Romanul poate fi privit ca o scrisoare adresată întregii umanități, o pledoarie pentru uman și un sfâșietor strigăt de ajutor venit dinspre o țară, Columbia, ale cărei probleme par încă departe de a-și găsi soluția.
„Suntem deja uitarea ce va fi” este primul vers al poemului Epitaf de Borges și, nu întâmplător, titlul romanului lui Hector Abad Faciolince. Este o carte cutremurătoare prin sinceritatea ei, este un crâmpei din povestea unei familii, este dovada dragostei unui fiu pentru tatăl său și este, în același timp, o cronică a vremii, povestea unui oraș și a unei țări, o dovadă a violenței care de zeci de ani a pus stăpânire pe Columbia și căreia încă nu i s-a găsit decât parțial o rezolvare.
Dar, mai presus de toate, „această carte nu este altceva decât o scrisoare către o umbră”. Încă din capitolul al treilea, autorul spune că „aproape tot ce am scris am scris pentru cineva care nu mai poate să mă citească”, referindu-se la tatăl său. În aceeași măsură, romanul poate fi privit ca o scrisoare adresată întregii umanități, o pledoarie pentru uman și un sfâșietor strigăt de ajutor venit dinspre o țară ale cărei probleme par încă departe de a-și găsi soluția.
Subiectul cărții este aproape imposibil de rezumat, căci romanul e alcătuit din scurte amintiri, aparent fără legătură, acoperind momente din copilăria autorului până la maturitatea acestuia și adunând la un loc oameni cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, rude și prieteni de familie, simpli muncitori sau umbre pe cărările vieții de zi cu zi. Sunt povestite întâmplări banale, amintirile cele mai dragi pe care le are alături de familia sa, precum și lucrurile care i-au schimbat viața. În centru stă imaginea tatălui său, pe care autorul l-a iubit nespus și de la care a învățat să fie un om adevărat, cu defecte și calități, dar în primul rând o conștiință pusă în slujba celorlalți, a celor mulți și năpăstuiți, a celor săraci, a celor fără ajutor. Într-o familie cu cinci surori, Abad este singurul fiu, fapt care face și mai proeminentă figura tatălui. E adevărat că tot romanul gravitează în jurul său ca în jurul unei axe, dar nu există niciun pic de idealizare, ci doar admirația și respectul fiului, dragostea care parțial modifică realitatea și care este în cazul fiecărui om măsura a ceea a reușit în viață.
„Cred că am avut prea mult tată.”
Remarcabil este că Abad nu încearcă să îi ascundă defectele sau să îl divinizeze pe tatăl său. Prin bunătatea căreia i se subsumează toate celelalte trăsături, defectele devin pardonabile, ba unele chiar se ascund sub masca unor calități. Spre exemplu, faptul că tatăl nu poate economisi și împrumută pe oricine, chiar dacă asta înseamnă că viața propriei familii are de suferit, este un aspect pus pe seama generozității sale: „Tata nu avea niciodată destui bani pentru că întotdeauna îi dădea sau îi împrumuta oricui îi cerea, rude, cunoscuți, străini, cerșetori”
Nu doar o dată, tatăl autorului demonstrează că este o persoană neconvențională, atât ca figura paternă, cât și pe plan politic și profesional. Profesor de medicină de meserie, preferă să profeseze în afara sălii de clasă, în casele sărmanilor și pe străzile orașului, susținând că medicina nu înseamnă doar tratarea bolnavilor (a celor din clasele sociale privilegiate, singurii care își puteau permite să plătească spitalizarea și medicația), ci identificarea cauzei bolii și progresul social: „În opinia tatălui meu, medicul trebuia să cerceteze, să înțeleagă relațiile dintre situația economică și sănătate, să înceteze să fie un vraci”. Mai mult, nu îi este niciodată frică să își afirme convingerile în public, la radio sau în ziare, atrăgând astfel ura multor oameni, printre care unii colegi de la universitate și a autorităților: „și nu doar unii medici îl urau. În general, felul lui de a fi nu era bine văzut în oraș.”
Tocmai această libertate în exprimare îi va aduce moartea, căci va fi asasinat la 65 de ani, după îndelungi amenințări ignorate și refuzul de a abandona proiectele sale social-politice. Dispariția tatălui este realitatea care imprimă încă din primele pagini o anumită tonalitate frânturilor de viață reconstruite, căci toate amintirile se ciocnesc inevitabil de adevărul imuabil a ceea ce s-a întâmplat. Acest moment și pierderea surorii sale, Marta, la o vârstă încă fragedă sunt cele două noduri care împletesc strâns evenimentele și realitatea interioară a fiului.
„O bună doză de nenorociri, morți absurde, dureri și boli incurabile”
Dar a spune că Suntem deja uitarea ce vom fi este un roman care are în centru doar cele două figuri familiale sau o autobiografie ce încearcă să le salveze este eronat, căci amintirile autorului sunt doar un pretext pentru a relata un adevăr dureros legat de Columbia, de violența și asasinatele care erau la ordinea zilei în anii 60 și despre catolicismul obscur, dar popular.
