Scrum, de Veronica Ștefăneț. Impresii de lectură

sau cum alegem să dansăm de mână cu cioburile noastre. Cioburi de gând

Moto: everything is broken up and dances (j.morrison)

Prin declicuri senzoriale organismul devine un magnet care atrage lumea mai aproape; ea e alcătuită din articole de îmbrăcăminte ce urmează să fie probate și împărțite în „de luat acasă” și „de lăsat la ieșire”. Un exces de sinceritate pe care îl emană, îl îngrijește și îl ajută să fie gata de drum tocmai căutarea sensurilor esențiale și calde. Gesturi dezvățate, obișnuințe scoase din uz. Conexiunea cu realitatea poate fi sistată fie din proprie inițiativă, fie de la sine. Când mintea nu mai găsește în jur nimic nutritiv, revine pe drumurile bătătorite și nebătătorite ale caleștii de sticlă din cap.

O culpabilitate care ratează milimetric sfârșirea. O admirare a lumii de pe muchie, cu atenția mereu sporită. Granițele nedorite și apăsătoare dintre sine și celălalt se osifică în timp și ajung de nedescompus: /versul din cap e singura ață ce mă ține legată de zi/. Din punctul de retragere în suc propriu în care s-a ajuns, doar detonarea bunkerului se dovedește o soluție viabilă.

/o sticlă de vin-cadou

una de coniac-s-adorm

pașaportul, cardul/

Tot ceea ce e împrejur s-a obișnuit să fie spart sau se va obișnui să fie: /stau cu fruntea lipită de sticlă/. Dar este îngăduit și scenariul în care, precum în tradiția japoneză, obiectele prețioase ce s-au spart sunt lipite la loc cu aur. Cel mai de preț elixir cu care lucrează Veronica Ștefăneț e modul în care își drămuiește afecțiunile și afectivitatea. Niciun poem nu copleșește până la exasperare, ci fiecare dintre ele reprezintă o comă indusă care scoate din funcțiune, de fiecare dată, câte o componentă a hipersensibilității pe care încă o mai păstrăm în noi.

Ne invită pe un scaun electric aparent inofensiv să fim martori ai redesenării relației cu noi și cu lumea. Grație iradierii distanței permise de fondurile de electricitate deținute, se contaminează reciproc economi ca două becuri de cel mai mic voltaj. Cu instinctele legate la ochi sau dezlănțuite, cu o forță când de o paloare chinuitoare, când distructivă, când atotcuprinzătoare și atotcuprinzătoare.

Prin decorticarea epuizării se ajunge la sintetizarea și la calmarea tenebrelor: /m-am trezit aruncată în dimineața asta transparentă/ ca să înțeleg că nu știu nimic/. Grijile și lipsurile zilnice contribuie la descoperirea unui făgaș în care sunt puse răsadurile unei nobleți bine apărate, ce a reușit să fie salvată.

Deznădejdile, chiar dacă sunt pe alocuri autoimune și au o viteză de rotație care nu mai e de mult reglatorie, îngenunchează pentru ca mai apoi să provoace o revenire și o reînnoire în salturi a frumuseții lăsate o perioadă să se prăfuiască.

Delirurile și identificarea cu halatele spitalelor psihiatrice, atingeri care nu se produc, căci ambii au uitat că sunt mari și acum au voie. Din fișa de consultație care se insinuează  timid, ne dăm seama că avem de-a face cu  o voce emaciată, aridizată de abstinențele pe care și le revendică propria afectivitate oricum singură/ rămân să savurez luciditatea durerii/. Dar, sub nicio formă, resemnarea nu e prezentă, cu atât mai puțin omagiată.

Nu suntem aduși în fața unui sine răpus, ci doar extenuat. Ceea ce nu înseamnă că acesta nu poate contracara în orice clipă loviturile primite și răscoli cu o forță poate o idee mai mare decât cea încasată. Invincibil e cel care își palpează frica adunată în noduli, se operează de unul singur fără anestezie, fără confort, ca să nu mai poată rămâne loc de recidive. Veronica Ștefăneț dovedește pe parcursul acestui volum că are la dispoziție armamentul necesar, rămâne de văzut în ce cantitate, contra cui și în ajutorul cui va avea loc această declanșare de forță. Harta atacului, se vede foarte bine, e camuflată într-un cotlon doar al ei.

 

(*Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!