Rănile văzute și nevăzute: Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, de Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu reușește să cauterizeze și să descongestioneze sentimentele pe care le-a generat  revoluția în noi, să o pună pe tapet cu tot cu (/în primul rând cu) enigmele și bucățile lipsă ale ființelor din care se trage și din care se alcătuiește corpusculul nostru drag&antipatic&tricolor&dezorientat.

Nucleul e dat de o voce care se ia la trântă cu revoluția, ține partea răzvrătirii mocninde și e arbitrul unei confruntări dintre adevăr și mai adevărat, dintre drept și mai mult decât drept, dintre convenabil și puțin spus convenabil. E o aducere la suprafață și mai apoi o orientare spre liman a nevoii de a fi ghidat printre figurile de ceară ale politicului spre a deveni posibilă ocolirea mâzgii care s-a ascuns pentru că au ascuns-o, s-a zidit pentru că au zidit-o și s-a apărat pentru că au apărat-o cu ziduri groase de tăcere.

țara e ca o jupuitură acum,/dar dincolo de piele  nu se mai  vede carnea,/ci un  drapel găurit/care miroase a vechi și bătrân./

Țara cunoaște decenii la rândul invazia. Are drept „soartă” venirea curgătoare a mii și mii de firișoare de valuri care adăpostesc și parașutează spre noi soldați încărcați cu zbateri ritmice, cu măști antigaz, produse de contrabandă și pastiluțe cu iod ce fac din țară o plantație de mutații din ce în ce mai extinse. „Vechiul” pierde continuu teren și entități cu terminații plus unu, plus doi, plus-câte-vă-zicem-noi-că-vă-fac-bine își impun autonomia și mai apoi calcă pe cap acele reminiscențe inconfortabile. Excrescențele mentale sunt racordate la rețeaua din care își iau cu toții doza de gândire și instalația anterior îndrăgită infestează gurile de metrou proaspăt inaugurate, orice cartier, orice bulevard, orice arenă pregătită de sărbătoare. E „O PREZENȚĂ OBLIGATORIE” imună chiar dacă se produce sustragerea propriei prezențe obligatorii. E un dat, e un parazit spintecător pe care niciun vaccin nu-l poate eradica, ci doar domoli și ameți cu greu, ca mai apoi să-și revină din letargie și să îndese într-un butoi creat pentru a se îndesa într-însul orice cap întâlnit în cale, pentru a se umple conturul și a se colora degenerescențele.

What will happen with your soul /if you die today/

Resturi umane devenite iceberg, resturi de covrig, farmacii deschise non-stop care prescriu tratamente fără rețete compensate suferinței naționale. Troița de lemn închinată victimelor regimului odios și roșu (a)prins! e străjuită de polițiști ornanți, repere ale unei tranziții lungite, fără cap și coadă, fără de suflu. Cântările electronice aparțin unui fundal surd, sunt doar piulițe sonore găurite și anchilozate, e un timp în care sunt aruncați să facă acrobații pe sârmă oameni fără de mâini și fără de picioare și fără de vlagă, „copii-vagabonzi cu câte o crenguță de vâsc pusă peste căciulă”. Se aduce totul laolaltă într-un malaxor cu elice care țipă.

Depresia personală e produs al depresiei de țară

„nu e nevoie de armătură ca să dărâmi un zid de gelatină,/când țara e imperfectă și casele pentru autiști/se desființează”.

Se excavează o coardă sensibilă pe care am prefera-o reprimată și îngropată fără niciun firicel întors înapoi sub  privirea ochilor noștri, în ochii noștri, în rețelele organismului nostru în care se stochează dezastruosul. 89 a fost climaxul unei vulnerabilități interminabile, a secerat un rod găunos, ce nimicise orice urmă ante-comunism, ante-trăire dictată, regizată și înregistrată la orice oră favorabilă, prin orice fel de ambalaj favorabil. Am fost transformați în mascote și s-a tot lucrat la desăvârșirea unei reclame publicitare mai întâi greu de crezut, mai apoi greu de îndurat. Era vie, mișuna printre toți și printre toate, lua ca dintr-o alimentară națională tot ceea ce era mai frumos din fiecare și lăsa în urmă cotoare dezorientate, tăcute, resemnate și neputincioase: „de Crăciun ne-am luat rația de libertate”

S-au așteptat (și se așteaptă) instalatori dibaci, care să peticească cheagurile, acolo unde s-a scurs ani la rândul zvâcul și s-au montat onorific branule nedezinfectate. Astmatic și anemic, s-a pășit sfios printre piețele devenite schweitzer în care bătăile inimii materne au pansat și pus garouri unor răni luate la pachet pe vecie.

pregătim instalațiile, mașinăriile și aminoacizii pentru ferma leproșilor.

Un vehicul literar, un manifest prin care s-a pus un reflector peste, sub, în, deasupra amplei coroziuni sociale ce ne-a dictat pașii, gesturile, numărul de cuvinte spuse și contextul în care proprietarii le permiteau să-și dea jos lesa și zgarda și să se zbenguie. Fără program prestabilit, fără cerere de la partid, fără duminici cu număr par sau impar, dar niciodată de ambele. Fără limite care să muște cu incisivii lor orice le ieșea în cale, clădiri cu birouri înfășate în sfori și curățate cu mănuși de menaj

se cațără pe un alt guvern,/roșu, galben și dezastru,/ruleta rusească, matrioșka,

Ca atunci când mai multe straturi de haine aduc o mai mare contracarare a frigului, așa s-au dat drept cadou otrăvit măști care se lipesc de față și nu mai pot fi rașchetate cu niciun fel de spatulă, oricât de performantă ar fi ea. Pentru a fi schimbat aspectul feței și ceea ce e capabilă (încă!) să emită, se poate doar adăuga peste o altă mască, o altă îngroșare, o altă îndepărtare de patentul uman.

în staza ei digitală țara e xeroxată/ca un certificat dublu, de naștere și de moarte. DE MOARTE

Cine știe dacă va fi vreo primărie care să-i permită țării să-și vadă certificatul de naștere, părinții și localitatea în care a apărut și a luat primele guri de aer și în care i-au supurat și mai apoi plesnit cusăturile pentru prima dată. De-a cui e, cine și de ce a dat-o spre adopție, când a devenit orfană și a luat pentru prima dată frâiele în mâini, când le-a ținut strâns și strânsoarea i-a lăsat urme, când aproape că i-au scăpat printre degete de la oboseală, de la încercarea de amortizare a dimensiunii cearcănelor și a uscăciunii buzelor.

oare s-au întors toți deportații/ acasă cu trenurile din Siberia/ oare au bilet de tren?

Slăbiciuni decojite și aduse sub microscop, metastaze naționale pe care le pozăm și deplângem și nimic mai mult. Dincolo e o barieră peste care nu sare nimeni dacă i se impune revenirea. Cu toate că e atât de grunjos construită și protejată și firav lovită cu piciorul. Ne e frică de leziuni interne, de vânătăi tumefiate. Schimbarea caroseriei trupești e mai probabilă și mai bine venită decât schimbarea caroseriei mentale care ne-a fost implantată cu forța.

O morgă arhiplină a unui decembrie zdruncinat, rupt din țâțâni. Cuțite care ciupesc gâturile mici și mari ale țării. Yale de la uși prea vechi ca să poată fi reparate, extrase și înlocuite deficiențele dobândite în timp. Un vernisaj macabru care și-a reamintit să cheme înapoi deportații osificați: „Veniți în lumină!”

 

*Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!