În timpul celor cinci zile de FILIT, eu însămi, alături de autori, am devenit personaj!
Filitul nu constă doar în cuvinte sau doar în întâlniri cu prozatori și poeți. Filitul depășește bariera impusă de realitate, de lumea ce ne înconjoară și ne poartă undeva departe, unde ceea ce știm și simțim se schimbă fundamental. În universul Filit, autorii devin personaje – personaje ale propriilor creații și personaje ale propriului suflet.
Astfel, în timpul celor cinci zile de festival, eu însămi, alături de autori, am devenit personaj al acestui frumos spectacol. Dacă cineva m-ar întreba care a fost întâlnirea mea favorită, nu aș putea să răspund. Este imposibil să aleg între personaje atât de diferite, mai ales că foarte multe trăiri și impresii au rămas cu mine după aceste zile minunate. Pe câteva le voi împărtăși chiar aici: Lilia Calancea reușește să transpună propria realitate, identitate și poveste de familie în romanul Sunt oare un călău?, purtând un dialog deschis cu tinerii prezenți și împărtășindu-le adevăruri dure ale trecutului care, într-o formă sau alta, încă ne urmăresc. M-am simțit apropiată de aceasta, așa cum m-am simțit și de roman, iar faptul că am interacționat verbal cu ea m-a bucurat nespus. O atitudine asemănătoare a avut și Guzel Iahina, dialogul având ca pretext Trenul spre Samarkand. Seriozitatea și profunzimea discursului m-au determinat să îmi doresc să aflu și mai multe detalii despre personalitatea și gândurile autoarei care a reușit să scrie un roman atât de zguduitor. Cristian Fulaș a fost cu siguranță o prezență de neratat. Prin atitudinea detașată, dar și prin felul sincer și necenzurat în care a răspuns la toate întrebările, a făcut o sală întreagă să zâmbească. Vorbind totuși despre un subiect serios, Fulaș ne-a binedispus prin modul ironic de a se raporta la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, mai ales în politică. Cu acesta ne-am întâlnit și în dimineața celei de-a treia zi de Filit, la Colegiul Național Iași, unde am purtat o discuție despre droguri și consecințele lor, un viciu pe care l-a înlocuit în final cu literatura: ,,O dependență o înlocuiește pe alta”. Asemenea lui Cristian Fulaș, Mihai Radu a ,,desenat’’ un zâmbet pe chipul fiecărui tânăr din sală prin modul său diferit de a se raporta la propriul roman: ,,Ați ieși la o bere cu Paul?”. Petra Hulova și Giulia Caminito, două personalități puternice, dar cu firi calde, ne-au oferit o imagine de ansamblu asupra familiei – o familie disfuncțională care, în același timp, nu exclude iubirea și sentimentul apartenenței: ,,Vrem ca lumea să fie un spațiu securizant pentru relațiile noastre cu ceilalți”, ne spune Hulova. Lidija Dimkovska și Karina Sainz Borgo au adus o rază de speranță în sufletele noastre și au instalat în sală o adevărată stare de voioșie, pe alocuri liniștită de subiectele serioase abordate. Lidija Dimkovska ne-a mărturisit că, cel puțin din perspectiva sa, lumea este cel mai frumos dar pe care-l putem avea: ,,Lumea este atât de mare și de frumoasă, nu există lucru mai frumos pe lumea asta decât lumea însăși”. Poetul Florin Partene, un om atât de cald, ne-a răspuns cu mare interes la întrebări și ne-a emoționat nespus: ,,și m-am emoționat, aproape am înlăturat trecătorii/admirație și grație/atât de tristă, atât de fundamental tragică”.
Pentru mine, Filitul a reprezentat un loc al trăirilor, al emoțiilor și al artei, un loc în care noi înșine devenim o extensie a cărților, nu cărțile o extensie a noastră. Filitul este el însuși o poveste cu personaje uimitoare, deopotrivă autori sau cititori, care sunt uniți de o dragoste comună: cea pentru literatură. (Maria Ioana Oglinzanu)
La Întâlnirile Alecart la FILIT, toți cititorii s-au transformat în profesori și autorii în elevi.