Cred că cel mai bun exemplu pentru a înțelege ce înseamnă această carte, și în același timp, ce este Columbia, este capitolul 18. Acesta este unul dintre puținele capitole în care figura tatălui nu este prezentă și pare ușor haotic, dezarticulat, constituindu-se de fapt, într-o imagine în mic a societății pe care o radiografiază. În câteva pagini se prezintă casa bunicii Victoria, un fel de templu al catolicismului („mirosea a tămâie, asemenea catedralelor, și era plină de statuete și icoane”) în care se adăpostesc persoane din toate clasele sociale, dintre cele mai diverse și aparent fără nicio legătură între ele. Așa arată lumea lui Abad în lipsa tatălui său, fără logică sau coerență, plină de tragedii și nenorociri. Voi prezenta doar câteva dintre personajele atât de „pestrițe”, dar pline de viață, ducându-și fiecare drama în rugăciune și penitență: Mono Jack, care suferise de cancer la gât și, după extirparea laringelui, „respiră printr-o gaură prin spinare”; dona Eva, care „moare de râs fără ca ceilalți să știe de ce”, călcătoreasa Martina și fiica ei înapoiată mental, fetele din atelier, femei în vârstă, dar necăsătorite, unchiul Luis care „fumează mereu, arzându-și degetele” și câți alții, oameni bolnavi sau oameni slabi, neputincioși, figuri stranii, oameni căzuți, păcătoși sau pierde-vară, uniți prin singura speranță în grația divină. O umanitate tarată, dar vie, care terorizează, dar fascinează în același timp imaginația copilului.
Am ținut să amintesc această scenă pentru că romanul seamănă într-o anumită privință cu locuința bunicii Victoria: este un loc populat de personaje foarte diverse, fiecare cu universul propriu, dar care se intersectează în carte pentru că au un scop comun. Dacă pe ei credința e ceea ce îi ține la un loc, în cazul romanului, scopul tuturor chipurilor evocate este să participe la o poveste, pentru că destinele lor s-au înnodat cu cel al familiei Abad.
„Ceea ce am vrut a fost ca gândurile mele cele mai profunde să prindă viață.”
Un alt aspect care reține atenția este că toate personajele ce apar în acest roman au existat, iar tot ce se povestește este purul adevăr, fără ca romanul să se transforme într-o cronică. Acest lucru este posibil pentru că autorul alege să rețină doar anumite aspecte și nu respectă ordinea cronologică, ci mai degrabă instituie o „ordine a sentimentelor”, astfel încât toate evenimentele vesele apar în aceeași parte a romanului, indiferent de anii în care s-au petrecut, iar odată umbra morții făcându-și prezența, amenințarea ei devine perpetuă.
Mai mult, totul este prezentat din perspectiva copilului, cartea devenind mai serioasă pe măsură ce acesta crește și înțelege mai multe. Putem astfel vedea cum naratorul se maturizează odată cu întâmplările prin care trece, cum granițele lumii pe care o percepe se extind pe măsură ce crește, de la familie în început la Medellin (orașul natal) și mai apoi Columbia și restul lumii, odată ce experiența de fugar îl poartă prin Europa și apoi înapoi în America latină.
Poate tocmai această aparentă incoerență este atât de autentică în romanul lui Abad, pentru că sinceritatea tulburătoare nu ar fi posibilă fără ea. Autorul nu intenționează să îi aducă un omagiu tatălui său, ci să îl schițeze așa cum a fost, într-o încercare de a se elibera de povara suferinței pe care orice supraviețuitor o poartă, dar și de a-l proteja de uitare sau măcar de a o amâna.
„Cărțile sunt un simulacru de amintire, o proteză pentru a ne putea aminti, o încercare disperată de a face să dureze un pic mai mult ceea ce este iremediabil finit.”
Simt că orice aș spune, nu pot să explic frumusețea romanului fără să știrbesc din ea și că este imposibil să recuperez deplin atmosfera și problematica acestuia. Voi încheia însă cu un citat care, pentru mine e o punere în abis a ceea ce reprezintă existența fiecăruia dintre noi și cu îndemnul de a descoperi o țară și o lume ale căror răni încă sângerează lângă noi: „Personalitatea oricărei ființe umane este ca un cub așezat pe o masă. Există o parte pe care o putem vedea toți (cea de sus); fețe pe care le pot vedea numai unii, dar alții nu, dar dacă se străduiesc, le pot vedea și ei (părțile laterale); o față pe care o putem vedea doar noi (cea care este înaintea noastră); altă față pe care o pot vedea doar ceilalți (cea care este în dreptul lor), și o altă latură, ascunsă tuturor, și nouă înșine, și celorlalți (fața pe care se sprijină cubul).”
*Ioana Popa este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași. Anul trecut, a fost medaliată cu argint la Olimpiada Internațională de Științe pentru juniori.
**Articol preluat din ALECART 18.
