Într-un articol pe care îl scriam acum doi ani, la mijlocul vieții de licean, vorbeam din interiorul unei povești nu încă încălecată pe-o șa. L-am recitit acum pentru întâia oară de atunci, având în memoria ceva mai recentă alte gânduri, frânturi de articole sau anchete din Alecart în care am încercat să cuprind, cât mai onest, cât mai aproape de realitatea mea afectivă (supusă celui mai puțin deformator filtru, cel al cuvântului) relația personală cu prietenii, profesorii și școala. De fapt, admirația insațiabilă pe care o port celor mai mulți dintre ei. Mi-am dorit ca rândurile acestea să capete o intimitate epistolară și să ajungă la destinatarii imaginați care, la rândul lor, să le citească în cheia propusă de mine. A sincerității, a inimii deschise. De aceea ar fi, poate, redundantă și fadă o (re)recuperare a imaginii colectivului clasei de filologie, a colegelor de redacție, a profesorilor și Colegiului Național, pentru că tot ceea ce am scris despre școala și oamenii ei sunt povești, valori, amintiri vii de care nu mă despart și alături de care voi merge toată viața, la fel cum trupul călătorește împreună cu mintea în vis.
„Instituția, oricât de merituoasă s-ar dovedi ea, nu ar trebui tratată, mai ales de către cei din interiorul ei, ca un obiect comercializat, căruia anual după examenele naționale i se face publicitate favorabilă, abundentă în procentaje uluitoare.”
Examenul de bacalaureat a trecut cu iuțeala unui foc de armă care a desenat (cel puțin în accepțiunea publică) o strașnică demarcație între învinși și învingători, între zeciști și rest. Între ei, într-un procent copleșitor, la fel ca cele câteva sute de medii de 10 din țară, s-au aflat cei imperfecți, cei din partea ceva mai umbrită a piedestalului, pentru care a fost de ajuns pierderea unei singure sutimi ca să devină, în ordinea neiertătoare a statisticilor, ceva mai mici. Unii dintre aceștia, între care mă aflu și eu alături de colegele mele, au încercat pe durata probelor să-și poarte demn emoțiile, însă ele au devenit, uneori, dintr-un sprijin, un obstacol. Alții au pășit în sala de examen cu presiunea sau degajarea reieșite din abordarea profesorului de la clasă. Cine s-a simțit la ora de matematică, de geografie, de română măcar o dată parte a unei povești, și nu a unei diagrame, cine are amintiri, cine a fost făcut de către profesorul său să se simtă valoros, să contribuie, cine a fost întâmpinat în cei patru ani de studiu al unei materii cu umanitate, toți aceștia au purtat cu sine, cu siguranță, la examenul maturității, încrederea. De cealaltă parte, sunt la fel de sigură că elevii care, pe parcursul liceului, au fost făcuți, uneori în cele mai subtile feluri, să se simtă parte a unui joc neamical, care-i văduvește pe unii și îi îmbogățește pe alții, din care emoțiile trebuie epurate (sau cel puțin ignorate) în favoarea scopului ultim, nota de la bacalaureat, au adus cu ei, în sala de examen, senzația unei stângăcii induse de experiența celor patru ani, ambiția unei demonstrații inutile și, în cele din urmă, șovăiala, lipsa încrederii. Desigur, toate aceste statistici, clasamente, tabele au existat dintotdeauna și conceperea lor este justificată. O țară trebuie să cunoască nivelul educațional al tinerilor ei în punctele/pragurile importante ale evoluției școlare a unui elev. Evaluarea Națională, respectiv, Bacalaureatul. Problema intervine, însă, atunci când aceste statistici și procentaje coboară dinspre funcția lor sociologică, primară, de observare și de analiză a unor fenomene, către chiar jucătorii lor, profesorii și elevii, cei ale căror unice și ideale scopuri ar trebui să nu aibă de-a face (în primul rând) cu tabelele, orgoliile statistice și performanțele din clasamente, deși ele există și e îmbucurător că e așa. În mod asemănător, nici instituția, oricât de merituoasă s-ar dovedi ea, nu ar trebui tratată, mai ales de către cei din interiorul ei, ca un obiect comercializat, căruia anual după examenele naționale i se face publicitate favorabilă, abundentă în procentaje uluitoare. Chiar dacă acestea reflectă fericita realitate, nuanțele sunt date de atitudinea profesorilor, elevilor și părinților față de ele (aici, problema devine mai largă, odată ce tocmai în funcție de aceste criterii – olimpici, rezultate la examene naționale – profesorii pot primi gradația de merit, evaluându-li-se, măsurându-li-se astfel „calitatea” de dascăl).
„Îmi amintesc un episod întâmplat la proba orală a olimpiadei naționale din clasa a șasea, când în dialogul cu examinatorii folosisem termenul ataraxie, neavând o reprezentare corectă și completă a semnificației lui, punându-l într-un context pe care acum îl consider nepotrivit.”