Toți cititorii știu sentimentul acela de ușoară tristețe când e momentul să închidem cartea și să o punem înapoi pe raftul prăfuit. O carte cu o mie de sublinieri, gânduri însemnate pe margini, colțurile îndoite ale paginilor pentru că nimic nu ni se pare suficient pentru a însemna ideile care ne oglindesc sufletul, cele care ne fură suflarea, lacrimile și râsul. Când cartea revine în bibliotecă, ne dăm seama că nu avem ce să mai răsfoim și că fără voia noastră am fost împinși într-o gaură neagră, separându-ne de prieteniile, de relațiile și de realitatea din ea. Gândiți-vă că mâna salvatoare, aceea care ne apucă de braț și ne ridică în lumină, este Filitul. Filitul nu e doar o simplă întâlnire cu autorii de la care luăm autografe și pe care îi interogăm în legătură cu ceea ce au scris, ci este o altfel de continuare a cărții, o continuare în dialog, care nu are nevoie ca cerneala să atingă foaia. O prelungire în care ne sunt explicitate motivele acțiunilor personajelor, povestea din spatele poveștii, viziunea scriitorilor despre lume. Aceste cinci zile de festival au fost prima întâlnire cu literatura pe care am avut-o, deoarece nu cunoști cu adevărat ceea ce citești pană când nu întâlnești și mintea care a a conceput volumele. Am avut privilegiul să mă întâlnesc cu diferiți autori și vă spun că am avut surpriza plăcută să aflu că mă înșelasem când a venit vorba de felul lor de a fi. Lilia Calancea ne-a povestit cum un singur moment de plictiseală a îndemnat-o să-și construiască arborele genealogic care a condus mai târziu la întrebări despre propria persoană și ce fel de sânge îi curge prin vene. Așa s-a născut Sunt oare un călău, roman de care m-am îndrăgostit, pe care nu am putut să-l las din mână. Onestitatea Liliei Calancea și a lui Cristian Fulaș s-au ciocnit și am apreciat ironia, lipsa oricărei rețineri atunci când autorul Speciilor trebuia să-și exprime opinia în fața adolescenților. A doua zi, dacă vocea Karinei Sainz Borgo vibra de entuziasm și zâmbetul ei acapara toate privirile, Guzel Iahina s-a dovedit o profesionistă, bucurându-ne cu răspunsurile precise și atent construite. Lidija Dimkovska ne-a încântat cu româna ei impecabilă și cu aprecierea față de țara noastră, iar Petra Hulova a călătorit împreună cu noi prin procesul de scriere a Munților roșii, explicându-ne cum pe parcursul cărții a simțit nevoie să adauge noi personaje prin care să putem ajunge în realitatea romanului. Poate Mihai Radu nu s-a prezentat ca un mare vorbăreț la început; la fel și Giulia Caminito despre care aveam impresia că avea să fie puțin mai rece cu noi, cititorii. Dar pe parcursul întâlnirii adevărații Mihai Radu și Giulia Caminito au ieșit la suprafață, două voci în perfectă armonie. Nu a existat o barieră lingvistică între cei doi, glumele constante între ei atrăgând atenția și interesul tuturor din sală. În timp ce Mihai Radu ne întreba dacă am ieși la o bere cu Paul, întrebare la care toată lumea s-a trezit cu un zâmbet pe buze, Giulia Caminito a fost vulnerabilă și și-a deschis sufletul către noi, povestindu-ne despre casa copilăriei ei și dulapul care despărțea camera părinților în două, astfel, spatele dulapului devenind dormitorul ei. Așa am ajuns în ultima zi la întâlnirea cu Markus Zusak, un autor care a atras copiii de toate vârstele și care a răspuns cu pasiune la toate întrebările, de la cele legate de moarte până la acelea despre relațiile dintre personaje. La sfârșit a stat peste două ore pentru a da autografe și a desena inimi de diferite culori pe fiecare carte, acordând la fel de multă atenție tuturor.
Pot spune că în ultima zi de Filit deja mă gândeam ce autori vor veni anul viitor, entuziasmându-mă deja pentru următoarea ediție când de abia se terminase cea de anul acesta, căci la Întâlnirile Alecart la Filit toți cititorii s-au transformat în profesori și autorii în elevi, noi punându-le întrebări din propriile cărți de parcă ar fi fost la ascultare. Toți au oferit măcar un răspuns care mi-a rămas în minte, deci pot spune că au trecut cu brio ascultarea! (Ștefania Vrînceanu)
Cărțile pentru Filit nu sunt ca cele pe care le citim pentru școală. Sunt o lume nouă, cu priviri ascunse și cu secrete ce nu se află, cu emoție ce îți provoacă sângele să fiarbă și să bolborosească la fiecare pagină…
FILIT – cinci litere și o mie de gânduri, gânduri ce încă zburdă libere prin colțurile minții. Există sute de momente în care acțiunile mele mă poartă cu gândul la Filit – o postare pe care o văd pe Instagram cu Cristian Fulaș și cu cățelușa sa, o atingere ce curentează atunci când mut cartea Liliei Calancea dintr-un raft în altul, semn că întrebările și răspunsurile încă poartă o luptă grea.
