Ce poate fi pe nesimțite aici, în vizuina mea, unde simt totul, absolut totul, și singurătatea, și frigul, și dorul, și mizeria în care mă scald, și jarul din pantaloni, și furia, și disperarea, și câte și mai câte?
Media aritmetică a lui Filip Florian este, înainte de toate, un roman despre felul în care se scrie viața – la propriu și la figurat -, o meditație lucidă și emoționantă asupra modului în care ne construim și ne consemnăm propria existență. Captiv în podul mătușii Simina, protagonistul Tudor Vlădoianu pendulează permanent între vechea și noua realitate. Pe de o parte, trecutul este când firesc (marcat de amintiri din liceu sau de dragostea pentru Livia cea cu ochii ca măslinele ținute în ulei), când tumultuos (stând sub semnul războiului, al atrocității și al experiențelor chinuitoare de pe front). Pe de altă parte, prezentul înseamnă confruntarea cu un pericol dublu, când protagonistul este nevoit să se ascundă atât de trupele ruse, cât și de noua securitate a statului.
În această izolare forțată, în care doar chepengul cel mare și cel mic de pe acoperiș mai pot crea o vagă iluzie a libertății, singura formă de salvare, de ,,îmblânzire’’ a unei vieți încremenite rămâne scrisul, recuperarea prin cuvinte atât a propriei istorii, cât și a celei colective – o cronică dramatică a societății românești strivite de război și de instaurarea brutală a noului regim ce sovietizează rapid țara. Astfel, memoria și felul în care scrisul o recuperează devin o mărturie a căutării de sine într-o lume complet destructurată, un efort continuu de a nu lăsa identitatea personală să se dizolve sub presiunea unei istorii apăsătoare. În podul ce-i servește drept refugiu, Tudi reasamblează cioburile propriului trecut, transformând fiecare amintire salvată într-o formă de rezistență în fața înstrăinării și a fricii, neezitând să coboare și mai departe pe firul unei istorii tot mai absurde și pline de capcane.
Cum să spun, faptele, ființele, cerul, peisajul, împrejurările, replicile și veștile, de fapt toate câte există pe lume, absolut toate, puse cap la cap și socotite temeinic, nu sunt nici perfecte, nici dezastruoase, cu condiția să nu le iei separat, pe fiecare în parte, ci doar în ansamblu. Întotdeauna, dacă există ceva încântător, cu gustul bucuriei, apare cu siguranță ceva trist, dezamăgitor, care echilibrează imediat lucrurile.
Titlul romanului funcționează ca o veritabilă filosofie de viață, ilustrând felul în care Tudi își gestionează propria supraviețuire interioară. Conceptul de medie aritmetică își pierde conotația matematică rece, devenind o formă de rezistență psihologică, de alinare și o adevărată oglindă a destinului, prin care protagonistul își privește (aproape) împăcat – deși mereu înfiorat – propria viață și pe cea a oamenilor pe care i-a cunoscut. Confruntat cu o realitate opresivă, în care vechile repere s-au prăbușit sub noua amenințare sovietică, acesta refuză să capituleze în fața deznădejdii și se agață de încercarea de a găsi un echilibru între bine și rău, între suferințele provocate de război, de ororile de pe front, de lipsuri și de amintirile senine din tinerețe, din anii de liceu, precum și de trăirile luminoase alături de Livia la începutul relației lor.
Nimic din ce s-a petrecut nu este lăsat să se risipească și nicio traumă nu primește dreptul de a-i acapara conștiința. În spațiul-limită, sumbru și claustrofobic al podului, unde timpul pare a se dilata, viziunea lui Tudor se transformă într-un continuu exercițiu compensatoriu, fiecare traumă (trăită, la care a fost martor sau doar auzită în istorii vechi de familie) găsindu-și o replică echilibrată într-o stare caldă de altădată. Se ajunge astfel la o medie care, invariabil, se învârtea și se învârte în jurul cifrei șapte, un punct neutru de stabilitate, în care pierderile și suferința sunt atenuate de amintirile salvate pe hârtie.
În ,,temnița’’ strâmtă în care se află, printre păianjeni, obiecte uitate și amenințarea permanentă a lumii de afară, manuscrisul său devine singurul teritoriu nealterat. Pașii furișați ai mătușii Simina care îi aduce de mâncare, foșnetul foilor, gestul de a ascunde repede paginile la cel mai mic zgomot suspect de pe stradă – toate acestea reprezintă acea nouă realitate, una a fricii, în care își consumă existența ascunsă. Cifra șapte devine, astfel, măsura secretă care îi dovedește că, atâta timp cât poate distila haosul lumii și îl poate supune propriilor reguli, libertatea lui interioară rămâne de neatins.
Curând, au început să tragă și tunurile germane, să piseze câmpia, așa că ne-am dus cu Dumnezeu înainte, în galop, direct către trupele noastre, către băieții noștri, către mijlocul prăpădului, către o nouă forțare a Tisei și către binecuvântarea mediei aritmetice.
