10 mai 2017, o altă întâlnire, un alt scriitor, un alt roman, alte viziuni… Cafeneaua Teatru Fix a fost încă o dată pentru pasionații alecartieni un refugiu și un loc unde au fost relevate adevăruri sub forme atent, să le numim șlefuite – nu manipulate – pentru că asta face orice scriitor: perfecționează. Omul acestei întâniri a fost scriitorul Cătălin Pavel, câștigătorul celei de-a XIV-a ediții a Premiului Național de Proză Ziarul de Iași, pretextul constituindu-l romanul premiat în cadrul acesteia, Trecerea.
Întrebat inițial cum se simte în această postură de proaspăt premiat, validându-i-se astfel talentul, acesta spune că pentru el validarea care ajunge să genereze, pe lângă recunoștere și consacrare, întâlniri – întâlniri cu un public dispus să interacționeze, care simte adevărul din spatele rândurilor, pentru că adevărul este mereu acolo, în spatele lucrurilor comune – este fără doar și poate cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla. În cele ce au urmat, neobosita moderatoare a acestor întâlniri – Nicoleta Munteanu – le introduce în scenă pe redactorul-șef adjunct Alecart – Ioana Tătărușanu – și pe secretarul general de redacție Anastasia Fuioagă, astfel romanul fiind prezentat prin ochii a două cititoare pasionate. Colegele noastre au propus variante de interpretare diferite, dar care în esență surprind o călătorie neobosită, o încercare de reîntoarcere la rădăcini, la tine. Secvențele decupate de cele două conturează ideea delimitării vieții în trei etape: drumul alături de Dumnezeu drept călăuză, confruntarea cu realitatea și singurătatea în doi, când nici întâlnirea cu sine nu poate opri ființa dintr-o căutare continuă, deși confuză, căci personajului par a i se întâmpla lucruri, nu a face propriu-zis vreun pas către ele.
Marcat de un principiu foarte clar (Cititorul are întotdeauna dreptate), Cătălin Pavel ni se înfățișează ca un scriitor, dar mai ales ca un om, ce privește într-o manieră percutantă aspecte marcante ale vieții, încercând să găsească un echilibru între bine și rău, unic și banal, între real și ficțiune. Această tendință se observă în propriile personaje care conturează profilul unui om normal, cu defecte și calități, și nu a unuia care este vinovat întru totul sau absolut nevinovat: vreau un cititor căruia nu îi trebuie un om perfect pe care îl urmărește, ține cu el și acesta câștigă la sfârșit. Cititorul poate mai mult de atât.
Ineditul acestei întâlnirii l-a reprezentat îndeosebi punerea față în față a autorului și a criticului. Astfel, publicul a avut parte de o opinie la cald asupra romanului, putând pătrunde cu mai multă ușurință în meandrele acestuia. Antonio Patraș, reprezentat al juriului, a ales să expună o opinie de cititor (avizat, desigur), nu neapărat pe cea a unui critic impersonal, oprindu-se asupra ideei că scriitura lui Cătălin Pavel deține o notă melancolică, făcând acum aluzie la pasiunea autorului pentru trecut generată de meseria de arheolog. Punctul atins de acesta plasează romanul în spațiul vieții, vizând deci condiția umană. În viziunea lui Antonio Patraș, scriitorul aduce în discuție o temă ce a pus, pune și probabil va pune pentru multă vreme de acum încolo la încercare literatura: De fapt, ce înseamnă literatura? Înseamnă să exprimi acel gând de dinaintea morții.
Cea de-a doua parte a întâlnirii este de fiecare dată cea mai antrenanată atât pentru publicul tânăr, cât și pentru scriitor, un scriitor care a menționat de la început că simte o oarecare crispare în fața unui astfel de public și partener de discuție, deoarece liceenii sunt cei mai cruzi (…) dar, totodată, și cei mai generoși. Apare un paradox ce pune în scenă atât încântarea, cât și teama, de ce nu, de a avea în față un public care devine tot mai pretențios și tot mai curios cu fiecare întâlnire parcursă. Discuția revine la ideea de moarte anterior amintită, mai concret asupra gândurilor și trăirilor pe care le încearcă orice ființă la capătul drumului existențial și Cătălin Pavel constată cu tărie că suntem extrem de concreți. Una dintre întrebările moderatorei, împinge scriitorul la o… să o numim o dezvăluire greu de perceput sau de acceptat pentru noi, cei din afara procesului de scriere. De cele mai multe ori, publicul își imaginează scriitorul ca pe o ființă mondenă, trăind intens printre ceilalți, în miezul evenimentelor, un om mereu înconjurat de alți oamenii, de plăceri, plasând scrisul undeva pe un plan secund, după ce luminile se sting. Cătălin Pavel ne dezvăluie însă condițiile netrucate pe care le implică transfigurarea vieții în ficțiune. Singurătatea… Câți nu am privi-o cu scepticism și cu o anumită spaimă? Și totuși, aceasta este condiția primordială pentru scris: Singurătatea înseamnă să zăbovești, să fii tihnit, să contempli, să analizezi, să migălești, să tăifăsuiești. Apoi vine experiența dată de tine ca cititor și, în cele din urmă, menționând cu o notă pregnantă de umor a treia condiție, autorul mărturisește: să ai ceva de scris. Scrisul dobândește astfel semnificații majore, fiind privit ca o parte a unui ansamblu, ca o fâșie dintr-un întreg, ca un registru aparte al creierului în care tu ca om, ghici ce…? funcționezi cel mai bine, antrenându-ți această pasiune ca pe un dispozitiv de focalizare ce ajută la construcția ta ca ființă (Dacă nu aș începe să scriu, n-aș înțelege).
Mai departe, se conturează o legătură profundă între un scriitor și un arheolog, știind că invitatul alecartienilor profesează în acest domeniu. Rezultă că cei doi au mai multe în comun decât și-ar fi putut imagina cineva: ambii caută în gunoaie. Un răspuns la prima vedere șocant, lucid, pragmatic, dar atotcuprinzător; iar ceea ce a urmat provoacă sentimente de uimire, de admirație: Și scriitorul și arheologul se bucură când găsesc ceva, chiar dacă nu știu ce e. Este clar că setea scrisului vine dintr-un impuls, din neastâmpăr, cum ne mărturisește Cătălin Pavel, dar scrisul în aceeași măsură este plin de îndoială, de agonie, forțându-te să îmbini lucruri care nu au, poate, nimic în comun și să le modelezi ca pe un întreg indestructibil. Stăpâni ai unei intuiții a morții, ne îndreptăm spre viitor neîncrezători sau sceptici din cauza neînțelegerii unora dintre aceste lucruri.
Așadar, finalul acestei întâlniri a conturat cu siguranță în mințile participanților o poziție concretă a scriitorului, a unui scriitor cu obsesii (Scriitorii buni au avut obsesii corecte), cu propriile interogații transpuse pe înțelesul publicului, dar înțelese în totalitate doar de deținător și uneori nici de acesta, el construindu-și un mormânt de cuvinte personal, deși scrisul poate constitui o povară pentru umerii fragilii ai celui care a ales să îl fructifice, în ciuda esenței sale înspăimântătoare.
Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, Filologie, la Colegiul Național Iași.
foto: Andrei Rusu & Ilinca Zaharia-Lefter