Alergând, grăbită să prind loc în prima zi de Filit, ajung într-o încăpere primitoare, prin care razele soarelui străbăteau blând. Momentul muzical abia liniștește valul de tineri ce caută agitați un loc unde să se simtă confortabil. Apoi, în fața noastră apar două persoane, patru ochi, două priviri către publicul acum emoționat. Zâmbesc. În acel moment am realizat că sunt unde trebuie, în locul potrivit, cu oamenii potriviți. Toate cele cinci întâlniri mi-au stârnit un interes profund – când Lidija Dimkovska răspundea la cele mai intense întrebări despre camera Lilei, când Mihai Radu studia fiecare cititor ce i se adresa, formulând apoi un răspuns care să se împletească cu întrebarea, când Karina Sainz Borgo afirma: „Țara mea încă se descoperă pe sine”. Cărțile pentru Filit nu sunt ca cele pe care le citim pentru școală. Sunt o lume nouă, cu priviri ascunse și cu secrete ce nu se află, cu emoție ce îți provoacă sângele să fiarbă și să bolborosească la fiecare pagină, cu semne peste semne, sublinieri pe pagini precum tăieturile provocate de filele cărților. Acesta este Filitul. De aceea este Filit-acasă, cinci litere și un loc doar al nostru, al cititorilor. (Maia-Alexandra Poșchin)
Filitul nu înseamnă doar o întâlnire cu autori, nu este doar despre cărți, ci și despre suflet, despre sentimentele și pasiunea ce ne fac să ne simțim oameni. În această lume nouă care ne este deschisă prin Filit, putem fi din nou ființe vulnerabile, putem să ne deschidem către ceilalți și să învățăm despre noi. Filitul la Alecart este în egală măsură dialog literar, muzică și plimbare printre lucrări de grafică, iar comunicarea cu autorii este o experiență de neuitat, o prelungite a dialogului cu personajele create de ei De aceea, m-am simțit de parcă vorbesc cu persoane cunoscute pe care, în același timp, nu le cunosc. Lilia Calancea, chiar dacă a scris o carte ușor de citit, ne-a arătat cât de mult efort de documentare a depus mergând în locurile descrise și citind sute de pagini pentru a afla istoria acestora („nu am mușcat din acel măr deoarece știam că sub acel copac au fost îngropați oameni”), Giulia Caminito ne-a povestit despre copilăria sa („aveam un singur dormitor, iar camera mea era în spatele dulapului”), iar Cristian Fulaș a impresionat prin umorul negru („mașina dispăruse, iar ei îi păsa de cumpărăturile făcute”) și printr-o atitudine exigentă față de personajele sale. (Eliza-Laura Bar)
Pentru mine, autorii invitați la FILIT sunt doar sentimente, senzații, culori și mirosuri.
Întotdeauna, începutul este cel mai greu, dar, cum Întâlnirile Alecart la FILIT au început cu un scurt episod muzical, așa voi începe și eu: „Light of my life, fire of my loins, be a good baby do what I want.” (Off to the races, Lana del Rey) Versurile sunt inspirate de celebra declarație a lui Humbert Humbert: „Lolita, light of my life, fire of my loins. My sin, my soul. Lo-lee-ta” (Lolita, Vladimir Nabokov) Fiind prima ediție FILIT la care am participat, așteptam cu nerăbdare primele întâlniri, impresii și povești. Unele cărți necitite încă parcă implorau timpul să se oprească, dar dorința de a discuta romanele deja parcurse avea o pondere mult mai mare.
