Iar pe robul acela netrebnic,
aruncați-l în întunericul de afară:
acolo va fi plânsul și scrâșnetul dinților. (Matei 25:30)
În Scrâșnetul dinților, carte de moarte, de dragoste, de boală, de limită a limitelor, după cum spunea O. Nimigean, Șerban Axinte propune cititorului o călătorie într-o lume distorsionată, în care mai mulți factori (psihologici, fizici sau genetici) pot genera această afecțiune. Anxietatea, stresul, furia, alinierea incorectă a dinților, odihna insuficientă, dezvoltarea asimetrică a oaselor maxilare, schimbarea dinților temporari cu cei permanenți, tulburări de somn, tensiuni musculare în sfera oro-facială sau „lumea cu fișierele virusate de rugăciunile neputincioșilor”, toate conduc spre „(…) capătul tunelului” unde „nu e decât un ghem din fire de nailon”.
Fisuri: scrâșnetul meu e talazul unui suflet chircit
Ce este scrâșnetul dinților? Bruxismul, termen folosit în limbajul de specialitate, definește frecarea sau chiar încleștarea dinților în mod inconștient, obicei care are drept efect deteriorarea stării acestora. Bruxismul, cunoscut în termeni populari drept „scrâșnetul dinților”, este o problemă pe care o au mulți pacienți și care este descoperită doar atunci când pacientul merge la controlul stomatologic de rutină, iar medicul observă că smalțul este deteriorat. În mod eronat oamenii gândesc că uzura dentară este un proces normal ce apare cu vârsta. De aceea, tocirea smalțului dentar la vârste tinere este un semn clar de traumă care, din păcate, odată inițiată, poate evolua, având urmări neplăcute: fracturi dentare, mobilitatea anormală a dinților sau, în universul proiectat de Șerban Axinte, „vată în nas”, „monede lipite pe ochi”, dureri insuportabile, putându-se ajunge chiar la „slujba de înmormântare”.
am acceptat să trăiesc
numai cu speranța ciudată
de-a convinge toți oamenii
să moară odată cu mine
În prima parte a volumului, Bad-uri, tensiunea interioară transpare în imaginile care se suprapun peste atmosfera respingător-sufocantă a spitalului sau își au rădăcinile în tablouri incomplete ale familiei. E vorba despre trup, un mecanism ce înșală, lasă în urmă un cadavru viu, care se învârte de fiecare dată inconștient și dezorientat în secția de psihiatrie a spitalului, continuând ritualul generat de bruxism. Nu există alinare pentru toxicomani. În fiecare poem al acestui volum, sângele stagnează, se formează cheaguri, iar ultimul lucru rămas e scrâșnetul dinților pe patul de moarte. Imaginea tatălui, sprijin vital, poate remedia, poate supraveghea, poate aduce țigările, poate aduce cafeaua de la automatul de jos unde trebuie plătit triplu, altfel nu merge, poate aduce ciocolata fierbinte, poate aduce un calmant care să răspundă în cele din urmă la ultimele întrebări. E un personaj mort, dar esențial, fantomatic, iluzia unei imaginii crude cusute în pustiu, un miraj nou pe care să te bazezi de acum încolo, singurul.
Singurătatea te învăluie ca o foiță de tutun. Nu-i nimic, există loc de mai bine.
Absența orei / absența timpului subliniază faptul că ești singur, absolut singur și, în cele din urmă, te transformi în ultimul nebun rămas pe acest pământ. Ți se trântesc uși în nas și atunci fugi. Fugi, fugi, fugi cât mai poți, milogule! E o capcană: chiar dacă știi un singur număr de telefon pe de rost, toți vor să te audă cum te plângi, să spui ce nu trebuie spus, nu-ți răspunde nimeni. Acum au un motiv să te lege de pat. Hai, spune cum te plângi, pe 29 noiembrie sărbătorești în întuneric, fără țigări, ultima zi rămasă în care să te gândești că pe 1 decembrie urmează să lași în urmă scrâșnetul dinților în sala de mese.
Dincolo de conflictul interior, sunt erori vizuale continue care duc creierul într-o stare de malfuncționare. Gestul suprem pentru fericire, atingerile forțate dezbină structura creionului cu care se scrie toate aceste gânduri halucinante în HD. Toate luminile se aprind deodată: în mâna stângă perfuzie, în / dreapta, transfuzie / mai bine așa decât răstignirea de zi cu zi.
Altă lume, alt personaj problematic. Aceeași greșeală repetată de nenumărate ori până simți că respiri aer nou și proaspăt în piept. Se dă prima deșteptare la 3 dimineața, fumezi câteva țigări, bei un ness rece din trei pliculețe și treci nevăzut pe sub o viermuială surdă, un vacarm dat pe silence, apoi ștampila și te întorci acasă. Următoarea deșteptare e aranjată la ora 6 dimineața, restul oamenilor sunt obișnuiți cu tranchilizante și droguri, sedative în loc de somn, visezi, e „o plăcere orgasmatică” sa fii inconștient.
Neconsolat, scăpat de sub control, omul acesta deține în el un muzician care continuă să moară. De ce nu se întâmplă mai repede? Are nevoie de întunericul de afară, alb orbitor, de senzația de frig care să-i cuprindă ochii, să-i atrofieze sângele. Corpul și capul să fie pline de viermi, dar scrâșnetul dinților să fie intact. Aduce demonii înapoi, el îi are și îi știe pe toți: ne călcăm în picioare unii pe alții, / nimeni nu poate ieși din tub.
