Triburile indiene americane (astăzi au rămas în jur de 36 triburi distincte) din zona de frontieră California/Arizona/New Mexico/Texas numesc granița între Mexic și Statele Unite „linia imaginară”.
Din păcate, o mare parte din această linie nu e doar un produs al imaginației: este un gard înalt de metal, spre care președintele actual al Americii trimite tot mai mulți bani ca să-l lungească și să-l înalțe tot mai tare, ca un Quijote modern care se luptă cu fantomele istoriei într-un spațiu pe care nu-l percepe sacru, nepăsându-i de propriile limite și proclamând absurdități ambițioase de pe un podium de nisip.
Spațiul de frontieră tăiat în două de „linia imaginară” este în mare parte un deșert țepos populat de coioți, scorpioni, șerpi, palmieri pitici și buruieni care se rostogolesc prin vântul șuierând peste o întindere aridă, dar forfotind de viață. În partea vestică, deșertul se transformă în stânci sălbatice și râpe adânci, canioane care încadrează un fir șerpuitor de apă. Acesta e Rio Grande, râul graniței care se întinde până la Golful Mexic. Numit de mexicani Rio Bravo, râul a inspirat de-a lungul vremii multe legende și mituri – unii localnici jură că o aud în fiecare noapte pe La Llorona, femeia înlăcrimată care bântuie fantomatic apele repezi după ce, părăsita de soț, și-a înecat cei doi copii în valurile tulburi.
Un spațiu aflat între trei culturi (de fapt cutreierat de o multitudine de ramuri ale celor trei valuri istorice principale), frontiera disputată și evazivă este un fel de Triunghi al Bermudelor cultural. Acolo apar și dispar populații întregi, metamorfozându-se în noi identități, după cum decid legile schimbătoare și controversate ale ultimelor secole. Triburi precum Kumeyaay, Pai, Cocopah, O’odham, Yaqui, Apache si Kickapoo au dobândit fără voia lor mai întâi titlul de colonizați ai Spaniei, apoi de cetățeni ai Mexicului rupt de Spania în 1821, ca mai apoi să fie timp de 9 ani cetățeni ai Republicii Texane, după care toată zona a devenit parte din „Statele Unite” în 1845.
O vreme, spațiul de frontieră a fost un imens teren al nimănui, unde un fel de haiduci mexicani (unii chiar notorii, cum au fost Pancho Villa, Clanul Dominguez, Juan Cortina) se luptau cu „Texas Rangers”, un soi de cowboy care luau legea în propriile mâini.
Cele două tabere se ocupau în principal cu răpitul vacilor de peste graniță sau cu răzbunări ca urmare a unor astfel de atacuri asupra cirezilor deșertice. Chiar și astăzi, ambele culturi își mențin fiecare versiunea lor asupra evenimentelor, iar mexicanii, mai ales, au un repertoriu bogat de balade populare pe tema haiducilor văcari. Nu e de mirare că mexicanii și americanii din zona de frontieră nici astăzi nu cad de acord în privința acelei „linii imaginare” și pe cine de cine ar trebui ea să despartă sau pe cine să oprească din drum (și să închidă în cuști). La rândul lor, asupriții indieni americani (cei rămași după multele genocide) încearcă să obțină legi care să-i protejeze de hărțuiala legată de trecerea graniței, dat fiind că pentru ei granița nici nu există, iar unii au familii și de o parte și de alta a “liniei”.
Filosoful contemporan Julio Diaz afirma în cartea sa heideggeriană Being in the Pampas (Ființa în Pampas) că istoria și cronologia constituie de fapt o violentare a ființei manifestate mai profund și mai adevarat in spațiu decât în timp. Eul cultural-spațial este viu, ființează prin propagarea legendelor, rumorilor, miturilor locale, iar istoria trage linii artificiale peste această ființă culturală vie și o estompează, o brutalizează, făcând-o un pion în lupta pentru putere. Putem spune acest lucru și despre natură care, indiferentă la ambițiile istorice ale omenirii, suferă fără vină în aceste jocuri de temporalizare a geografiei, mai ales când „linia imaginară” devine dureros de concretă, tăindu-le animalelor accesul la apă sau la habitatul unde își cresc puii.