În gimnaziu, poate că elevii din fața unui profesor avid de poziții fruntașe în tot soiul de clasamente nu intuiesc inadecvarea, ba mai mult, împrumută din febrilitatea raportării adultului din fața lor la olimpiade, concursuri, examene. În liceu, însă, vigilența elevilor se ascute, simțul de observație cuprinde în mod firesc mai mult, atenția și curiozitatea își lărgesc la rândul lor orizontul de captare, pentru că în această călătorie elevii sunt cei care cresc și se maturizează, sub privirile ceva mai statornice ale profesorilor. Am traversat, la rându-mi, ambele etape, iar pe ultima dintre ele, cea caracteristică liceanului, o consider încă în prelungire. În gimnaziu însă, am participat la Olimpiada de Limba și Literatura Română mai întâi cu bucurie, apoi cu inima din ce în ce mai strânsă de presimțirea unei mari responsabilități care, deși nenumită, creștea în mine și răpea, printr-o firească lege a compensației, din bucurie. Am recăpătat-o plenar, dacă nu îmbogățită de renunțare, atunci când nu am mai participat la olimpiadă. Am devenit atunci insignifiantă, chiar inexistentă, pentru clasamente, statistici, gale de premiere a olimpicilor, însă raportarea mea la literatură a devenit o continuă pregătire pentru olimpiadă, în toate fazele competiției. Am citit și am scris convinsă că, pentru mine, sunt cele mai frumoase îndeletniciri posibile. Convinsă, mai ales, că lectura și scrisul constante (aș insista mai degrabă asupra celor din afara responsabilităților școlare) mă pot transforma într-un elev care se poate așeza oricând în fața unei foi albe la olimpiadă nu ca să potrivească strategic în pagină neologisme și sofisticării lingvistice neasumate (sau, mai rău, neînțelese!), nici ca să dovedească ceva, să mulțumească sau să satisfacă așteptările unui profesor, ci pentru a continua leapșa celor pentru care literatura și viața sunt sursele complementare ale fericirii. Îmi amintesc, în acest sens, un episod întâmplat la proba orală a olimpiadei naționale din clasa a șasea, când în dialogul cu examinatorii folosisem termenul ataraxie, neavând o reprezentare corectă și completă a semnificației lui, punându-l într-un context pe care acum îl consider nepotrivit. Întâlnisem cuvântul într-o culegere destinată pregătirii pentru olimpiadă, într-un chenar care nu îl explica, ci doar îl echivala cu sintagma nepăsare tristă. Astfel, am îngurgitat termenul fără măcar să știu că sumara sa explicație aparține Odei (în metru antic) eminesciene și fără niciun context. Evaluatorii au intuit atunci stângăcia cu care îl plasasem în discurs (însă mie îmi fusese spus că tocmai aceste inserții impresionează corectorul) și mi-au adresat câteva întrebări pentru a-și da seama dacă, într-adevăr, înțelesesem conceptul. L-am înțeles abia în clasa a unsprezecea – cred eu la momentul potrivit, atunci când am studiat, la ora de literatură, Odă (în metru antic). Iar acesta este doar unul dintre exemplele întâlnirilor mele premature cu literatura, care au revenit la o normalitate firească, îmbucurătoare, în liceu. Situația aceasta este exemplificarea unuia dintre (mai micile, e adevărat) eșecuri ale învățământului românesc și o ipostaziere a realității din liceele de top din țară: iluzia reconfortantă a performanței. Dar eu, în clasa a șasea, calificată la faza națională a olimpiadei de limba și literatura romană, nu aveam proprietatea unor termeni pe care îi foloseam degajat, alimentându-mi gândul conform căruia învălmășeala, abundența neologismelor și conceptelor de teorie literară vor stârni extazul corectorului. Așa fusesem povățuită să mă situez, în scris, față de propriile impulsuri și cuvinte. O formă de falsificare subtilă a propriei persoane.
„Mi-aș fi dorit ca filologia să aibă de la început același statut cu profilul de matematică-informatică sau cum am sperat ca mentalitatea celor care disprețuiesc și resping ceea ce se află în afara propriilor preocupări să se schimbe.”
În ceea ce privește olimpiada de română, știu că nu sunt un caz izolat, ci dimpotrivă. Cunosc însă și fruntașe care își merită pe deplin locul, cum a fost ani la rând în clasamentele olimpiadei de romană Laura Ștreangă, cum sunt colegele mele Viviana și Tamara (la olimpiada de istorie), Amalia (la olimpiada de lectură), Anastasia (la olimpiada de filosofie), însă întrebarea pe care mi-o pun de ceva timp, anume câți dintre participanții și învingătorii unor astfel de competiții scriu și citesc cu bucurie și atunci când nu pedalează intensiv în pregătirea înălțării pe podiumul rezultatelor, persistă. Apoi, ce se întâmplă cu acești învingători după absolvirea clasei a douăsprezecea, după ultimul clasament bifat, cel al bacalaureatului? Vor profesa sau măcar vor studia ei în domeniul în care au excelat în școală, pe care l-au numit, atât de des, triumfător, pasiune? Nu știrbește acest spirit (în primul rând) lucrativ din fascinația, entuziasmul, chiar din naivitatea necesare întâlnirii și descoperirii unui domeniu? Eu am găsit răspunsuri personale la aceste întrebări și vă invit și pe dumneavoastră, elevi și profesori, să le căutați, cu disponibilitate către surpriză. Poate vom cădea cu toții de acord, la final, că emoțiile și caracterul construiesc oamenii. Erudiția doar le urmează și nu le poate eclipsa. Mi-aș fi dorit să preiau sau măcar să împart această convingere cu toți profesorii mei, la fel cum mi-aș fi dorit ca filologia să aibă de la început același statut cu profilul de matematică-informatică sau cum am sperat ca mentalitatea celor care disprețuiesc și resping ceea ce se află în afara propriilor preocupări să se schimbe.
