Dragilor,
Sfârșitul acesta de an/ de liceu, atipic prin întâlnirile pe Zoom și cu un curs festiv în care emoțiile despărțirii au fost prinse în lacrimile voastre sau în evocarea unora dintre glumele mele uneori cinice, a fost un prilej de a căuta nu neapărat printre amintiri, ci printre stări/ sentimente și valori.
Am recitit scrisorile voastre (de altfel, cel mai frumos cadou pe care l-ar putea primi un profesor) și m-am simțit ca un puști atunci când câștigă pentru prima dată o partidă de șah în fața fratelui mai mare. Am recuperat prin ele gândurile despre prietenie&eleganță (adunate și în articolul de AICI), v-am ascultat poveștile în cele trei-patru ore de dirigenție de la final și am simțit nevoia de a duce scaunul de la catedră în mijlocul clasei și de a tăcea. Așa cum îmi plăcea de multe ori să-mi încep orele în care abia dacă mai reușeam să mai trag câteva concluzii printre ideile voastre ce curgeau blând, dar apăsat, dinspre bănci către mine. Tăcerea aceea de la începutul orei și privirea care mă trăda vor fi irepetabile. Nu veneau din mine, ci erau legate de această minunată clasă care, vorba unui profesor de fizică, a scos filologia din anonimat.
Mâine veți primi notele la bacalaureat. Știu că vor fi mari, foarte mari, dar, pentru mine, nu ele sunt relevante, ci modul în care ați transformat liceul într-un spațiu al întâlnirilor, al formării, al poveștilor. „Un cort FILIT”, cum spunea Andrada la cursul festiv. Nu rezultatul de peste câteva ore este în prim-plan (am fi putut, în acest sens, să ne pregătim pentru bac cu acele teste plictisitoare încă din clasa a 9-a), ci plimbările, aventurile, expedițiile prin literatură, teatru, film. Amintindu-mi de articolul Vivianei (Odă autorilor canonici), nu-mi pot reprima entuziasmul provocat de gândul că, pentru voi, autorii din programa școlară erau niște marcaje care vă ajutau să nu vă rătăciți când vă plimbați pe cărările mai puțin bătătorite ale literaturii, că ați refuzat să alegeți pentru examen texte prea cunoscute/ comentate, dar că subiectele de anul acesta v-au răpit bucuria împărtășirii acestora cu alți profesori. V-a fost dat să rămâneți, din această perspectivă, și doar din aceasta, în anonimat. Pierderea nu e a voastră și toți cei care v-au ascultat vorbind de-a lungul timpului sau v-au citit articolele, indiferent că au fost profesori, scriitori, jurnaliști, știu ce e al vostru, adică ceea ce nu vă poate da sau lua nicio notă. Fie ea și cea pe care o veți afla mâine. Alături de voi, orele de română, de film sau de literatură universală au însemnat dialog despre celălalt și despre tine, nu un mijloc de a obține o notă mare la bac. Am discutat de multe ori cum ar fi trebuit să arate niște subiecte la literatură, am invocat, de exemplu, bacalaureatul în Franța, am căzut de acord că este nedrept să vă fie alocată doar o oră de literatură universală pe săptămână și aceea în ultimii doi ani, să faceți filosofie doar în anul examenului de maturitate sau să aveți trei sferturi din subiect comun cu cei de la profilul real.
„Învinșilor li s-a lăsat literatura”, spunea Iustina în articolul amintit la începutul scrisorii mele. Din punctul de vedere al unui sistem care crede că doar rezultatele la olimpiade sau la examenele naționale demonstrează valoarea, a fi învins înseamnă a nu avea premii la competițiile girate de minister. Deși multe dintre voi ați participat la acest gen de întreceri, ați luat premii&mențiuni, nu medalii care ascundeau un loc pe la mijlocul clasamentului (câte clase de real din generația voastră s-ar putea mândri cu atâtea premii?), ați preferat să rămâneți „învinse” și să jucați în altă ligă. Să vă descoperiți stând de vorbă cu Șișkin sau cu Richard Ford, să participați ca invitate, jurnaliste sau ca simple spectatoare la festivaluri internaționale de literatură, să scrieți despre cărți, cu toate că știați bine că nu veți primi nicio medalie pentru asta. Ați preferat entuziasmul jocului de tenis fără minge, pe care l-am admirat împreună în filmul Blow-up, în locul celebrității plictisitoare a fotografului, ați crezut în cea mai vibrantă competiție: cea cu voi înșivă sau, mai corect spus în cazul de față, cea cu voi însevă!