Cum să limitezi un spațiu natural, trăit atât de oameni cât și de animale în ființa lor, printr-o banală hartă?
Interesant este că spațiul acesta de frontieră (atât de discutat la știri în secolul 21, mai ales în era neo-rasistă a lui Trump) rămâne un mister pentru cei care vor să-l delimiteze și definească odată pentru totdeauna. Cele mai cutremurătoare metafore care vorbesc despre această violență a istoriei asupra spațiului viu le-am întâlnit la Cormac McCarthy. Practic obsedat de frontiera între Mexic și Satele Unite, McCarthy a reconstituit meticulos (dar și incredibil de poetic) în Blood Meridian (Meridianul Sângeriu) istoria luptelor între triburi băștinașe și bande criminale de o cruzime extremă (al căror pretext pentru violență era impunerea unor legi dubioase), deopotrivă de partea americanilor și a mexicanilor. În romanul The Crossing, al cărui titlu are o semnificație complexă (traversarea ca act, dar și ca loc și ca mister al traversării, identitatea ca traversant fără rădăcini), personajul Billy Parham, un adolescent cowboy, își impune misiunea de a transporta o lupoaică însărcinată (găsită în capcana pusă de familia lui) din New Mexico în munții încă sălbatici ai Mexicului. “Traversarea” dintr-un spațiu istoric într-un spațiu natural neîntinat se dovedește mult mai dificilă decât și-ar fi închipuit inocentul Billy. Acea “linie imaginară” este populată de multă cruzime umană, iar lupoaica sfârșește în colții câinilor de luptă, nefericiții gladiatori canini care chiar și astăzi se sfâșie reciproc pentru niște pariuri bănoase.
Cu astfel de metafore și filosofii, s-ar putea crede că un spațiu geografic atât de controversat transformă culturile care se intersectează în această zonă într-o gaură neagră a violenței. Prefer însă să-l menționez în final, pentru o perspectivă mult mai optimistă, pe scriitorul chicano (mexican american) Rudolfo Anaya, popular mai ales în rândul cititorilor adolescenți. Bless Me Ultima (Binecuvântează-mă, Ultima), cel mai cunoscut roman al lui, vorbește despre confluența dintre cele trei culturi în spațiul de frontieră. Personajul Antonio este produsul intersectării miturilor indiene cu istoria cowboy-lor americani și cu superstițiile mexicane, inclusiv cele legate de vrăjitorie, uneori benefică, alteori unealtă sinistră a răzbunării.
La această intersecție îmi găsesc deseori și eu studenții de la South Texas College.
Unii dintre ei traversează (fizic și psihic) frontiera în fiecare zi pentru a-și face studiile în America, sperând la o viață mai bună. Alții, veniți de mai multe generații, își resping rădăcinile mexicane (și chiar mai aprig le resping pe cele indiene-americane), pentru că nu vor să pară înapoiați sau neintegrați. Alții caută să își cunoască toate laturile și să le împletească într-o identitate complexă și multiculturală, așa cum, de fapt, le-a promis „visul american” de la începuturile „lumii noi”.
Ce este de-a dreptul fascinant pentru mine, mai ales după 15 ani în spațiul de frontieră (pe malul texan al râului Rio Grande), e cât de mult această cultură cu rădăcini multiple este mereu în schimbare. 15 ani au fost de-ajuns să îmi văd studenții devenind altfel: mai toleranți, mai activi politic, mai puțin rușinați de originile lor – chiar și acum, când se strecoară din nou în sânul comunităților de graniță teama de stigmatizare. Am speranța, însă (și convingerea), că un guvern și un președinte nu sunt de ajuns pentru a întoarce timpul și a suprima multiculturalismul de tip democratic. Prin legende și mituri, literatură și filosofie, sper ca generațiile de astăzi să își găsească identitatea fără temeri și traume, pe ambele părți ale „liniei imaginare”.
(Articol preluat din ALECART 23. Foto: Liana Vrăjitoru Andreasen)
*Liana Vrăjitoru Andreasen este profesor de literatură și eseistică la South Texas College, SUA. A publicat proză scurtă în reviste precum Fiction International, Calliope, The Willow Review, Mobius, Weave Magazine etc. Cea mai recentă carte publicată este The Fall of Literary Theory (Ed. Brown Walker Press, USA, 2017)