Urmează o primă trezire la realitate:
E liniște,
suntem plini până la refuz
de un miros nou
Moarte, dragoste, boală
Șerban Axinte a ales acest spațiu poetic, care e generos, însă selectiv când vine vorba de stările ce asigură surdina și opacizarea scrâșnetului. A ales să zgârie suprafețele, să le provoace durerea pe care vor s-o atingă, transformând scrâșnetul într-un instrument de tortură naturală.
Amprenta unui prelungit poem în care fiecare vers pe care îl compune prezintă imaginile scurt blurate de prezența durerii încă vii se prelungește cu fiecare sedativ lăsat să se scurgă în trup, impunând starea necesară, binevenită de prim ajutor, în lumina acestui salon artificial. La capătul căruia este așteptată ieșirea, cea care eliberează și care se metamorfozează într-un muzician neconsolat ce a murit și continuă să moară : ce-mi trebuie muzică acum când am viermi în cap și corpul întreg începe să mi se atrofieze.
Eu e un altul: un bărbat fericit și liber
inventez o armă care să rupă totul în mii de bucăți,
celulele să se recompună,
umbrele să se întrupeze într-un bărbat fericit și liber…
Viziunea lui Șerban Axinte e plină de post-însușiri – cum este, de altfel, și această formă analgezică de trup – care dau tonul exasperărilor întunecate, dar întru totul umane. Tot ce rămâne este uciderea viziunii reale ca să poți ajunge pe cale artificială la un bărbat fericit și liber. Să dispară cel desfigurat, brutal, rănit și obosit, pe umerii căruia sunt purtate urmele de la tutun.
Prin fibra versurilor, Șerban Axinte dialoghează cu noi, spectatori spectrali, despre părinți, dragoste, viață, moarte și relația inconstantă cu Dumnezeu. Întregul volum destabilizează, scrâșnește, îngroapă, înțepenești de frig în vara asta insuportabil de lungă.
În partea a doua, Vitrina frigorifică, Șerban Axinte revine în forță și suntem nevoiți să asistăm la desfigurarea timpului, la confruntarea eșuată cu moartea, la imaginea tulburătoare și sufocantă a mamei îngropate în mintea fiului, temniță sumbră de unde nu poate evada. Pulsul cuvintelor declanșează sfâșierea, care se apropie, delirant, de scrâșnetul dinților.
Refuz clinic, o inimă slabă în fața emoției
se făcuse târziu, târziu,
iar tu
așteptai
să împlinesc vârsta potrivită.
au trecut patruzeci de ani de atunci,
acum știu că fiecare amânare nu e altceva decât
respirație asistată.
Continuă să țipe, să se zbată. Degeaba „cele 40 de zile”, nu o lași să scape, nicidecum, niciunde, niciodată, nu se poate, nu. Mai ușor e să iei 3 tablete de nurofen forte și să aștepți să se domolească apele.
La braț cu Ea
În Viața la business class, partea a treia a volumului, autorul amenință încă o dată moartea. Întâlnim aici o contorsiune, o formă de abuz care coagulează tensiunile, un paradox, o abandonare reluată, nicidecum vindecare. Să vindeci urgența e ceva umil.
fereastra de la care privesc
nu se deschide.
„Cei doi” o să distrugă cursul vieții, prin „fluturi căzuți în cafea” – doar sunt un cuplu, singurul cuplu de îndrăgostiți, / care a venit la Paris ca să se despartă. Iubirea lor e o prelungire, o extensie a inevitabilului. Crezi ca poți opri moartea? Moartea nu poate fi oprită. Există în noi, veșnic. Veșnic o să murim de milioane de ori, „deasupra creștetelor noastre”. Din când în când ni se face dor / de căsuța noastră de cetină și cernoziom, (…) ne iubim.
Întocmește în cele din urmă imaginea blurată a unui bărbat fericit, alături de atingerea spontană a cuiva, dar sortit să fie doar un bartender al amintirilor sale alterate, protejate de folia transparentă pe care scrie:
M-am saturat să vă dau dreptate
să trăiesc alături de voi,
să trăiți alături de mine!
(…)
mai amintiți o dată lumii
că eu sunt de vină pentru sufletele voastre
de scârnă!
Șerban Axinte ne amintește în Scrâșnetul dinților că, oriunde vom merge sau vom fi, prezenți sau absenți, vom fi în continuare, mereu și mereu, doar „scrâșnetul dinților”, singura dovadă ireală sau inconștient reală a acestei lumi.
„Mă rupe scurt un nerv”, „scuipă veninul din tine, frumusețea ta va fi recunoscută”, „mă ridic, îmi aud numele, privesc în altă parte”, „mă las în voia frisoanelor, îmi amintesc de mama, de tata/ de o femeie care abia începuse să creadă”, „de la atâta așteptare, mi s-au dilatat pupilele, holograme/ fixate în creier”, vom respecta ritualul de Sent files și vom trimite un mesaj umanității. Se dă semnalul pentru un ultim scrâșnet.
[ AICI puteți consulta programul Festivalului „Poezia e la Bistrița” unde este invitat și poetul Șerban Axinte.]
* Theodora Sterpu, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași, clasa de filologie-media. Grafica: Ioniță Benea
