Când infinitul se caută prin cuvinte: Scrisorar, de Mihail Șișkin

Nu te agăța de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar știi că orice cuvânt este numai o traducere proastă a originalului. Toate se întâmplă într-o limbă care nu există. Și acele cuvinte inexistente sunt adevărate.

Într-un context în care suntem tentați, pe bună dreptate, să spunem că boema și vetusta corespondență prin scrisori a devenit un soi de amintire tandră a unui trecut poate mult prea de îndepărtat, populat ori vizitat de noi numai prin mijlocirea poveștilor pline de nostalgie și de idilic ale bunicilor, ce semnificație mai are epistola astăzi? Cu un condei care așază cuvintele în  pagină într-o manieră atent studiată, nu una care să imite fad, ci una care să recheme deslușit și viu lumea în care știrile ori veștile aveau, încă, greutatea lor, Șișkin ne arată cum viața poate să fie, iată, o simplă și genuină alăturare de scrisori. O viață care capătă adâncime și care se compune pe sine de la o scrisoare la alta, o viață în interiorul căreia timpul și spațiul sunt dizolvate, declasate, erodate de primatul sentimentului și al experienței, o viață care începe, de fapt, să existe, să aibă un sens modelator, un ax și o consistență abia atunci când ea începe să fie încadrată de cuvânt. Amintirile devin prezent, iar prezentul devine doar un pretext pentru o scrisoare viitoare. Un joc de leapșa în care palmele nu se ating niciodată. Cam acesta este, văzut de deasupra, romanul lui Mihail Șișkin.

Deși ansamblul de scrisori este cel care reușește să (re)compună lumea, fiecare confesiune claustrează în sine o identitate proprie, care poate sta în picioare, independentă de frumusețea volumului ca întreg.

De aceea, deși lectura romanului ar putea și poate să curgă lin, fără întreruperi ori pauze de meditație, Șișkin te invită parcă să revii, aleatoriu, încă o dată și încă o dată, asupra câte unei scrisori, asupra unui fragment, a unui scurt pasaj, a unei fraze. Te provoacă să extragi o idee ori un gând pe care să îl porți cu tine mai departe, ispitindu-te, poate, să începi și tu să înlocuiești mail-ul cu o scrisoare. Revenind, am simțit mereu cum scrisorile care alcătuiesc romanul lui Șișkin capătă savoare tocmai prin elementele mici, prin tușele și detaliile baroce încadrate într-un tablou simplu și clar, prin formulele de adresare atât de firești și de pline de atașament sincer totodată, prin amănuntele care compun o imagine oarecare, observată recent, prin jocurile de cuvinte și de idei, adică prin toate aceste fragmente de cotidian ori de gând menite să aducă în același punct două suflete aflate la mii de kilometri distanță unul față de celălalt. De altfel, de multe ori, fragmente întregi de scrisoare capătă deopotrivă forma și esența unei poezii în stare brută, continuă, cu ritm egal și sacadat, un fel de puzzle asamblat din elemente diverse ori un alt mod de a decodifica o clipă: S-a scris în ziar că în Nord a fost găsit un avion cu un schi rupt, iar pe aviator l-au găsit înghețat, cu cizmele arse – își băgase în foc picioarele înghețate, înainte de moarte, pentru a se încălzi. Iar ceasul lui, după ce s-a dezghețat, a început să meargă din nou.

Amintire din copilărie – mă plimb cu tata prin parc, avem ghetele pline de noroi, iar el, lângă scara blocului, își șterge tălpile de marginea trotuarului și de iarbă, iar mie, pentru o clipă, mi se pare că încearcă să scape de propria umbră.

Treptat însă, scrisorile vor fi sugrumate din ce în ce mai mult de prozaic, căpătând un caracter mai mult romanesc și mult mai grav decât cel liric și, adesea, frivol, cu care ne obișnuiseră la început. Dar despre această evoluție, puțin mai târziu.

