Titlul publicaţiei ALECART, extrem de inspirat şi bine găsit se potriveşte de minune (foarte tare, în limbaj contemporan) intenţiei iniţiale a coordonatorilor. Începuturile publicaţiei stau sub semnul căutărilor lăudabile al celor două grupuri de la licee diferite, ALECsandri şi ARTe – „Octav Băncilă”, care au alcătuit întîia redacţie ce a făcut posibile conceperea şi întîia apariţie. Neastînpăratul grup, îndrumat direct de către familia profesorilor Nicoleta şi Emil Munteanu şi-a propus să adune şi să consemneze între aceleaşi scoarţe, mostre de spirit sub forme de scriituri diferite, grafii ale slovelor literare şi grafii ale semnelor şi limbajului plastic al artelor vizuale.
Hotărîrea inspirată a tinerilor profesori îndrumători, de asociere lucrativă a celor două şcoli de prestigiu ale urbei ieşene, a dat roade mai mult decît aşteptate. Sincopa mutării unui îndrumător la o altă unitate de învăţămînt (Naţionalul ieşean) a fost şi ea consemnată grafic, primele 2 litere (AL) colorîndu-se diferit faţă de următoarele, punctînd şi mărind plaja semantică a titlului, prin această găselniţă. Paralelismul dintre arte (şi nu doar dintre cele plastice şi cele literare) continuă marşul pe drumul către infinit, prin ferma ancorare a redacţiilor în realitatea social-culturală, printr-o coeziune bine închegată. Valoarea materialelor a convins repede, apărînd şi noutăţile numelor consacrate sau a domeniului ştiinţelor exacte: mate, fizică.
Alecart nr. 10; o decadă este pentru orice publicaţie vîrsta confirmării celor propuse în editorialul programatic, de credinţă. Avem cu siguranţă în faţa ochilor o personalitate distinctă, cu un stil aproape special şi specific, sumă a unor crîmpeie spirituale, mostră a ceea ce credem că vom deveni, părţi dintr-un nemărginit întreg. Alecart are deja un palmares care confirmă această maturare, ocupînd locul I în topul revistelor şcolare de limbă română, din România. Acest fapt se datorează participării unor nume cu greutate din cultura noastră şi nu numai, confirmînd un stil şi o valoare care punctează plusuri incontestabile în gestiunea ideatică, îngrijit consemnate şi ordonate, care se datorează redacţiei/lor şi coordonatorilor.
Coperta numărului 10 consemnează sugestiv în această direcţie: „Cititorul din mine”; „Înăuntru şi înafară – poveşti fără sfîrşit patriotic”; „Cărţile la zi”. Sînt titluri, semnate cu nume real al autorilor, sau cu pseudonim, cît se poate de elocvente („Iv cel naiv”), care sugerează eficient aspecte ale noului EV.
Simbolistica încifrată plastic a copertei Alecart nr. 10 vizează cîteva aspecte ale bucătăriei de atelier. Dincolo de simbolistica lui ca figură geometrică semn al stabilităţii, etc. pătratul care ocupă 2/3 din suprafaţă e rezumat la un chenar liniar subţire, bidimensional, fiind un element de bază al componenţei brandului. Grosimea redusă a liniei exprimă nu doar fineţea eleganţei de reamintire, aproape subliminal, a imaginii sale de bază, a cărei latură inferioară este continuă şi stabilă, ci subliniind continuitatea şi fermitatea ancorării în gravitaţia spirituală a realităţii. Latura superioară este modelată într-o curbă dublu sens, a cărei simetrie este punctată prin frîngerea ei centrală, sugerînd astfel imaginea profil a unei cărţi deschise, ale cărei pagini nu sînt opuse, ci continuă cursul ideatic şi din a cărei bogată încărcătură simbolică reţinem în primul rînd acea deschidere către lume, care trebuie să caracterizeze cultura, oferta educaţiei; grosimea cărţii, sugerată aici prin laturile verticale ale pătratului, indică bogăţia acumulărilor sedimentate în generaţii, dar şi distanţa parcursă către înalturile cerului (în-alte sfere), către necuprinsul ţintă/ideal axiologic a fiecărui individ şi a tuturor, odată cu desprinderea de la cota zero. Lipsind mediana verticală, care ar fi despărţit întregul, se unesc astfel elementele conţinute într-un tot-tom-top, lipsind şi trimiterea către tridimensional. Faptul că nu se mai vede nici o altă aluzie la ideea de pagină poate însemna şi că deschiderea este de fapt o invitaţie la consemnare de noi informaţii în sipetul oricînd primitor şi păstrător. Pragmatismul sintezei formei bilaterale atît de îndrăgită de către bibliofili are eficienţa unei linii de forţă compoziţională, care indică un traseu privitorului: începînd din stînga sus (cu riscul discriminării celor care nu procedează la fel), conform tipicului scrierii occidentale, linia urcă lent şi iniţial concav către dreapta cam o treime din lungimea laturii pătratului, de unde coboară brusc şi convex – dar nu mult, ci doar o optime din lungimea urcuşului, marcînd inserţia aripii stîngi în corpul inexistent, dar subînţeles; în oglindă, periplul continuă cu aripa dreaptă a păsării astfel obţinută grafic, iar ideea astfel indusă nu poate fi alta decît năzuitul zbor, desprinderea de pămînt. Firul nostru roşu coboară pe latura dreaptă şi verticală a topului, zăbovind preţ de un dublu interviu (preţios pentru revistă, dar