Dincolo de salvarea propriei ființe confruntate cu izolarea și incertitudinea, romanul deschide și o profundă dimensiune istorică, amintirile lui Tudi Vlădoianu reconstituind o etapă întunecată a trecutului, iar manuscrisul, scris între 1948-1949 consemnează felul în care evenimentele din istoria recentă sau mai îndepărtată se așază în conștiința personajului. Prin filtrul experiențelor îndurate de acesta pe front și al realității aspre de după, romanul lui Filip Florian oferă un tablou de o claritate dureroasă al unei societăți prinse între atrocitățile celui de-Al Doilea Război Mondial și teroarea instaurării noului regim comunism.
Conflictul este descris printr-o autenticitate incontestabilă, cititorul având acces la perspectiva unui fost sublocotenent care a trăit, a văzut și a simțit războiul atât în forma sa cea mai derizorie, cât și în imediatul zguduitor, atroce. Puzderia de morți de pe front, rușii care își mânau dușmanii cu biciul nu doar de la spate, ci și de la stânga la dreapta, cu unități de elită, sunetul a zeci și zeci de explozii de pe malul din dreapta al râului, bubuiturile artileriei grele sunt realități la care protagonistul și alte mii de suflete triste au fost martore. Niciun soldat de pe front nu a avut dreptul să se ascundă sau să refuze să lupte. Pur și simplu s-au trezit aruncați într-un haos orchestrat din umbră de deciziile marilor puteri, pentru care viețile individuale nu au reprezentat decât simple piese de schimb pe o hartă militară. În această încleștare absurdă, supraviețuirea, protejarea unor vieți care atârnau de un fir de ață, permanent, devin unicul scop comun al unor oameni deposedați de viitor. Însă dincolo de instinctul brut de a rămâne în viață, Tudi poartă în el o suferință mult mai profundă: nostalgia dureroasă a existenței de dinainte, a normalității care i-a fost smulsă fără drept de apel. De pildă, nevoia chinuitoare de a fuma o țigară devine mai mult decât o dependență, reprezentând, în esență, dorul acut de un ceva pierdut, de un firesc care i-a fost anulat de o realitate ce i-a fost impusă, o formă de demnitate și de libertate.
În ultimul timp (un timp atât de rusesc), mi-e tot mai clar că pacea de pe străzi nu e pace, că tihna caselor nu e tihnă și că tăcerea felinarelor din oraș are ceva prefăcut și umil. După părerea mea, din starea lor atât de incertă, răzbate un miros al fricii și, totodată, un iz al unei supușenii absolute, cum nu cred să fi mai existat în trecut.
Nici viața postbelică nu arată mai blândă decât cea din timpul războiului. Și nu doar pentru Tudor Vlădoianu, nevoit să se izoleze. Ci pentru o Românie întreagă, pentru oamenii obișnuiți ale căror destine au fost mutilate de război și vor fi în continuare de noul regim. Capitala, dar și orășelul de provincie, Severinul, altădată spații senine de promenadă, locul anilor de liceu sau al întâlnirilor cu Livia, se preschimbă rapid sub apăsarea noilor autorități și sub privirile vigilente ale trupelor sovietice într-un teritoriu rece, cenușiu. Pacea instaurată se dovedește a fi doar o altă formă de teroare, una perfidă, difuză, care pătrunde pe sub ușile caselor și se insinuează în conversațiile șoptite.
În mijlocul acestei atmosfere sufocante, amintirea firescului de altădată devine pentru Tudor singurul refugiu. Imaginea Liviei – cu ochii ei ca măslinele ținute în ulei, cu râsul, cu parfumul ei ieftin (care se potrivea de minune cu soarta războiului) – apare acum, din singurătatea podului, ca un adevărat miracol – presimțit ca definitiv pierdut. În ecuația mântuitoare a mediei aritmetice, amintirea dragostei pentru ea, a familiei, a României antebelice rămân singurele constante dintr-o lume descompusă, dovadă că a existat cândva un timp al luminii și al firescului.
Sunt aproape convins că, în orele care au urmat, media aritmetică și-a pus picioarele la spinare și a luat-o la sănătoasa, lăsând în locul ei o precizie absolută a operațiunilor aritmetice și o rigoare seacă a proporțiilor.
Condiția lui Tudor Vlădoianu condensează întreaga fractură a României postbelice. Cât timp cifra șapte a funcționat ca o baricadă psihologică, protagonistul a îmblânzit absurdul și și-a protejat umanitatea. Când media aritmetică cedează și își pierde puterea de a mai îndulci realitatea, el refuză să abandoneze lupta. Așterne pe hârtie fiecare amintire, fiecare detaliu din viața de dinainte și fiecare traumă de pe front, transformând scrisul într-un act de rezistență.
Media aritmetică își atinge, astfel, sensul cel mai profund: în fața unei istorii crunte care încearcă să uniformizeze suflete, memoria unui singur om ascuns printre vechiturile unui pod bucureștean reușește să salveze adevărul, demnitatea și frumusețea unei lumi zdrobite.
*Ingrid Tudose, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, clasă Alecart la Colegiul Național Iași.
Foto: Karina Ciurus (la festivalul Poezia e la Bistrița, 2026)