Mă consider o persoană cu un dezvoltat simț vizual, așa că am încercat să îmi închipui toți autorii înainte de a-i întâlni, deși știam deja cum arată. Nu mi-am închipuit persoane, poate doar sentimente, senzații, culori și mirosuri. Mi-am imaginat cum ar fi nu să îi văd, ci să trăiesc în ei. Pe Lilia Calancea mi-am închipuit-o ca pe o pătură călduroasă de iarnă, ce miroase a bunătățile dulci gătite de mama și a brad. În mintea mea, Giulia Caminito era o pisică neagră (aș dezvolta, dar cred că imaginea vorbește de la sine, simțindu-mă și mai iscusită la acest „joc” după ce am aflat ca autoarea adoră ironia și în viața de zi cu zi, această calitate fiind asociată cu pisica neagră pentru mine). Pe poeta Alina Purcaru am văzut-o ca pe un parfum dulce-floral, pulverizat zilnic, dar care nu se termină niciodată. Așa am făcut cu toți autorii, uneori chiar schimbându-mi părerea în decurs de câteva minute. (Sara Vieru)
Încă din gimnaziu am așteptat cu nerăbdare întâlnirile ce mă aduceau față în față cu oamenii ce au format caracterele personajelor cu care am călătorit și am experimentat o mulțime de sentimente intense și contradictorii. Emoționată și entuziasmată, am pășit din nou la Pogor în sala în care se aflau oamenii ce pe urmă mi-au schimbat mentalitatea și m-au făcut să văd simplitatea lucrurilor din viață, dar și partea negativă pe care încercam să o evit, întrucât îmi era frică să recunosc că ar exista o astfel de lume, unde totul se rezumă la război, tristețe, regret, culoarea neagră și speranțe false. Anul acesta am fost încântată când am văzut că pe lista invitaților se afla și Mihai Radu. Citisem Repetiție pentru o lume mai bună. cu ceva timp în urmă, astfel încât aveam câteva întrebări pentru autor ce credeam că vor rămâne fără răspuns. În ziua respectivă, mă pregătisem să aflu răspunsul, deși părea a fi un pas imposibil să privesc scriitorul în ochi și, pur și simplu, să îmi exprim curiozitatea. Am reușit și am trăit un sentiment pe care nu aș putea să-l descriu în câteva cuvinte – am fost mândră și entuziasmată, iar minutele în care autorul mi-a răspuns m-au făcut să mă simt văzută, astfel încât am ajuns să cred, cu naivitate și bucurie infantilă de moment, că port un dialog cu scriitorul într-o cameră goală și că toate celelalte persoane din jurul meu s-au evaporat. Răspunsul a fost interesant, m-a încântat și chiar m-a amuzat. Nu a fost o întrebare filosofică, voiam să știu cu ce culoare ar asemăna romanul său. După câteva secunde am auzit: „albastru închis”. Mi-a plăcut a fost că a ales aceeași culoare cu care aș fi asemănat și eu romanul. Pe lângă întâlnirea cu Mihai Radu care îmi va rămâne pe veci în memorie, m-a impresionat și prima zi de festival, când unde ne-am întâlnit cu Cristian Fulaș și Lilia Calancea. Cristian Fulaș a făcut publicul să se simtă confortabil prin glumele și sinceritatea sa debordantă (așa cum pare a fi și Specii, un roman de o sinceritate pătrunzătoare). Am râs și am ascultat curioasă poveștile lor; o păstrez pe cea spusă de Lilia Calancea despre regretul că în tinerețe nu a vrut să asculte ceea ce unchiul ei voia să îi povestească despre viața mătușii sale și afirmația că va simți pentru totdeauna remușcarea și că se va gândi la consecințele acțiunilor sale. În final, toate elementele, de la muzica de la începutul fiecărei întâlniri, la oamenii în ai căror ochi se citeau pasiune și admirație, până la scaunele pe care încercam să le rezerv pentru toți prietenii mei, au creat atmosfera unui loc familiar și a unei experiențe pe care o recomand tuturor. (Elena Ilinca Cotruță)
Mai mult decât un simplu festival, Filit este o celebrare a puterii cuvântului scris, a diversității culturale și a ce înseamnă să fii om.