Cele două personaje în jurul cărora se construiește întregul schimb de scrisori sunt Sașa și Volodenka, doi iubiți despărțiți de război și de soartă care poartă, însă, loial și tacit, în minte, fiecare în parte, imaginea celuilalt, deși nici măcar nu știm dacă aparțin aceluiași timp și s-au cunoscut într-adevăr. Fără a lua forma unui set de scrisori-răspuns, rândurile consemnate de cei doi par a întreține un dialog mai viu decât însăși viața. În scrisorile lor, de viața lor comună și separată, se ramifică zeci de alte povești, unele nerostite, altele neîncheiate, aproape toate cu protagoniști cel puțin la fel de zbuciumați și de incitanți, cu vieți care se scurg dureros, vibrant sau tern. Printre aceștia, pot fi amintiți părinții Sașei, mama și orbul lui Volodenka, soțul Sașei și fosta sa soție, Ada, Soniecka, profesorul de botanică, Viktor Serghievici ori camaradul de război al lui Volodenka, Chiril. Descrierea și prezentarea fiecăruia oscilează, în funcție de caz, între un subiectivism involuntar integrat și un obiectivism temperat, gradul de maturitate a Sașei și a lui Volodenka la momentul redactării descrierilor constituind, poate, un criteriu esențial. Din acest considerent, odată cu înaintarea în roman, Sașa și Volodenka au capacitatea tot mai puternică nu de a cunoaște, ci de a înțelege persoanele din jurul lor, de a le analiza motivațiile și istoria, de a căuta răspunsuri pentru problemele lor, transpunând toate acestea în cuvânt, într-o scrisoare devenită, aproape pe neașteptate, un alt tip de jurnal.

Dincolo de trimiterile frecvente la imaginea copilăriei, una dintre axele în jurul căreia orbitează romanul, cei doi protagoniști reușesc să reconstruiască contururile propriului portret tocmai prin renunțarea la orice formă de auto-descriere explicită.

Senzația este aceea a unui abandon al propriului sine într-un context și cadru mereu mult prea largi, care domină și care ar părea, în primă instanță, că uzurpă orice posibilă ori viitoare reîntoarcere la propriul eu. Într-o perioadă a maturității (nu atât dobândite, cât câștigate brusc), pierduți mereu printre celelalte personaje ori în peisaj, protagoniștii lui Șișkin reușesc să ne ofere o imagine clară a ceea ce sunt și au devenit tocmai printr-o continuă raportare la sine dinspre exterior înspre interior și vice-versa. Ca în sticla lui Klein, nu știi niciodată în ce plan te afli cu adevărat. Pentru Sașa, acest cadru exterior și general este compus din restul personajelor care ajung să aibă, într-o mai mică sau mai mare măsură, o influență modelatoare ori revelatoare asupra sa, în timp ce, pentru Volodenka, contextul intri & extrinsec al evoluției sale este constituit, aproape în mod fundamental, de război.

Când Sașa încearcă să își refacă viața după pierderea lui Volodenka, în spațiul derulării existenței sale se infiltrează prezența a trei noi individualități, desprinse toate din același trunchi, respectiv soțul Sașei, fosta sa soție, Ada, și, nu în cele din urmă, Soniecka, fiica acestora de doar câțiva ani. Dincolo de întâmplările banale ori, dimpotrivă, disperate, prin care trece acest cvartet, cu adevărat fascinantă mi s-a părut acuratețea modului în care Sașa, aflată, aproape în permanență, în rolul celeilalte, reușește să contureze portretul Adei. Cu o maturitate aproape copleșitoare a vocii narative, Sașa se desprinde de liricul ludic al primelor scrisori în favoarea unui ton prozaic mult mai profund și mai grav, redând absolutul, pustietatea și absurdul durerii unei femei părăsite în cele mai subtile detalii: [soțul]Își disprețuia prietenii care ajunseseră undeva, dar tot ea avea de tras. Odată, își spusese că viața ei este un fel de sugativă a vieții lui. Soarta lui scrie ceva și imediat o folosește pe ea, ca sugativă, și atunci viața lui trece în fragmente asupra ei. Cum îi apare lui o pată, imediat apare și la ea.