Și totuși, dacă ar fi să decupez câteva imagini/ amintiri din liceu, iată-le: 1. ora deschisă de dirigenție din clasa a 11-a, când, în fața profesorilor invitați, ați vorbit despre eleganță și despre cum a citi este forma absolută prin care aceasta devine vizibilă; 2. ora de literatură când am încercat să intuim bovarismul din noi printr-un proces literar și, bineînțeles, 3. cele două ore în care ați plâns și v-ați plâns de multele ore dedicate studiului (apropo de percepția falsă că la filo te odihnești). De asemenea, am reținut multe replici, dar aș aminti aici doar: „Să-i lăsăm domnului diriginte iluzia că doar Otilia are enigme”, „Pe ușa clasei vecine scrie: Excursie, pe a noastră: Bibliotecă” (de aceea numele vostru e asociat pentru mine cu titlul unei cărți – voi sunteți călătoare). În fine, „Prin calificarea la naționala de lectură, Amalia ne-a răzbunat.” – poate nu e întâmplător că Amalia, ca voi toate, de altfel, a rămas cu izbava cărților, și nu cu numele într-un clasament de la olimpiadă.
N-am să închei dându-vă sfaturi, v-am plictisit suficient de-a lungul celor patru ani, ci mărturisind că sunt convins că fiecare dintre voi a ales jocul care contează cu adevărat. În care nu există învingători sau învinși, ci fericiți sau nefericiți, căci, nu-i așa, fericiților li s-au lăsat literatura & bucuria întâlnirilor! De acum nu mai sunteți eleve, ci personaje într-o poveste pe care sper s-o continui cu o altă clasă de filo. De fiecare dată când voi trece pe lângă clasa din colț, unde din când în când ferestrele se transformau în uși și ușa în zid, voi zâmbi adânc&trist, exact așa cum fac când termin o carte bună.
Cu drag,
al vostru dirig
P.S. Dacă tot am scris despre suprapunerea numelor voastre unor titluri de cărți, nu pot să nu amintesc de ideea Anastasiei de la cursul festiv de a-și asocia profesorii unor versuri din poezia contemporană:
Emil Munteanu: cine sunt eu, cine ești tu,/ care din noi a fost atunci/ maestrul kung fu/ și cât a învățat – și cât nu -/ despre răbdare. (Radu Nițescu – Ochii tăi, dar în minte îmi vin)
Nicoleta Munteanu: Chiar dacă vii/ când mă duc/ de fapt suntem prieteni/ nedespărțiți (Roberto Bolano – Muza)
Adriana Radu: Pe când noi trebuia să rezistăm la zloata Ta omnipotentă/ pentru copiii noștri. Ca să facem o țară/ de care copiii noștri să se poată îndrăgosti. (Radu Vancu)
Ana Belcescu: Pe jumătate ascunsă, blocată doar în traficul din cap (Dan Coman – poemul de bătrânețe al lui DDD)
Anca Leaută: Voi admira/ Însă marea însă nu ceva concret./ Voi admira, am depus inima în piept (Florin Partene – poate)
Alina Crăciun: toată familia ciocnește și râde în hohote/ râd și eu/ râde și mămăliga (Robert Șerban – Mămăligă, țuică, vin)
Lucia Afloroaei: frumusețea derutantă a unui gest salvează (Anastasia Gavrilovici – căsuța din lego s-a prăbuțit sunt nopți)
Antoneta Luchian: continuăm fuga, semnul că cineva/ are nevoie de/ noi (Rita Chirian – cloudburst)
Cornelia Fiscutean: Când îți văd statura lucidă/ ochii tăi mari/ fața ta descoperită,/ deodată gâtul tău devine un râu,/ un mănunchi de rozmarin, un grangur auriu,/ un cer abrupt și o lungă zi de vară. (Mustafa Köz – O frumusețe stă între noi)
Alina Iacoban: Cineva,/ oarecum tainic, să zicem/ în sticluțe subțiri aduna sudoare de dragoste. (Arian Leka – VII. Sudoare de dragoste în eprubetă)
Lucian Darie: În spaima unui sfârșit de emoție/ se pierde numele celor care ți-au umblat la creier (Florin Iaru – Moarte luminată ca ziua)
Sorin Pătrășcanu: două bărci plutind una către alta crezând că se apropie de mal (Gökçenur Ç.)
Foto: Alina Sava