Străzile unui oraș dezumanizat înecate în bălți de sânge, călăi versus victime, jocuri politice, lupta pentru viață a 500 de orfani și, în fine, pasiunea pentru literatură au fost câteva dintre elementele care au dat naștere unor discuții memorabile la Întâlnirile ALECART la FILIT. Am ascultat autori din România, Rusia, Australia, Spania, Macedonia, Cehia, Italia, toți cu experiențe marcante și mentalități diferite. Întâlnirea care mi s-a întipărit cel mai bine în minte a fost chiar cea din prima zi, unde am discutat cu Cristian Fulaș și Lilia Calancea. M-a amuzat cum replicile succinte și autentice ale lui Fulaș au contrastat cu răspunsurile detaliate și cu blândețea Liliei Calancea. Am rezonat cu firea pragmatică și atitudinea autoironică tipică autorului romanului Specii: „Nu oricine își permite să facă artă”. O altă întâlnire interesantă a fost cea de joi, în al cărei prim-plan au fost Karina Sainz Borgo și Guzel Iahina și am discutat despre regimurile totalitare, despre necesitatea revoltei și nevoia fiecăruia de a-și revendica umanitatea: „M-am născut într-o țară care nu știa să vorbească decât despre sine.” Guzel Iahina ne-a vorbit despre speranță, umanitate, suferință, valori și trăiri pe care le-a dezvoltat în Trenul spre Samarkand. Am apreciat maniera caldă și diplomată în care autoarea oferea răspunsuri și chiar mi-a trezit interesul pentru altă carte scrisă de ea, Copiii de pe Volga, unde ,,umanul unește toate personajele romanului”. Mai mult decât un simplu festival, Filit este o celebrare a puterii cuvântului scris, a diversității culturale și a ce înseamnă să fii om, un eveniment care m-a lăsat cu mai multe întrebări decât răspunsuri. (Ecaterina Langa)
Când eram mică, îmi doream nespus să mă întâlnesc cu autorii cărților mele preferate, dar nu am reușit, deci aceste întâlniri au însemnat enorm pentru copilul din mine, iubitor de lectură și entuziasmat în legătură cu personajele. Cel mai mare impact asupra mea l-a avut momentul în care Lidija Dimkovska mi-a dat un autograf personalizat: „Dorei, să aibă mereu dor de cărți”. Când m-am apropiat de dumneaei, mi-a dat impresia unei raze de lumină, zâmbitoare și dornică să cunoască cititorii, rând pe rând. (Dora Iacomi)
De la început, Filitul mi-a oferit un mix incredibil de ciudat de sentimente. Așteptam cu nerăbdare Întâlnirile Alecart la FILIT după dialogul cu Radu Vancu care avusese loc la începutul anului școlar. Părea un prilej minunat de a mă întâlni cu autorii cărora le-am îndrăgit de la prima lectură viziunea literară. Filitul s-a dovedit însă o experiență cu totul neașteptată și unică. Nu pot să nu încep prin a-mi exprima admirația față de talentul și de profesionalismul de care au dat dovadă elevii Colegiului de Artă „Octav Băncilă”. La fiecare întâlnire au venit cu ceva nou, potrivit evenimentului. Astfel, cele două arte, muzica și literatura, la care s-a adăugat grafica lui Ioniță Benea, s-au îmbinat perfect pentru a crea o atmosferă primitoare, în care ne-am simțit liberi să ne exprimăm orice gând. Cât despre întâlnirile propriu-zise cu autorii, acestea m-au făcut să mă simt acceptată. Cred că este cel mai intens sentiment resimțit: acceptarea. Ni s-a spus de la început: „nu există întrebări tâmpite”. Dacă o întrebare vine din curiozitate și este adresată politicos, căutându-se cu adevărat un răspuns, e pertinentă oricare ar fi contextul acesteia. Asta m-a ajutat să mă apropii mai ușor de scriitorii aflați în fața mea. Deși am simțit totuși un sentiment vag de anxietate, care mi-a provocat cu succes tremurul vocii în momentul în care m-am decis să pun o întrebare, am fost fericită să primesc un răspuns ironic, dar concret, care a reușit să taie din presiunea simțită. (Daniela Avădănei)
Am venit pentru cărți și am rămas pentru oameni.
Întâlnirile ALECART la FILIT au fost, în viziunea mea, procesul de îndepărtare a unei serii de măști. A căzut masca auctorială a scriitorilor, șlefuită și revizuită astfel încât să ofere o poveste memorabilă, dar lipsită de autenticitatea răspunsurilor-fulger și a gândirii rapide la care sunt provocați la întâlnirile cu cititorii. A căzut masca autorității adulților în fața copiilor, iar focul discuției întrece orice reținere, autorii devenind și ei încă o dată adolescenți, curioși și dornici de a fi apreciați.