mai ales pentru public) spre a depăna gheme ale părerilor pertinente despre viaţă şi artă ale celor doi invitaţi ai ediţiei. Cadrul rectangular continuă cu latura bazei iar verticala stîngă încheie circuitul, încluzînd imaginea chipului unui tînăr şi textul care are o amplasare/paginare anume: în stînga-jos titlurile a 3 articole ale elevilor, care par a ieşi din gura personajului, iar în dreapta – interviurile punctate eficient cu alb pe fond roşu, într-o bulină care atîrnă pe umărul stîng. Chipul meditativ plasat central este fericit găsit (personaj necunoscut mie) şi surprins într-o ipostază din care transpar meditaţia candidă, analiza introspectivă şi oferta unei lecturi neprovocatoare, face to face. Faptul că e lipsit de inhibiţii, nedeclarativ – căci el nu pozează ostentativ, ci e îngheţat prin arificiul peliculei digitale, reiese din absenţa vestimentaţiei. Este portretul care-şi asumă reprezentarea tinerei generaţii contemporane, prin frumuseţea oarecum neutră, androgină, venind parcă din arta antică. El pare a spune: „ăsta sînt, citiţi-mă”! Nominalizarea şi investirea personajului evident că aparţin graficianului Virgil Horghidan, responsabilul cu întregul spectacol vizual, și Alexandrei Baban, autoarea fofografiei de pe copertă. Plasarea centrală a chipului, la intersecţia diagonalelor paginii, nu ale pătratului, este uşor deplasată către stînga, parcă spre a contrabalansa echilibrul compoziţional, aparent deranjat prin plasarea bulinei roşii de mare greutate cromatică. Bulina constituie suportul consemnării a două nume grele, Emil Brumaru şi Harold Jaffe, ale căror interviuri sînt legate între scoarţele care adăpostesc cele 158 de pagini.
Coperta 4 reaminteşte obsesia legăturii dintre artă şi slovă (Art ob), împletind la propriu grafia măiestriei grafice, desenată liniar prin acel fir roşu al preocupărilor comune: empatia, circulaţia mesajului atent selectat, îngrijit ordonat şi (re)aducerea lui cuminte la cotor, dar îmbogăţit şi îmbogăţind prin propria valoare calitativ-cantitativă, legată lejer şi fără încorsetări deranjante, desprinderea lui dintre pagini.
Logo-ul dublu valent, dibaci găsit – UITUKA, dar discret plasat către baza compoziţiei punctează şi el presiunea exercitată de greutatea piramidei inverse, reamintind sarcina plăcută, dar imensă de susţinere grafică număr de număr a materialului consemnat de redacţie prin intermediul scoarţelor. Ultima compoziţie, care încheie inspirat tomul ar fi cea al aparentei şi banalei reclame a unei firme al cărei obiect de activitate este tocmai …ART OB. Designerul grafic semnatar în caseta de redacţie este cel care, de la primul număr al revistei a căutat soluţia grafică reprezentativă a unei entităţi spirituale numite Alecart. Chiar dacă poate fi citită în cheia reclamei nefericite prin nemascare, coperta 4 le completează pe calelalte 3, constituind în acelaşi timp şi o răs-plată modestă şi totuşi discretă a autorului.
A doua valenţă a logo-ului ar fi cea al luptei lui David cu Goliatul informaţional; făcînd abstracţie de munca deloc de neglijat a colectivului redacţional, aceea de selecţie a materialelor care parvin nu doar de la elevi ai celor 3 Colegii Naţionale („Octav Băncilă” şi „Naţional” – Iaşi, „Petru Rareş”- Suceava), ci şi din direcţia unor corespondenţi, absolvenţi ai acestora, studenţi şi profesori de liceu sau profesori universitari, precum şi a unor invitaţi.
Apariţia semestrială face mai mult decăt o ordonare în „pătrăţica” regulilor ştiinţelor mai mult sau mai puţin exacte, ci lasă deschise paginile, astfel încît „Cititorul din mine” să poată privi în ambe sensuri: „Înăuntru şi înafară”, întreţinînd apetenţa tinerilor şi nu numai a lor pentru preocupări fireşti în Cetatea Culturii pentru … „Cărţile la zi”. E un act de cultură şi implicit civic.
Probabil alegerea chipului cu ochi închişi ca expresie a nepăsării aparente şi exasperante pentru cei mai copţi este tocmai strigătul unei generaţii care atrage atenţia asupra incertitudinii şi nesuguranţei totale a viitorului, a trebilor lăsate pe mîna indolenţei şi a ignoranţei. E o impresie aparentă. În mod cert, designerul s-a regăsit „acolo”, în acel chip, subliniind compoziţional că avioanele care converg pe umerii şi către adîncurile necunoscutului echilibrează nu doar grafica, dar şi sarcina dificilă a transferului de responsabilităţi, a transferului de putere.
Suma de pătrăţele cuminţite redacţional şi grafic, în ale căror limite sînt cuprinse frînturi ale necuprinsului spiritual se alătură pe eşichierul unui ecartament lesne de parcurs sub forma unor matrici creatoare, sumă de la – către fiecare autor care semnează materialele, către infinitul aparent de neatins, dar legat meticulos şi aproape cu acribie, grijire între aceleaşi două scoarţe/coperţi, dar mereu altele. Mai mult decît simple învelitori, coperţile oblăduiesc informaţii ce învelesc un miez care va rodi negreşit, dacă seminţele cu blîndeţe aruncate în brazdă vor fi găsit un pat germinativ.