Dacă în cazul Sașei, prima experiența maternă, dublată și concretizată, în final, prin pierderea sarcinii, reprezintă pragul ultim al așa-zisei sale maturizări, maturizare în interiorul căreia Sașa cunoaște tristețea ce abundă în monotonia unei vieți pline de griji mărunte, în interiorul căreia Sașa se implică în relații de iubire care o însingurează ori în relații de prietenie care o dedublează până la risipire, în cazul lui Volodenka, evenimentul care marchează și modelează ultima etapă a devenirii sale este chiar războiul, cel care îi va pune, de altfel, și capăt vieții.

Modul de raportare față de război cunoaște o ascensiune când constantă, când oscilantă. De altfel, anumite descrieri de stări interioare ori de peisaj amintesc, e adevărat într-o foarte mică măsură, de personajul rebrenian Apostol Bologa, diferența fundamentală dintre cei doi fiind reprezentată, posibil, de caracterul mult mai uman, mai pământean, adică mult mai puțin idealist ori fundamentalist al personajului lui Șișkin. Părând a se situa la granița dintre idealistul rebrenian Apostol Bologa și blajinul personaj cehovian Gusev, Volodenka, încă din prima sa clipă pe front, trăiește și simte războiul din prisma celor două polarități absolute și incontestabile, viața și moartea.

Scrisorar reușește să surprindă, aproape ca niciun alt roman, în mod răvășitor tenebrele și atrocitățile unui război dus de oameni împotriva oamenilor, nu puține fiind scenele tulburătoare.

Războiul lui Volodenka este tabloul unei pustietăți sinistre, al deznădejdii populate de cadavre risipite și dezmembrate, de haite de câini și de turme de porci negri, înfometați, este imaginea autohtonilor orbiți și încrâncenați de luptă care ard ultimele case rămase și este, în ultima instanță, spațiul în care a nota numele unui nou mort în condică fără a-ți tremura mâna reprezintă, și asta, o nouă formă de curaj. Din omul care descrie mai mult consternat decât profund implicat imaginea dezolantă a războiului, Volodenka devine omul care simte acut și firesc respirația morții. În spațiile dintre clipe, în timpul imposibil de anticipat rămas, protagonistul lui Șișkin conferă o altă valoare prieteniei, solidarității și umanității, reușind să observe desfășurându-se frumosul nu în lucrurile simple, ci în lucrurile, atât de bine descrise de Șișkin, inutile. Realul, imaginarul & inimaginabilul, toate se unesc vibrant în acest roman al experiențelor sfâșietoare în care viața, fie că este de pe sau din spatele frontului, devine completă și inteligibilă odată ce durerea, inutilul și fericirea care rezultă din primele două reușesc să conviețuiască blând. Uneori, toate acestea îmi dau impresia unui bal mascat bizar – toate aceste uniforme, podoabe, caschete, turbane. Pe vremuri, oamenii se costumau la carnaval pentru a păcăli moartea. Nu asta facem și noi aici?

Există în roman câteva imagini a căror apariție se repetă, un soi de motive vrăjite ale existenței, o realitate care poate să devină și să fie, prin poveste, doar a noastră. Printre ele,  ziarul a cărui primă pagină relatează evenimente despre război pentru ca, pe ultima, să prezinte un rebus, ceasul care arată mereu ora două fără zece, obiceiul Sașei de a-și roade unghiile, mama care înoată cu cascheta albă pe cap în mare, mănușa albă, peticul de ziar de pus pe barba rasă ori inelul mamei lui Volodenka. De altfel, odată cu apropierea tot mai acută de final, proza lui Șișkin se axează din ce în ce mai puternic pe ideea de ciclicitate, părând a reitera motivul benzii lui Möbius. Ea se realizează printr-o reîntoarcere la copilărie (prin amintire sau prin schimbarea de roluri dintre părinți și copii), printr-o revenire la forma și la conținutul originare ale scrisorii, după ce, o lungă perioadă de timp, Sașa a lăsat impresia că a uitat cui și de ce mai scrie (chiar dacă, în fapt, nu a făcut-o niciodată), printr-o reconfirmare a magiei și a iubirii dintre două suflete unite mereu de și prin cuvânt.

 

*Articol preluat din ALECART 23, număr dedicat FILIT-ului unde pe 6 oct, la ora 12, în cadrul „Întâlnirilor Alecart”, vom intra în dialog cu scriitorii Simona Popescu și Mihail Șișkin.

(Viviana Gheorghian, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.