Am venit pentru cărți și am rămas pentru oameni. Să cunoști persoana, sufletul, să te întâlnești cu sursa cărților citite cu atâta înfrigurare pentru festival. Să vezi că autorul există, să privești omul din spatele poveștii sau poate întruchiparea poveștii în sine. Ce ne diferențiază pe noi, tinerii cititori, de autori? Cred că la FILIT, scriitorii de succes și adolescenții elevi se află pe aceeași treaptă. Tinerii se străduiesc să urce spre ei, iar autorii se străduiesc să se aplece către noi, să vorbească pe înțelesul nostru, să comunice. Am observat o anumită emoție la unii invitați: la Mihai Radu, la Lilia Calancea sau la Markus Zusak, „personaje” a căror existență se limita, inițial și involuntar în ochii mei, la un nume pe o copertă. Iar din moment ce ei și-au permis, cel mai probabil, să transforme unele persoane din viața lor în personaje de roman, se cuvine să cadă și ei „victime” ale spiritului meu scriitoricesc:
Lidjia Dimkovska. Există oameni îndrăgostiți de cuvânt și, culmea, care vorbesc și bine. Să vorbești așa mult și să mai spui și lucruri adevărate, lucruri interesante, idei de valoare. Entuziasmată, cu o voce subțire, dar hotărâtă, care se ridica întotdeauna în dorința de a se face auzită, Lidija Dimkovska plutea deasupra noastră, iar ideile ei roiau într-un vârtej alimentat iar și iar cu fiecare frază. Adevărata întrebare este: cum de nu-mi zboară mintea? Asemenea multor alți adolescenți, gândul meu stă, stă un pic și pleacă departe, este smucit înapoi fie de clopoțelul gălăgios, fie de aplauzele de final, dar Întâlnirile Alecart la FILIT au reușit să îmi stârnească interesul într-o măsură atât de mare încât să nu-mi zboară gândul. M-au ținut acolo, ancorată în prezent, Karina Sainz Borgo și tonul ei precipitat, entuziasmat, gestica expresivă, Fulaș și anecdotele lui unice, nonșalanța și tonul plat, amuzant, Hůlová cu atitudinea calmă și cu introspecția sa. În fiecare zi de FILIT, câte două ore, am respirat artă. Muzică, desen, literatură, și culmea, mi-a plăcut, mi-a plăcut din plin și îmi doresc să mă afund și mai mult în febra FILIT-ului de acum înainte, în lectură, în viața asta nouă, viața nouă de licean care încercă disperat să se împace cu ce eram eu înainte. Dar poate că ar trebui să las totul în urmă și să mă bucur de farmecele acestor noi etape… farmece precum FILIT. (Luiza Sfîcă)
Deși am crezut că ediția de anul acesta nu se va putea compara cu cea de anul trecut, Filit 2023 s-a dovedit a fi una dintre cele mai spectaculoase experiențe pe care le-am trăit până acum și a devenit o amintire care va dăinui în mintea mea pentru multă vreme. În prima zi, am aflat alături de Lilia Calancea cât de important este să cunoaștem istoria pentru a ne putea feri de mere ce par zemoase și dulci, dar care au crescut de fapt din cenușa unor oameni care au avut o moarte nedreaptă, cum arată cu adevărat un călău și o victimă și cât de mică este distanța dintre cei doi. Joi, Karina Sainz Borgo, o fire efervescentă și vorbăreață, și Guzel Iahina, plină de diplomație și de profunzime, s-au armonizat, formând un întreg perfect, căci, până la urmă, cărțile amândurora vorbesc despre foamete, durere și pierderea identității. Vineri, Lidija Dimkovska ne-a uimit cu limba ei română aproape perfectă și cu aprecierea față de țara noastră, deși s-a născut în Macedonia și trăiește în Slovenia. Sâmbătă a fost o zi inedită, fiindcă am avut ocazia să participăm la două evenimente. La primul, Mihai Radu și Giulia Caminito nu au lăsat bariera culturală și lingvistică să-i despartă, cei doi având o comunicare activă și dinamică, găsind un punct comun între cărțile lor: relația disfuncțională între părinți și copii și unde duce aceasta, ironia și violența devenind forme de apărare, armuri împotriva lumii înconjurătoare. În a doua parte a zilei, la ZOON POETIKON, am putut descoperi ce înseamnă poezia, atât din perspectiva poeților debutați, cât și din a celor nedebutați editorial, într-un cadru plăcut, familial, provocat de emoțiile puternice ale acestora și de receptivitatea noastră în fața versurilor. În ultima zi, am putut descoperi un om cu adevărat special, pe Markus Zusak. A fost întâlnirea pe care am