„Mă întristează, totuși, privirea descurajatoare aruncată astăzi meseriei de profesor (deseori chiar de către cei care o practică!), ca fiind fie o cale către eșec, fie urmarea unuia.”
Deși convinsă cu mult înainte de susținerea examenului maturității de multe dintre aceste idei, am avut și eu de-a face cu surpriza propriilor emoții: la proba scrisă la istorie am omis rezolvarea unuia dintre cele mai simple exerciții, neobservându-i enunțul. Pentru mine, acesta este motivul pentru care bacalaureatul a fost, într-adevăr, un examen al maturității. I-am atribuit, de la bun început, un scop strict utilitar, acela al obținerii unei medii suficient de mari pentru a-mi facilita intrarea la Facultatea de Litere pe care îmi doresc să o urmez. În ultima lună de dinaintea examenului, deși obișnuită cu lectura zilnică, nu am mai citit nimic, concentrându-mi tot orizontul personal către atingerea unui scop care a avut, în cele din urmă, un deznodământ fericit. Luna aceea, însă, a fost un interval de timp trist. Nu din cauza volumului materiei ori a presiunii (care, de cele mai multe ori, reprezenta o falsă problemă venită din exterior), ci din cauza gândului că, pentru un astfel de examen (care urmărea un scop personal, ce-i drept), am fost nevoită să sacrific o obișnuință pe care o consideram intangibilă. Cu toate acestea, emoțiile au fost mai presus de orele pe care le-am petrecut învățând. Le-am trăit/înfruntat atunci și până la primirea rezultatelor. Am purtat polemici cu mine însămi, mi-a fost rușine – mai ales că aveam (și încă am) credința că școala mea m-a ordonat, m-a disciplinat în acești opt ani. Prefer termenul de școală celui de colegiu pentru că, deși îmbucurător și binemeritat, cel din urmă răpește ceva din universalitatea, simplitatea și autenticitatea cuvântului școală, cea care ar trebui să fie locul profesorilor și al elevilor în egală măsură, adică spațiul întâlnirilor, al emoțiilor care își găsesc răspunsuri, mediul în care eu am învățat umanitatea, prin prezența, dar și prin absența ei.
Și datorită școlii mele, a întregului ei de întâlniri și sentimente, îmi doresc să devin profesor, dar nu pentru a fi parte a unui circuit în care nu totul funcționează, ci pentru că am înțeles întotdeauna meseria de profesor (din nou, prin model și anti-model) ca pe o țesătură între umanitate, pasiune, bucurie, comunicare. Sunt mândră de alegerea mea – așa cum am avut norocul să fiu de toate alegerile importante de până acum. Pot fi numită idealistă, dar nu nerealistă pentru că nu-mi arog atribuții mesianice în domeniul pe care vreau să îl urmez. Mă întristează, totuși, privirea descurajatoare aruncată astăzi meseriei de profesor (deseori chiar de către cei care o practică!), ca fiind fie o cale către eșec, fie urmarea unuia. Cu toate acestea, înaintea examenului, gândul că voi susține bacalaureatul într-una dintre băncile școlii pe care am absolvit-o a fost reconfortant, liniștitor, iar coincidența pe care am trăit-o în timpul probei la română, când mi-am dat seama că în aceeași sală susținusem, cu patru ani în urmă, și Evaluarea Națională, mi-a așternut un zâmbet pe față. În definitiv, aceasta este relația mea cu școala: un om frumos cu ochii triști în așteptarea unei mângâieri.
(*Ioana Tătărușanu, fost redactor-șef Alecart, proaspăt absolventă a Colegiului Național Iași, a obținut premii la concursuri naționale de creație literară, anul acesta – Premiul I la Concursul Național de Literatură „Rețeaua literară”-2020 (secțiunea Proză), concurs organizat sub egida PEN Club România. Anul trecut a obținut Premiul I -cu punctaj maxim- la faza națională a Concursului „Tinere condeie”, a avut lecturi publice la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” și la Institutul Blecher și a fost invitată ca poet nedebutat la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”. Creațiile ei literare au fost incluse în mai multe antologii.)
Grafică: Ioniță BENEA
