionelles de notre civilisation (1888), Ludwig Büchner, Force et matière (1884), Herbert Spencer, Conta ş.a.
După cum vom vedea mai târziu, când întemeiază „Viaţa românească”, lui Ibrăileanu nu-i va pieri entuziasmul editorial din vremea liceului. De altfel, admiraţia criticului matur se va îndrepta tot spre publiciştii-liceeni, dedaţi la umorul candid şi mereu predispuşi la „comiterea” unor măreţe fapte culturale: pe Topârceanu îl va pescui tot pe la 17-18 ani, în 1904, din paginile revistei „Belgia orientului” şi apoi îl va susţine cu încurajări aproape paterne. Nu mai trebuie să amintim mişcarea „criterionistă” sau alte curente irigate de imboldul expresiv al huliganilor revoltaţi. Tot patrioţi. La o analiză mai atentă rezultă că inocenţii publicişti erau destul de instruiţi într-ale politichiei şi că, printre alte beneficii, activitatea jurnalistică îi pregătea inclusiv pentru folosirea judicioasă a dreptului de vot la vremea majoratului.
Democratizarea procesului educativ și subsecventa libertate de expresie/opinie în rândul elevilor intră în atenţia onorabililor din ministerul educaţiei încă de la începutul secolului al XX-lea, când Spiru Haret decide să impună obligativitatea editării acestor reviste în fiecare liceu din ţară. Publicaţiile şcolare, anuarele, foile volante, ediţiile aniversare etc. se numărau, carevasăzică, printre atribuţiunile incluse în fişa postului oricărui dascăl din învăţământul gimnazial sau secundar. „Beleaua” de-a face revistă nu cădea în vremurile acelea numai pe capul profesorilor de română! Adică, nu numai ministranţii limbii&literaturii locale vorbeau şi scriau corect în dulcele grai mioritic.
Povara activităţilor extracurriculare
Fenomenul editorial juvenil necesită oarecare atenţie nu numai dintr-o perspectivă strict cantitativă: sigur că, atunci ca şi astăzi, profesorii făceau întreceri de hărnicie şi intimidare a „coledzilor” de breaslă, scoţând în lume reviste care mai oacheşe, care mai sobre, care mai cuminţi, care mai nonconformiste. Încă de-atunci stringenţa evaluărilor profesionale punea sub lupă înfiorătorul concept de „activitate extracurriculară”. Şi cum, la răsăritul veacului, excursiile la munte ori la mare nu se aflau chiar la îndemâna oricui – acu’ aud pe la ştiri că interacţiunile „extracurriculare” pot produce și efecte colaterale, (…) cadrelor didactice nu le rămânea decât o singură formă de activitate în afara orelor obişnuite de curs: „sporificarea” talentului şi încurajarea expresiei artistice genuine.
Trecuți binișor de granițele apocaliptice ale mileniului III, fenomenul altădată îmbucurător se transformă acum într-o chestie pe care Horia Roman Patapievici ar numi-o fără ezitare „pululaţie” editorială. Şi drept ar grăi acest profet al zilelor noastre! Revistele şcolare se iţesc ca ciupercile după ploaie în urma unor iniţiative individuale, uneori prin elanul segregaţionist al unor spirite nedomolite, anarhice, nemulţumite de mersul vremurilor, de mersul treburilor sau chiar de mersul trenurilor.
Se publică reviste ale claselor, reviste ale catedrelor, reviste ale cenaclurilor, reviste ale comitetelor de părinţi, mii de pagini de opinii şi păreri, irosite spre a încuraja harul în stare incipientă (inclusiv al genitorilor). De multe ori suficientă ar fi numai intenţia de artisticitate căci, în lipsa unei necesare etape de decantare, dezbatere şi selecţie, textele elevilor intră buluc, de-a valma, în formatul eterogen (transdisciplinar!) al noului produs editorial.
Truditorii din spatele unor asemenea proiecte vor accepta aproape orice „găgărează” poetică din două raţiuni suverane: 1. oricum nu se adună suficiente texte pentru că, în recul, elevii consideră scrisul pentru publicaţia şcolii un soi de temă pentru acasă, adică o obligaţie şcolară odioasă; 2. oricum există un profesor de română care va adăuga articolelor şi creaţiilor originale, acolo unde-i vine bine la mână, anumite note livreşti, eventual eminesciene, mai rar blagiene, barbiene sau stănesciene. Susţinerea financiară pentru materializarea acestor proiecte îndrăzneţe nu lipseşte, după cum prea bine se vede din hârtia deseori mată/satinată a acestor reviste „şcolare”. Se găsesc resurse suficiente şi pe filiera sponsorizărilor, şi pe calea proiectelor sprijinite prin fel şi fel de autorităţi locale, regionale sau europene. Apoi, grafica full colour, ştaiful designului modern, luciul, gloss-ul, toată sarea şi piperul fură privirea şi o împinge într-un orizont al percepţiei cvasi-estetice. După copertă ai zice că te afli în faţa unui produs machetat de un mare trust de presă. Rețeta se știe deja. (…)
Să fie prea îndrăzneț idealul de-a funcționa ca revistă „școlară” fără a da impresia de „școlăresc”?
*Articolul integral poate fi citit în numărul 7 al revistei „Alecart”, pp. 120-122 (https://alecart.ro/nr7/)
Grafică de Ioniță Benea