așteptat-o cel mai mult, fiindcă Hoțul de cărți mi-a marcat copilăria și nu am crezut vreodată că voi avea oportunitate să-l cunosc pe cel care a scris acest roman. Markus Zusak, în ciuda milioanelor de cărți pe care le-a vândut în toată lumea și de ecranizarea faimoasă inspirată de volumul lui, este un om obișnuit, lipsit de aroganță, care a avut răbdare și a dat tuturor autografe, continuând să deseneze inimioare lângă semnătura sa, chiar dacă a fost nevoit să dedice mult timp pentru a-i mulțumi pe cei aproape 300 de copii și de cititori pasionați care veniseră la Casa Pogor (Ne pare rău de cei care nu au mai fost lăsați să intre, dar și scările erau pline!). (Ana Maria Ailiesei)
Autorii nu mai sunt umbre ale cărților ce se modifică pe parcursul paginilor…
Citind cărțile scrise de autorii ce urmau să fie prezenți la Întâlnirile ALECART la Filit, nu am putut decât să mă întreb ce ascund/ ce protejează oamenii din spatele acestor romane. Multe dintre întrebările mele au primit un răspuns, atât pe parcursului evenimentelor, cât și la finalul acestora, când am primit autografe și am putut întreba tot ce rămăsese incert. Aproape fiecare întâlnire a avut doi autori pe scenă, care, deși aveau cărți ce abordau subiecte atât de diferite, se întâlneau la un moment dat precum se întâlnește firul unui ghem de ață cu celălalt capăt al său. Una dintre aceste întâlniri a fost cea cu Giulia Caminito și Mihai Radu pe care nu-i despărțea doar subiectul volumului, ci și limba vorbită. Totuși, au reușit să găsească un mod prin care să comunice, deoarece, la finalul întâlnirii, cei doi schimbau zâmbete la desenele făcute de Giulia Caminito pe cărțile unora dintre noi. Markus Zusak ne-a vorbit despre cărțile sale nepublicate și ne-a provocat și pe noi la un mic exercițiu de imaginație în final. Unul dintre răspunsurile mele preferate la întrebările din sală a fost cel la provocarea „Dacă Rudi o plăcea pe Liesel, de ce nu a ajutat-o când și-a bătut colegul”. Autorul a spus că deseori a luat câini de la adăposturi și, asemenea bătăilor dintre animale, putea și Rudi să ajungă o „victimă colaterală”. O întâlnire absolut specială a fost Zoon Poetikon. Aceasta a fost preferata mea, deoarece cred că poezia nu are parte de prea multă popularitate. Proza este mai citită atât în rândul tinerilor, cât și printre adulți. M-am bucurat că am avut ocazia, pentru două ore, să purtăm un dialog profund și plin de sinceritate. Am simțit că pot întreba orice și am interacționat cu poezii ce nu au fost încă arătate publicului. Mi-a plăcut atât ideea că poezia se află în orice, cât și că aceasta curge chiar prin venele inimii, cum spunea Andrei Rusu, un poet atât de apreciat de către Ioana Nicolaie și Mircea Cărtărescu, ce veniseră la Zoon Poetikon ca simpli spectatori. Andrei și-a amintit ce a mai rămas dintr-o poezie a sa scrisă la începutul liceului, după ce a trecut prin corectura profului nostru, Emil Munteanu: „un vers”, iar Alina Vițel e evocat lecția pe care a primit-o la Institutul Blecher unde, în timpul liceului cred, a avut o lectură publică. (Ioana Cătălina Roată)
Pot spune că i-am cunoscut pe scriitori din două perspective: cea de cititor și cea de fotograf. Aceste viziuni s-au intersectat, s-au contrazis și s-au inclus unele pe altele în moduri pe care doar arta, literatura le pot oferi. În timpul întâlnirilor, am simțit că mă unesc cu cei din sală, era ca și cum toate inimile băteau în același ritm, al muzicii și al literaturii. Cu toții vorbeam aceeași limba și, chiar dacă unii scriitori erau veniți din alte țări, ceva din privirea lor, din gesturile lor, mă făcea să-i înțeleg- ca atunci când, deși nu știi versurile unui cântec, te bucuri de el, îl simți.
Prin obiectivul camerei foto am putut să explorez fiecare scriitor in parte, poate chiar mai mult decât atunci când citeam cărțile lor. Printr-un singur gest, o mișcare din sprâncene, o privire aruncată într-un anumit punct al încăperii sau chiar și prin felul în care stă pe scaun, omul poate spune o întreagă poveste. (Ioana Fînaru)
FILIT-ul de anul acesta a fost un omagiu adus artei, m-a încurajat să am încredere în ideile mele și să nu mă tem să mă las purtată de emoții.
Într-o lume în care suntem urmăriți de greșelile părinților, în care ne îngrijorăm doar de probleme superficiale, în care copii, tineri, femei, bărbați, vârstnici, toți suferim, în care vrem să cunoaștem alți oameni, dar uităm de noi, ce ne poate aminti cine suntem, cum trăim, cum simțim? Răspunsul este literatura, care ne poartă, cum ne place nouă să spunem, în alte lumi. Sau, mai bine zis, în aceeași lume în care ne aflăm zi de zi, dar văzută diferit. Ne deschide ochii spre ororile și minunile noastre, spre sufletul pe care ne dorim cu desăvârșire să-l ascundem. Proza și poezia de la Întâlnirile ALECART ne-au ajutat nu doar să ne vedem pe noi, dar să îi întrezărim și pe cei care ne-au dăruit, împreună cu minunatele lor volume, o parte din ei. Autorii nu mai sunt umbre ale cărților ce se modifică pe parcursul paginilor, ce rămân învăluiți în mister, nume fără chip sau asociați cu poze găsite pe internet. Scriitorii sunt oameni și, mai ales în aceste cinci zile, ne-au dovedit că merită să îi păstrăm în minte și poate chiar în suflet. Fiecare întrebare am simțit că mă aduce mai aproape de ceea ce am citit, de paragrafele pe care le-am subliniat și care m-au tulburat. „Ce înseamnă să ai o inimă puternică?” am întrebat eu. Răspunsul nu era cel la care mă așteptam, dar cred că a fost cel de care aveam nevoie. Alina Purcaru mi-a dezvăluit, la Zoon Poetikon, că o inimă puternică nu este aceea care se protejează, ci cea care se deschide. Giulia Caminito a povestit despre dulapul ce reprezenta zidul camerei ei din copilărie. Guzel Iahina a spus că noi putem decide dacă Deev este o persoană bună sau rea. Momentele muzicale m-au încântat și ne-au binedispus, căci toți am fost implicați și am simțit că suntem importanți pentru autori. Cred că despre asta este FILIT-ul, despre autori, cititori, artiști și, până la urmă, despre iubitori de frumusețe & fericire. (Ariadna)
Dacă aș putea descrie FILIT-ul într-un cuvânt ar fi oameni. Oameni care scriu, oameni care citesc, oameni care ascultă, oameni care ne împărtășesc din experiența lor m-au bucurat în toate zilele petrecute în preajma cărților. Este o senzație unică să poți ține în mână o carte, iar când o deschizi să poți simți acel miros specific de hârtie. În cadrul Întâlnirilor ALECART la FILIT, muzica, impresiile colegilor noștri și dorința de a pune întrebări scriitorilor fac aceste momente de neuitat. Fără ele, anul nu ar mai fi la fel de frumos, fără FILIT lunile de toamnă sunt mai friguroase. Am fost purtați în călătorii și ne-am întrebat dacă suntem oare niște călăi, dacă specia noastră nu va ruina această lume deja urâțită. Totuși, am decis să plecăm cu un tren pentru a ne salva chiar dacă va fi mereu noapte. Ne-am putut descoperi camerele ascunse din interiorul nostru și am putut urca munții roșii. Din vârful lor, ne-am dat seama că apa nu va fi niciodată dulce, dar că ar fi bine să mai facem o repetiție în speranța că lumea fi una mai bună. În final, am furat o carte și am realizat că fără cuvinte nu am putea trăi, că moartea conferă vieții un sens. La fiecare dintre cele opt Întâlniri ALECART la FILIT au fost peste 200 de tineri dornici să asculte muzică bună, să intre în dialog cu scriitorii, să recupereze imagini ale personajelor pe care le-au îndrăgit sau nu și să-și descopere sentimentele în poezie. FILIT-ul de anul acesta a fost pentru mine un omagiu; un omagiu adus artei și un context care m-a încurajat să am încredere în ideile mele și să nu mă tem să mă las purtată de emoții, pentru că tocmai acestea ne fac umani. (Teodora Giugula)
*Impresiile de mai sus aparțin elevilor din clasa a IX-a, filologie, de la Colegiul Național Iași, cărora organizatorii & moderatorii Întâlnirilor Alecart la FILIT, Nicoleta și Emil Munteanu, le-au dedicat ediția de anul acesta ZOON POETIKON, dup ce, anul trecut, o dedicaseră elevilor dintr-o clasă de a VII-a.
FOTO: Ioana FÎNARU
